KorAP: Find »[drukola/base=dispărea & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...1543 1544 1545 ...1571 >

39,259 matches

Corola-publishinghouse/Science/943_a_2451

în a jena procesul de însănătoșire și transformare". Ca urmare, C. Ionescu-Olt, aprecia că, odată cu formarea partidului georgist, "tot ce era viu va retrăi sub alt nume, tot ce a fost anticipat va trebui să se adapteze și nu va dispare efectiv decât ceea ce realmente era putred [...] va dispare acea parte din pătura noastră conducătoare care nu este la înălțimea misiunii istorice ce-i revine" 353. Revoluția percepută ca evoluție, în care lumea se adaptează progresiv este o idee prezentă și

by GABRIELA GRUBER [Corola-publishinghouse/Science/943_a_2451]
Ca urmare, C. Ionescu-Olt, aprecia că, odată cu formarea partidului georgist, "tot ce era viu va retrăi sub alt nume, tot ce a fost anticipat va trebui să se adapteze și nu va dispare efectiv decât ceea ce realmente era putred [...] va dispare acea parte din pătura noastră conducătoare care nu este la înălțimea misiunii istorice ce-i revine" 353. Revoluția percepută ca evoluție, în care lumea se adaptează progresiv este o idee prezentă și în doctrina promovată de PNL, imediat după Primul

by GABRIELA GRUBER [Corola-publishinghouse/Science/943_a_2451]
Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689

conferea fotografiei, la urma urmei cât se poate de obișnuită, o semnificație aparte. Neștiind să-mi formulez gândul, mă mulțumeam să repet în sinea mea, visător: „Fetița asta aflată, nu se știe de ce, pe o măsuță curioasă, într-o zi dispărută pentru totdeauna, acel 22 iulie 1905, în străfundurile Siberiei. Da, franțuzoaica mititică ce-și sărbătorea în ziua aceea cei doi anișori, copila ce-l privește pe fotograf și, dintr-un capriciu inconștient, își crispează degetele incredibil de mici de la picioare

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
doi cipici de lână, două “încălțări” pe care Charlotte și le încropise singură. Strivită de toate privirile acelea, Charlotte a lăsat capul în jos și și-a crispat involuntar degetele de la picioare în cipici, ca și cum ar fi vrut să-i dispară picioarele. Pe atunci trăiau deja într-o izbă veche la marginea orașului. Charlotte nu se mai mira să-și vadă mama zăcând mereu pe un pat țărănesc înalt, după o perdea. Când Albertine se scula, în ochii ei, deși erau

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
cenușie, o duminică pe străzile pustii ale unui oraș de provincie: o rafală de vânt apare pe neașteptate pe după colțul unei case, ridică un vârtej de praf, un oblon se zbate în liniște, omul se mistuie ușor în atmosfera incoloră, dispare fără motiv. Așa a dispărut unchiul Charlottei - „căzut pe câmpul de onoare”, „mort pentru Franța”, potrivit formulei din ziare. Și expresia aceea îi făcea absența și mai năucitoare - ca și ascuțitoarea de pe masa lui de lucru, cu un creion vârât

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
pustii ale unui oraș de provincie: o rafală de vânt apare pe neașteptate pe după colțul unei case, ridică un vârtej de praf, un oblon se zbate în liniște, omul se mistuie ușor în atmosfera incoloră, dispare fără motiv. Așa a dispărut unchiul Charlottei - „căzut pe câmpul de onoare”, „mort pentru Franța”, potrivit formulei din ziare. Și expresia aceea îi făcea absența și mai năucitoare - ca și ascuțitoarea de pe masa lui de lucru, cu un creion vârât în gaură și câteva așchii

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
fete moarte cu câteva săptămâni în urmă, așezată în fața ferestrei cu speranța deșartă de a fi salvată. Charlotte a părăsit misiunea de îndată ce s-a întors la Moscova. Ieșind de la hotel, s-a cufundat în mulțimea pestriță de pe stradă și a dispărut. În piața Suharevka, unde domnea trocul, a schimbat cinci franci de argint (negustorul a încercat moneda cu măseaua, apoi a ciocănit-o de lama unei securi) pe două pâini mari și rotunde, care trebuiau să-i ajungă în primele zile

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
păduri, într-o dimineață sclipind de promoroacă, a văzut niște umbre atârnând de copaci, rânjetele supte ale spânzuraților pe care nimeni nu se gândea să-i îngroape. Și, foarte sus, în albastrul însorit al cerului, un stol de păsări migratoare dispărea încet, subliniind liniștea prin ecoul țipetelor lor înalte. Suflul greu și sincopat al lumii ruse nu o mai îngrozea. Învățase atâtea de la plecarea ei încoace. Știa că este practic, într-un vagon sau într-o căruță, să ții un sac

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
lunece lângă sobă, când, pe masa din scânduri groase, înnegrite de ani, a observat o carte deschisă. Un volumaș vechi cu hârtie aspră. Sprijinindu-se de laviță, s-a aplecat asupra paginilor deschise. Curios, literele au început să tremure, să dispară - ca în noaptea din tren în care visase strada pariziană unde locuia unchiul ei. De data aceasta nu mai era vorba de vis, ci de lacrimi. Era o carte franțuzească. Bătrâna cu broboadă neagră a intrat și nu a părut

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
meritele respective ale fronturilor lor, diferite toate trei, nici rolul lui Stalin în timpul războiului... Cearta aceea, simțeam, îi necăjea mult. Fiindcă știau că, oricare ar fi fost contribuția lor la victorie, zarurile erau aruncate: generația lor, decimată, stâlcită, avea să dispară în curând. Și infanteristul, și artileristul, și pilotul. Mama mea avea chiar să le-o ia înainte, urmând destinul copiilor născuți la începutul anilor ’20. La cincisprezece ani, rămâneam singur cu sora mea. În polemica lor era parcă o presimțire

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
nu trebuia să semene cu un banal îndrăgostit de operetă. Charlotte îl vede de departe, înțelege imediat tâlcul punerii în scenă și, cu un zâmbet malițios, primește buchetul pe care Fiodor îl ia din mâinile grefierului. Acesta, intimidat, dar curios, dispare de-a-ndăratelea. Sau poate încă un crâmpei: unica fotografie de nuntă (toate celelalte în care apărea bunicul aveau să fie confiscate la arestarea lui): chipurile lor, aplecate ușor unul spre celălalt, iar pe buzele Charlottei, incredibil de tânără și de frumoasă

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de ezitare, pornea mai departe. Ceasul bătea ora trei dimineața și, câteva minute mai târziu, auzea scârțâitul strident al zăpezii de pe trepte. Închidea ochii o clipă, apoi mergea să deschidă. Soțul ei se întorcea acasă întotdeauna la ora aceea... Oamenii dispăreau când de la serviciu, când în plină noapte, de acasă, după trecerea unei mașini negre pe străzile înzăpezite. Era sigură că, atât timp cât îl va aștepta la fereastră, suflând în florile de gheață, nimic nu putea să i se întâmple. La trei

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
alături, copii. O să aprindeți artificiile. Vorbise franțuzește. Cei doi agenți schimbară o privire plină de subînțelesuri. Fiodor a fost salvat de ceea ce, logic, ar fi trebuit să-l piardă: naționalitatea soției sale... Când, cu câțiva ani înainte, oamenii începuseră să dispară, familie după familie, casă după casă, se gândise numaidecât la asta. Charlotte purta în ea două defecte grave, imputate cel mai adesea „dușmanilor poporului”: originea ei „burgheză” și legătura cu străinătatea. Căsătorit cu un „element burghez”, pe deasupra și franțuzoaică, se

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
interminabilă pansare de răni mereu deschise. Și bubuitul oțelului pe pavajul ud... A simțit un fulg așezându-i-se pe braț. Da, războaie fără sfârșit, răni și, într-o așteptare tainică, în toiul lor, clipa primei zăpezi. Privirile răniților au dispărut din visele ei numai de două ori în timpul războiului. Mai întâi, când fiica ei s-a îmbolnăvit de tifos și, cu orice preț, trebuia să găsească pâine și lapte (de luni de zile mâncau coji de cartofi). A doua oară

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Un alt crâmpei din trecut a fost femeia aceea. Femeia cu pufoaică și cu șapcă mare rusească, a cărei fotografie o descoperisem într-un album plin cu poze datând din perioada franceză a familiei noastre. Mi-am amintit că fotografia dispăruse din album imediat după ce-mi trezise interesul și îi vorbisem despre ea Charlottei. M-am străduit să-mi amintesc de ce, atunci, nu am putut obține nici un răspuns. Scena mi-a reapărut în fața ochilor: îi arăt bunicii fotografia și, deodată

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
lacrimi de neputință în fața unui adevăr stupefiant: o întreagă generație de oameni uciși, mutilați, „fără tinerețe”. Zeci de milioane de ființe radiate din viață. Cei care căzuseră pe câmpul de bătaie aveau măcar privilegiul unei morți eroice. Dar supraviețuitorii care dispăreau la zece sau douăzeci de ani după război păreau să moară cu totul „normal”, „de bătrânețe”. Trebuia să te apropii foarte mult de tatăl meu ca să-i vezi deasupra urechii urma ușor scobită în care zvâcnea sângele. Trebuia să o

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
sau soțului tinerei femei urmărite de mașina neagră. Da, pentru câteva secunde, atât cât puteam suporta, mă aflam în pielea acelui bărbat, cu spaima lui, cu lacrimile lui, cu mânia lui zadarnică, neputincioasă, cu resemnarea lui. Căci toată lumea știa cum dispăreau femeile acelea. Mi se strângea stomacul într-un oribil spasm de durere. Deschideam ferestruica, adunam un strat de zăpadă lipită pe pervaz, îmi frecam obrazul cu ea. Asta nu îmi calma fierbințeala decât o clipă. Vedeam acum bărbatul acela pitit

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
țară mai bine decât o înteleg rușii înșiși. Căci port în mine chipul soldatului aceluia de atâția ani... Și i-am ghicit singurătatea de pe malul lacului...” S-a ridicat și a mers încet, sprijinindu-se de brațul meu. Simțeam cum dispare din trupul meu, din respirația mea, adolescentul acela agresiv și nervos care venise ieri la Saranza. Așa a început vara noastră, ultima mea vară petrecută în casa Charlottei. A doua zi dimineața, m-am trezit cu sentimentul că sunt, în

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
care ne-au devenit repede familiare. Un bloc de granit, în care fragmente de mică scânteiau de departe în soare. O fâșie de nisip care semăna cu un deșert minuscul. Un loc plin de mărăcini, care trebuia evitat. Când Saranza dispărea din fața ochilor noștri, știam că, în curând, linia terasamentului avea să se desprindă de orizont, iar șinele să lucească. Și, o dată trecut acest hotar, aproape că sosisem - dincolo de văgăunile care brăzdau stepa cu tranșeele lor abrupte, presimțeam deja prezența râului

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
mai doream, că eram decepționat, că o simțeam acolo, lipită de umărul meu... Ducându-mi gândul până la capăt, dezvăluind egoismul acela masculin care mă înspăimânta și totodată mă ispitea, mi-am spus: „De fapt, după ce faci dragoste, femeia trebuie să dispară!” Și mi-am imaginat din nou mâna aceea febrilă căutând hangerul. M-am ridicat brusc în picioare, întorcându-mă spre Charlotte. Aveam să-i pun întrebarea care mă tortura de luni de zile și pe care, în minte, o formulasem

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
să demonstrez asta, să explic, să conchid. O priveam pe Charlotte, care urca pe mal să se așeze la locul ei preferat, sub sălcii, și repetam în sinea mea ca pe o evidență luminoasă: „Nu, toate clipele astea nu vor dispărea niciodată...” Când m-am dus lângă ea, bunica a ridicat ochii și mi-a spus: - Știi, azi dimineață am copiat pentru tine două traduceri diferite ale unui sonet de Baudelaire. Ascultă, am să-ți citesc. O să te amuze... Gândindu-mă

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
să-și ia catrafusele și să plece în America. Iar alții, cei mai puțin realiști, visau la întoarcerea acasă, care trebuia să-i ducă în viscolul de acum douăzeci de ani... Nimeni nu își făcea iluzii. Știam cu toții că nu dispărea doar un post de radio, ci însăși vremea noastră. Tot ce spusesem, scrisesem, gândisem, combătusem, apărasem, tot ce iubisem, urâsem, evitasem - toate acestea aparțineau acelei vremi. Noi rămâneam în fața vidului, ca niște personaje de ceară dintr-o colecție de curiozități

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
murmurat: - Ghicesc climatul zilelor și morții lor. Și misterul acelei nașteri la Biarritz, în 26 august 1861. Inimaginabila individualitate a acelei nașteri, tocmai la Biarritz, în ziua aceea, cu mai mult de un secol în urmă. Și simt fragilitatea chipului dispărut în 10 mai 1969, o simt ca pe o emoție trăită intens de mine însumi... Viețile acelea necunoscute îmi sunt apropiate. Am plecat în toiul nopții. În locul acela, gardul de piatră nu era înalt. Dar partea de jos a paltonului

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
el, dar nu am înțeles nimic. Era probabil limba țării lui. Cartoanele care-l adăposteau erau acoperite cu hieroglife. Când am traversat Sena, cerul a început să pălească. De câtva timp, mergeam cu pași de somnambul. Febra veselă de convalescență dispăruse. Aveam senzația că înot în umbra încă groasă a caselor. Amețeala curba perspectivele, le înfășura în jurul meu. Îngrămădeala clădirilor de-a lungul cheiurilor și pe insulă acea aerul unui gigantic decor de cinema în întunericul proiectoarelor stinse. Nu mai reușeam

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
doar operele create pe marginea mormântului sau dincolo de mormânt ar rezista la proba Timpului. Menționam epilepsia unora, astmul și camera de plută a altora, exilul, mai adânc decât cavourile, al altora încă... Tonul bombastic al profesiunii de credință urma să dispară rapid. Avea să fie înlocuit de blocul de „hârtie de ciornă”, cumpărat a doua zi cu ultimii mei bani, și pe a cărui pagină am scris pur și simplu: Charlotte Lemonnier. Însemnări biografice. De altfel, chiar în dimineața aceea părăseam

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]