7,054 matches
-
anume Ernest Hemingway, pregătit să pună punct final unui roman cu un titlu care va fi cel al capodoperei, Adio, arme !. În vuietul acestui uriaș malaxor care distruge destine, imaginația și istoria intră într-un dialog ce anulează linia de despărțire dintre ficțiune și realitatea documentabilă. Borgesianul Pratt este vocea ce amestecă vocile de dinaintea sa. Iar vocea Italiei și Veneției răsună, distinct, în acest concert al războiului și al echivocului. Corto intră el însuși, prin Fabula venețiană, în consistența misterului. Decorul
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
spectaculoasă decât aceea a personajelor sale. Ereditatea complicată a unui italian cu sânge evreiesc și anglo-saxon nu are nimic în comun cu desenul futurist al noii Rome a lui Mussolini. Războiul mondial este scena pe care se joacă și drama despărțirii de propriul tată, dar și fundalul unei aventuri ce amintește inocența temerară a lui Daniel Doria, prințul-călător din Ann de la jungle. Pratt este martorul privilegiat al unei istorii în curs de accelerare dramatică. Sosit în Cornul Africii - colonie italiană -, tânărul
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
Pietro Bronzi și Luciana, logodnica sa, se interpune umbra fratelui, Luca. Dragostea interzisă este mărturisită în decorul stilat și decadent al balului pe care guvernatorul insulei Rhodos îl oferă coloniei sale cosmopolite. Elegant și stoic, Pietro acceptă judecata inclementă a despărțirii. Ofițerului de aviație nu îi mai rămâne decât promisiunea unui câmp de luptă care să însemne sfârșitul. În acest Rhodos ce cunoaște încă eleganța rafinată a păcii, trăind, inerțial, sub semnul unei Europe care a murit, revederea dintre Pietro Bronzi
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
visa. Marlene Dietrich și Catherine Deneuve sunt doar două dintre femeile ce își încrucișează destinele cu legionarii aspri și romantici. Viața se scurge între lupte și săruturi și nimic nu este mai dramatic decât legăturile ce nu pot opri inevitabila despărțire. Trecând peste această moștenire glamour ce acordă Legiunii aura ei de farmec decadent, proza lui Battaglia este cronica aspră și demitizantă din care gesturile teatrale dispar, fiind înlocuite de gloanțe și sânge. În Algeria anului 1921, legionarii sunt detașamentele ce
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
bal a Noii Anglii, îmbrăcat în impecabila sa uniformă de marinar a propriei sale flote ? Și ce ar mai fi putut rămâne din cercul magnetic al unui trecut care se stingea în aer, ca rotocoalele țigărilor cu hașis. Ani după despărțirea de Pandora și Cain, după ce se întorsese din aventura sa siberiană, Corto îl întâlnise în Parisul boem și sacadat al jazzului pe unul dintre ofițerii ce serviseră în trenul blindat al ducesei. Îmbătrânit și solitar, ofițerul îi înmânase o carte
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
rândul său, în vreme ce Hemingway se pregătea să plece, pentru o altă zi pe front, o altă zi din care va naște romanul care deja îi bântuia nopțile. Nu ne va fi dat să îmbătrânim niciodată, Ernestway, zâmbise Corto îmbrățisându-l la despărțire cu un elan romantic pe care nu și-l putuse opri. Aștept să citesc. Nu uita de zilele de pe frontul italian și de aurul Muntenegrului. Din pragul tavernei, privirea lui Corto încadra siluetele lui Hemingway și Joris Ivens, îndepărtându-se
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
și a înviat la viața veșnică. Dacă murim cu el prin botez, vom și trăi cu el. Cristos potolește setea noastră de viață veșnică. Moartea, așa cum o experimentăm noi, este o consecință a păcatului, a lipsei de iubire omenească, a despărțirii de Dumnezeu. Prin moarte sa pe cruce, Isus a răscumpărat păcatele oamenilor. De aceea, botezul ne dăruiește iertarea tuturor păcatelor. Chiar și copilul mic, care nu a comis încă niciun păcat personal, este eliberat de puterea influenței răului și ajunge
Micul catehism pentru familie by Christoph Casetti () [Corola-publishinghouse/Science/100995_a_102287]
-
Resentimentele pe care le înăbușise până atunci dorința au ieșit la suprafață, agravate. Laura mi se părea vinovată de tot, că mă găseam acolo, că tremurasem, că mă simțeam umilit, și tot drumul până la azil am tăcut dușmănos. Abia la despărțire am avut puterea să-i zic: ― Te rog, iartă-mă, uneori mă port ca un prost. Întâmplarea aceasta a avut și ea rolul ei. De fiecare dată când m-am simțit umilit, am devenit mai arogant cu cei care, dintr-
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
trebuit să continue. Dar porțile o dată închise, și-au dat seama că erau toți, și povestitorul el însuși, prinși în același sac și că trebuiau să se deprindă. Astfel, de pildă, un sentiment atât de individual cum e cel al despărțirii de o ființă iubită devine deodată, chiar din primele săptămâni, acela al unui întreg popor și, laolaltă cu frica, suferința principală a acestei lungi perioade de exil. Una din urmările cele mai izbitoare ale închiderii porților a fost, într-adevăr
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
de o ființă iubită devine deodată, chiar din primele săptămâni, acela al unui întreg popor și, laolaltă cu frica, suferința principală a acestei lungi perioade de exil. Una din urmările cele mai izbitoare ale închiderii porților a fost, într-adevăr, despărțirea bruscă la care au fost supuse niște ființe care nu erau pregătite să se despartă. Mame și copii, soți, amanți, care crezuseră cu câteva zile mai înainte că se despart doar vremelnic, care se îmbrățișaseră pe peronul gării noastre dându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
care o aveau de a-și revedea rudele, le-au invitat pe acestea din urmă să profite de ocazie. Dar, foarte curând, prizonierii ciumei înțeleseseră primejdia la care i-ar expune pe cei chemați și s-au resemnat să suporte despărțirea. În momentul cel mai grav al bolii, n-a fost văzut decât un caz în care sentimentele omenești au fost mai puternice decât teama unei morți în chinuri. Și n-a fost vorba, cum s-ar fi putut crede, de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
una din acele căsătorii care oferă lumii imaginea unei fericiri exemplare și povestitorul este în măsură să spună că, după câte se pare, acești soți nu erau până atunci siguri că erau mulțumiți de viața lor în comun. Dar această despărțire brutală și prelungită le dăduse posibilitatea să se convingă că nu puteau trăi unul departe de celălalt și că pe lângă acest adevăr, ieșit la iveală pe neașteptate, ciuma însemna prea puțin. Era vorba de o excepție. În majoritatea cazurilor, despărțirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
despărțire brutală și prelungită le dăduse posibilitatea să se convingă că nu puteau trăi unul departe de celălalt și că pe lângă acest adevăr, ieșit la iveală pe neașteptate, ciuma însemna prea puțin. Era vorba de o excepție. În majoritatea cazurilor, despărțirea, era evident, nu avea să înceteze decât o dată cu epidemia. Și pentru noi toți, sentimentul din care se compunea viața noastră și pe care totuși credeam că-l cunoaștem bine (oranienii, am mai spus-o, au pasiuni simple) lua o nouă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
că sunt geloși. Bărbați care se credeau ușuratici în dragoste, își regăseau sentimentul statornic. Fii care trăiseră pe lângă mama lor abia privind-o, legau toată neliniștea și tot regretul de o cută a obrazului ei care le obseda amintirea. Această despărțire brutală, fără nici o posibilitate, fără viitor previzibil, ne lăsa descumpăniți, incapabili să facem ceva împotriva amintirilor acestei prezențe, atât de apropiate încă și atât de îndepărtate în același timp, care ne umplea acum zilele. De fapt, sufeream de două ori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
ora când în mod firesc un călător sosit cu expresul de seară putea ajunge în cartierul nostru, bineînțeles aceste jocuri nu puteau dura. Venea totdeauna un moment în care ne dădeam limpede seama că trenurile nu soseau. Știam atunci că despărțirea noastră era menită să dureze și că trebuia să încercăm să ne împăcăm cu timpul. Începând din clipa aceea, reveneam de fapt la condiția noastră de prizonieri, eram reduși la trecutul nostru, și chiar dacă unii dintre noi erau ispitiți să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
posibil, resimțind rănile pe care în cele din urmă imaginația le provoca celor care se încred în ea. În special, toți concetățenii noștri au renunțat foarte repede, chiar în public, la obiceiul pe care-l căpătaseră de a evalua durata despărțirii lor. De ce ? Deoarece, când cei mai pesimiști o fixaseră de exemplu la șase luni și epuizaseră dinainte toată amărăciunea acestor luni care urmau să vină și când își înălțaseră cu grijă curajul la nivelul acestei încercări și își încordaseră ultimele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
Dar dacă era exil, în majoritatea cazurilor era vorba de un exil acasă. Și cu toate că povestitorul n-a cunoscut decât exilul întregii lumi, el nu trebuie să-i uite pe cei, ca ziaristul Rambert sau alții, pentru care, dimpotrivă, suferințele despărțirii se amplificaseră prin faptul că, fiind călători surprinși de ciumă și reținuți în oraș, ei se aflau în același timp departe de ființe la care nu se puteau întoarce și de țara lor natală. În exilul general, ei erau cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
care populația începea să-și piardă capul, gândul lor era întors cu totul spre ființa pe care o așteptau. În deznădejdea generală, egoismul dragostei îi apăra si, dacă se gândeau la ciumă, n-o făceau niciodată decât în măsura în care ea oferea despărțirii lor riscul de a fi veșnică. Ei aduceau astfel, chiar în sânul epidemiei, o abatere salvatoare a atenției, pe care erai tentat s-o iei drept sânge rece. Deznădejdea îi salva de panică, nefericirea lor avea în ea ceva bun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
grămezi singuratice de butoaie sau de saci constituiau o dovadă că și negoțul murise de ciumă. În ciuda acestor priveliști ieșite din comun, concetățenilor noștri le era, pe cât se pare, greu să înțeleagă ceea ce li se întâmpla. Existau sentimentele obișnuite ca despărțirea sau frica, dar toți continuau totodată să pună pe primul plan preocupările personale. Nimeni încă nu acceptase în realitatea ei boala. Cei mai mulți erau sensibili mai ales la ceea ce le deranja sau le atingea obiceiurile ori interesele lor. Îi sâcâia sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
luată așa cum este. ― Dar eu nu sunt de aici! ― Începând de acum, din păcate, veți fi de aici, ca toată lumea. Celălalt se aprindea: ― E o chestiune de umanitate, v-o jur ! Poate că nu vă dați seama ce înseamnă o despărțire ca asta pentru doi oameni care se înțeleg bine. Rieux nu răspunse imediat. Apoi spuse că el credea că își dă seama. Din toate puterile dorea ca Rambert să-și regăsească soția și ca toți cei ce se iubesc să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
desfășurau scene de nebunie. Dar bolnavul era luat și dus. Rieux putea să plece. În primele dăți se mărginise să telefoneze și să alerge la alți bolnavi, fără să aștepte ambulanța. Dar rudele încuiau atunci ușa, preferând tovărășia ciumei unei despărțiri al cărei sfârșit îl cunoșteau acum. Strigăte, somații, intervenții ale poliției și, mai târziu, ale forței armate, bolnavul era luat cu forța. În timpul primelor săptămâni, Rieux fusese obligat să rămână până la sosirea ambulanței. Apoi, când fiecare medic era însoțit în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
o noapte de trădare. Da, se doarme la ora asta, și asta e liniștitor, deoarece marea dorință a unei inimi neliniștite este să posede la nesfârșit ființa pe care o iubește sau să poată să scufunde aceasta ființă, când timpul despărțirii a venit, într-un somn fără vise, care să nu se sfârșească decât în ziua revederii. La scurtă vreme după predică, au început căldurile. Venea sfârșitul lunii iunie. A doua zi de la ploile întârziate care marcaseră duminica predicii, vara izbucni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
răspunde asta sau aia, dar concluzia rămânea mereu cea pe care o știau: trebuia luptat într-un fel sau altul și nu îngenuncheat, toată problema era să împiedici un număr cât mai mare de oameni să moară și să cunoască despărțirea definitivă. Nu exista pentru asta decât un singur mijloc, care consta în a combate ciuma. Acest adevăr nu era admirabil, era doar consecvent. Iată de ce era firesc ca bătrânul Castel să-și depună întreaga încredere și energie în fabricarea pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
fapt, se putea spune în acel moment, în mijlocul lunii august, că ciuma domnea. Nu mai existau atunci destine individuale, ci o istorie colectivă, care era ciuma, și sentimente unice, împărtășite de toți. Cel mai dominant dintre ele era cel al despărțirii și al exilului cu tot ceea ce comporta el ca frică și revoltă. Iată de ce martorul găsește potrivit să descrie, în acest moment de vârf al căldurii și al bolii, situația noastră generală și, cu titlu de exemplu, violențele concetățenilor rămași
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
DISPĂRUT ȘI ACEASTĂ ULTIMĂ PUDOARE ȘI AU FOST ÎNGROPAȚI ÎN DEZORDINE, UNII PESTE ALȚII, BĂRBAȚI ȘI FEMEI, FĂRĂ VREO PREOCUPARE PENTRU DECENȚĂ. DIN FERICIRE, ACEASTĂ ULTIMĂ RUȘINE A MARCAT NUMAI ULTIMELE MOMENTE ALE FLAGELULUI. ÎN PERIOADA DE CARE NE OCUPĂM, DESPĂRȚIREA GROPILOR EXISTA ȘI PREFECTURA ȚINEA MULT LA ACEST LUCRU. ÎN FUNDUL FIECĂREIA DIN ELE UN STRAT GROS DE VAR NESTINS FUMEGA ȘI CLOCOTEA. PE MARGINILE GROPII, DINTR-UN MORMAN DIN ACELAȘI VAR IEȘEAU CLĂBUCI ÎN AER LIBER. CÂND DRUMURILE AMBULANȚEI SE
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]