4,486 matches
-
diluate, împrăștiate. Emilia se afla la un birou. Coatele sprijinite de lemnul lucios, părul tânăr, fluturând. Obrazul prelung, de neuitat, ochii, da, ochii... A coborât privirea, rușinat de neașteptata delăsare, dezarmat. „Tu ești înțelepciunea? Fără caracter, fără restrângeri? Doar puritatea simțirii, instantanee? Cât am dorit întâlnirea...Miracolul, în sfârșit! Plinul senzației, al bucuriei de o clipă, atât. Atât, plinul uitării. “Sotia si iscoada si supraveghetoarea lui Ianuli? Dar el, primejdiosul Ianuli, dar el, eșuatul? Dar tovarășul Ianuli?“ Nu-l auzise, surdina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
vezi? Unde te uiți? La ce te holbezi, tinere? năvăli vocea groasă, din stânga, din dreapta, de pestetot. Nu clintise. Încă nu clintise. Nu se va mișca, nu va ceda. Răbdare, răbdare și curiozitate și concentrare. Nepăsare, doar astfel... Atenție, multă atenție, simțire, maximă simțire. Așa vine somnul, visul, așa, ca un leșin, somnul. Nepăsare, nesimțire... — Cu ce te ocupi? Cu ce? Reveni, autoritară, vocea de bas. — Păi... se auzi răspunsul. — Bine, bine, am înțeles. Eu sunt Tizian, continuă vocea, stânga dreapta oriunde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
te uiți? La ce te holbezi, tinere? năvăli vocea groasă, din stânga, din dreapta, de pestetot. Nu clintise. Încă nu clintise. Nu se va mișca, nu va ceda. Răbdare, răbdare și curiozitate și concentrare. Nepăsare, doar astfel... Atenție, multă atenție, simțire, maximă simțire. Așa vine somnul, visul, așa, ca un leșin, somnul. Nepăsare, nesimțire... — Cu ce te ocupi? Cu ce? Reveni, autoritară, vocea de bas. — Păi... se auzi răspunsul. — Bine, bine, am înțeles. Eu sunt Tizian, continuă vocea, stânga dreapta oriunde. Totul se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
retras parcă din niște lupte politice în care și‐ ar fi pierdut și iluziile și averea. Nu prea de mult și‐a înmormântat singurul copil, un flăcău frumos, zdrobit de impetuozitatea unei mașini automobile. Moartea băiatului puse o pauză neagră simțirii; Coșbuc osteni deodată, ca un purtător de poveri, pe care un bloc de piatră îl izbește‐n spinare și‐l deznoadă. Nu mai era printre noi decât un pelerin. Se știe că Gheorghe Coșbuc a venit la noi din Ardeal
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
a trebuit să te urmărească atunci când m‐ ai născut pe mine, de nu mai am astâmpăr și nu mă pot împiedica să visez. Fără de preget, gândul meu arde și mă chinuiește; apropierile cele mai ciudate se fac într‐o clipă; simțiri ce nu le pricep, mă încearcă; lucruri ce nu le‐ am bănuit, îmi par firești și o sete, o necurmată sete de iubire mă învinge. Fără de vreme tu ți‐ai închis ochii, și eu ți‐ am văzut așa de puțin
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
dezmierdare Acum ne lași, păreri de rău, Durere și‐ ntristare. Te duci pe drum întunecat Prin satul plin de glod. Cu noi bocește‐ ntregul sat La ultimul prohod. În inimi când se‐ ngrămădesc Speranțele amare Din suflet ni se irosesc Simțirile bizare. Popa și dascălii rostesc Cântări de‐nmormântare Îngenunchiați îți dăruim Ultima sărutare. 136 Ai strâns în tine atâta dor Încât nu mai încape; Măcar acum lângă sicriu Ne ai pe toți aproape. Mama noastră Casandra (n.1898 - d.1982
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
trepte. Dar într‐o zi de martie, în ceasul ei cumplit, Răpusă de durere, în pace‐a adormit. Of, mamă, sfântă mamă, o jale mă doboară Să‐ți fie somnul lin și țărâna ușoară Îți mulțumesc fierbinte în cuget, în simțire De dragoste de mamă, lăsată moștenire. Iași, 29 martie 1985 * DESTINUL UNEI MAME A fost odată o mamă Trăia zbuciumată dar calmă Râdea și dorea să trăiască Plângea, suferea ca să nască Muncea să‐ și achite sentința Răsplata‐i era umilința
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
zise culte ... Dar omul nostru din popor Privi icoana minunată și le grăi ca din topor și mi‐i luă la goană‐ ndată; Apoi la mamă‐sa cătă În letargie cufundată ... Iar când din plânset încetă ‐ Strigându‐ i: „mamă”, în simțire, Prin farmec ea se deșteptă. Astfel și‐ o țară în pieire Mormânt și lanțuri le sfărâmă Călcând pe‐a soartei îndârjire Pe loc ce‐ i strigă fiii: „Mamă”. RONDELUL ROZELOR CE MOR E vremea rozelor ce mor Mor în grădini
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
e iubirea, Mă invada ca valul fericirea și îmi trăiam aievea odiseea. Cam asta ar fi toată povestirea Fiindcă mai târziu s‐a stins scânteia și‐ a trebuit să mă despart de‐aceea Ce mi‐ a aprins și gândul și simțirea. Nu mai era altar de‐nchinăciune și nici iubirea sfântă rugăciune, Dialogam ca muții și ca surzii. N‐am s‐ o mai fac vreodată pe‐nțeleptul C‐ am înțeles mult prea târziu preceptul: Să nu‐ mi fac chip cioplit...și
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
la cer, unde formează constelația lirei. Privită prin prisma multiplei simbolice orfice, poezia, muzică a verbului, este un mister care nu se înțelege decât cu misterul din noi înșine, setos de elanurile zborului eliberator către cele mai înalte creste ale simțirii și gândirii, luând pe aripi frumosul și sublimul naturii pentru a le înveșnici în prezenturi absolute. Ca atare, potrivit mitului lui Orfeu, în creuzetul alchimic al unei poezii orfice intră următoarele elemente: capacitatea de cântare, caracterul incantatoriu și caracterul inițiatic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
medicale s-au imaginat și se mai pot imagina multe, mai largi ori mai strâmte, mai verosimile, mai aberante. Se poate însă gândi și altfel, plecând de la o realitate fundamentală: Hölderlin, Eminescu, Nietzsche s-au mișcat în zona extremă a simțirii și cugetării in extasis mentis. Tensiunea nemăsurată a unui intelect eroic, de care vorbea Giordano Bruno, acele "fulgurații intelectuale" din viziunea lui Eminescu, au suit atât de înalt, atât de departe, încât este ca și cum a fost pierdut drumul înapoi ? Sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lucrurilor mute. Goethe, după ce în lumea de jos, materială, s-a bucurat deplin de viața pământească alături de prieteni, natură, fete frumoase, se înalță dincolo pentru a se pierde extatic în iubirea eternă. Poemul eminescian exprimă dinamismul muzical al existențialului uman simțire și intelect îmbogățit cu dinamica ritmurilor universale. Astfel, are loc o trăire în continuă desfășurare cu inflexiuni ce se prelungesc în ecouri repetate în văzduhurile profunde ale sufletului, ecouri care continuă și după ce poemul s-a "încheiat", așa cum se întâmplă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
metafizic. Citind Luceafărul, încercăm o plutire, o încântare înalt eliberatoare una din cele mai înalte și mai pure disponibilizări spirituale. Așa încât, numai pronunțând numele poemului, cel ce l-a parcurs simte cum îl cuprinde elanul zborului către zonele eterate ale simțirii și ale minții. Subtilă și cu deosebită rezonanță asupra receptării cititorului este mișcarea eliberatoare constituită de fenomenologia trifazică: viață-moarte inițiatică-renaștere pe un plan superior, pe care o întâlnim în mitul lui Zamolxe, precum și la Orfeu și Dionysos, toți trei fiind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
haos moral: uciderea lui Valentin, tragedia Margaretei, uciderea lui homunculus, uciderea lui Baucis și Filemon. Lirica lui Friedrich Hölderlin dezvoltă o tensiune cosmică de cea mai pură, mai sublimă esență, neîntreruptă, poetul nu coboară niciodată de pe ultimele creste ale elevației simțirii și intelectului: sanctificarea poetică a lumii, proclamarea Frumuseții drept numele ce conține Unul și Totul, a poeziei ca unica religie viabilă în eternitate, pentru că omul poetic merită să trăiască pe pământ. Existența poetului este necesară, responsabilitatea sa fiind cosmică, el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
intellectualis Dei și a înțeles puritatea cuvântului său aflat dincolo de bine și rău: "Non ridere, non lugere, necque detestari, sed intellegere!" Să nu râzi, să nu plângi, să nu detești, ci să înțelegi -; de asemenea, a fost corezonant cu puritatea simțirii: " Sufletul poate face în așa fel încât toate simțirile trupului, care sunt imagini ale lucrurilor, să fie viețuite în Dumnezeu". Și a trăit din plin sublimul final al Ethicei: "Sed omnia praeclara tam difficilia quam rara sunt" dar toate lucrurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dincolo de bine și rău: "Non ridere, non lugere, necque detestari, sed intellegere!" Să nu râzi, să nu plângi, să nu detești, ci să înțelegi -; de asemenea, a fost corezonant cu puritatea simțirii: " Sufletul poate face în așa fel încât toate simțirile trupului, care sunt imagini ale lucrurilor, să fie viețuite în Dumnezeu". Și a trăit din plin sublimul final al Ethicei: "Sed omnia praeclara tam difficilia quam rara sunt" dar toate lucrurile minunate sunt tot atât de dificile, pe cât sunt de rare. Acesta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
inima-n adânc Cum cântă rănile iubirii, Cum rănile vieții plâng. Ci eu slăvit-am cu credință Că-mi fu fidelă draga mea, Că-n lume-i Doamnă Dragostea. Și-i plină de recunoștință. Cu cei mai buni, a mea simțire Și fiecare gând lucrară Ca-n cele mai frumoase inimi, Să ardă-a poeziei pară. Nu un nedemn alegi în mine. Dă-mi mâna ta, ca zi de zi Pe degetele tale fine Să pot să număr veșnicii. Alte hipostaze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cea mai înaltă treaptă existențială de neatins niciodată. Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe". Nu aflăm această viziune în consonanță cu ridicarea la ceruri a lui Zamolxis ? Care este aici logica, necesitatea internă ? Dorul, această simțire specific românească însemnând aspirația de neistovit către o idealitate care se depărtează mereu și mereu dinaintea noastră, astfel că tensiunea sufletului, a spiritului nostru nu va sfârși niciodată. Este și viziunea poeziei metafizice a lui Giordano Bruno. Pentru că marile zboruri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
exprima după șase milenii Martin Heidegger. Considerându-se de aceeași natură cu zeii, pentru egiptean, precum scrie în poemul Cartea morților, sensul vieții pe pământ era pregătirea în vederea întoarcerii în divinitate prin cultivarea infinitudinii marilor valori: adevăr, bine, frumos, dreptate, simțire superioară, măiestrie, devenind astfel curat în fața zeilor și dobândind privilegiul de a i se dezvălui taina supremă, "aflată înapoia tuturor tainelor", misterul ascuns după vălurile zeiței Isis, exemplu prin excelență de sublim, pentru Kant. Poemul-rugăciune al faraonului vizionar Akhenaton, închinat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Ca atare, răgazul pământesc trebuia să fie o pregătire pentru a merita viața cerească lângă zeul luminii, Re, al căror fiu se proclama. În acest sens, el trebuia să ducă o viață în cultivarea "infinității valorilor" bine, frumos, adevăr, dreptate, simțire, măiestrie lucru pe care îl mărturisea dincolo lui Osiris și Isis, prin celebra Declarație a inocenței, așa încât se considera "curat", condiție pentru a i se dezvălui "taina aflată înapoia tuturor tainelor". Pe de altă parte însă, în scrierile sapiențiale ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
loială mână. Totul culminând cu un strigăt suprem: "Ah! În această lume un om există oare?/ Cine pe-Adam din nou să-l nască ?" Ceea ce ne face să depășim deznădejdea, deziluzia, întrebările fără răspuns este însă poezia: fina vibrație a simțirii, elevația gândului, fermecătorul discurs liric poartă la transmutarea feerică a vieții și a firii, a bucuriei și a durerii: Fiece fir de iarbă e-o carte ce așteaptă Să-i afli înțelesul din slova ei cea dreaptă. ...Cine-nțelege crinii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
adâncul neant muzical. Încât numai din sânul său La geam deschis spre ideal Noi ne-am putea naște din nou. Gérard de Nerval, în sonetul Versuri aurite, după ce amintește viziunea lui Pitagora, conform căruia, în ciuda geometrismului riguros universal, "totul este simțire" încheie cu versul "Sub scoarța unei pietre se-nvoaltă-un spirit pur." Aceasta este menirea supremă a poeziei: să-l smulgă pe om din cercul multiplicat la nesfârșit al finitudinilor, al determinărilor și să-l elibereze fulgerător. Dar pentru asta, cere Eminescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de ceață Luna înconjură hotarele șovăitoare ale depărtatelor coline... Ochiul meu se înalță spre eterna boltă a cerului, Cătând spre tine, o, strălucitoare stea a nopții! Și toate din veșnicia ta coboară asupră-mi: Uitarea dorințelor și a speranțelor toate. Simțirea mi se pierde în contemplare, Ceea ce numeam eul meu, dispare. Mă dăruiesc cu totul nemărginirii, Sunt în ea, sunt totul, sunt numai ea. Deci aceeași eternă idee profund umană a liricii: poezia perfect arhitecturată, cu deschidere ideatică finală infinită, satisface
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
la marginea unui lac, poetul mărturisește că priveliștea, cufundată în binefăcătoarea pace, îl face să uite nu numai lumea, dar și pe sine însuși: "mi se pare că membrele mi s-au dizolvat, că nu mai am nici viață nici simțire ". Această idee a dizolvării în natură este dezvoltată în poemul Infinitul, unde ea conduce finalmente la cufundarea poetului într-o nemărginire mobilă, în care își pierde identitatea, persistând doar o pură încântare fără nume: "Și ce-ncântare să naufragiez în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a biruit crucea și nu știu care diavol a murit în fața lui într-un tren, pe calea ferată. - E popa Băncilă, de la Șoptireanca. A scris și la gazetă de el. A avut o relevație în tren și s-a cam deplasat cu simțirea. Zice c-a văzut unul din ăia, cum e psihoza acuma. De-ai lu Chiru, știți cum... Aulius zâmbi absent. Urmărea fascinat mișcările celui de la toalete. - Tata, oftă Chiosea, l-a cunoscut bine pe Chiru ăsta. I-a fost și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]