4,693 matches
-
vânătoarea, pescuitul, războiul sau povestirea în același cadru, cu personaje comune*. Aceasta ar putea fi și marea „nedreptate“ a selecției noastre. Nefiind propriu-zis literatură, se înțelege că am exclus, cu atât mai mult, și volumele de însemnări ocazionale, confesiuni, portrete, evocări, reportaje literare, notele de călătorie, eseuri sau articole de presă*. După cum s-a spus deja, războiul împarte creația sadoveniană în două epoci: nuvelistica propriu-zisă publicată fără vreo idee de construcție a volumelor și marile cicluri narative, unitare tematic și stilistic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
în cununiți de siminoc. Asupra unora dintre portrete vegheau buchete sure din alte veri. Scafandrii regretului scoborau în marea acelui trecut pierit odată cu primăverile și se întorceau aducând raze veștede. Erau plăcute aceste vestigii ale petrecerilor de la Prelunci și prin evocarea siluetei delicate a acelei femei tinere care acuma nu mai era. În cele două zile cât au stat acolo oaspeții, Culi a început a se înviora, ceea ce, pentru doctorul Micu, era semnul cel mai evident că opera de vindecare desăvârșită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pare a se afla în raport concesiv cu prima: deși era expertă, nu se lăuda cu aceasta, n. m.)". Mai mult, dacă luăm, aproape la întâmplare, două pasaje descriptiv-poetice, vă veți convinge încă mai pregnant de diferențele axiologice. Iată o evocare din Povestea lui Genji, adevărat pastel în proză, desprins parcă din celebrele stampe ale lui Hokusai: "dealurile erau învăluite în ceață, iar bâtlanii cu creastă se adunaseră de-a lungul malului înghețat. Departe, în aval, acolo unde podul Uji își
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
degete prelungi luându-te de după gât, mai povestea licornul, și și-a lăsat capul pe pieptul tău, atât de obosită și iarăși așteptând...“ Iar acum Andrei privea cum, cu aceleași degete prelungi, învârtea, cu gândul aiurea, însă oricum nu la evocarea cu licornul, lănțugul purtat pe gât, pe umeri și pe sâni, făcând să răsune clopoțeii de argint strânși în sfere de filigran, și privirile ei se întoarseră înăuntru și, pierdute, au strălucit deodată, zicând „și n-are decât patruzeci de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
aceste cazuri, între apariția din vis și apariția efectivă se stabilește o strânsă legătură. În Perșii, umbra lui Darius i se va arăta mai întâi în vis reginei, și abia apoi, pe fundalul acestei prime apariții, se va desfășura ritualul evocării defunctului rege, ceea ce va conduce, în cele din urmă, la apariția efectivă a eidolon-ului său. În Orestia, fantoma Clitemnestrei apare de-adevăratelea în fața spectatorilor, iar eidolon-ul ei dojenește aspru eriniile (în Eumenidele), amintindu-le că trebuie să o răzbune. Or
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
nici umbre tutelare ale Troiei. Nici Priam și nici Hector nu vor veni, fie și doar pentru a anunța sfârșitul (cum va face fantoma lui Darius) și pentru a reconstitui destinul tragic al unei civilizații apuse. Ca și cum tăcerea morților, inutilitatea evocării lor ar fi semnul prin excelență al prăbușirii unei lumi, al stingerii definitive a unei civilizații. În Troienele aceluiași Euripide, Andromaca îl va invoca în van pe Hector, iar Hecuba pe Priam. Morții de demult nu mai pot decât să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
ne limita la apariția efectivă a eidolon-ului lor pe scenă, apariție venită să dialogheze nemijlocit cu cei vii. Invocarea morților sau scena tragediei ca loc al aparițiilortc "Invocarea morților sau scena tragediei ca loc al aparițiilor" În procesul de invocare/evocare, răspunsul dat de cel dispărut nu este doar apariția efectivă a eidolon-ului său deasupra mormântului. Fără îndoială, fantomele cele mai impunătoare ale tragediei grecești nu sunt acelea care se lasă văzute. Dar oare fantoma lui Agamemnon, care nu se arată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
sufletului regelui (psyche) ascensiunea spre lumină. Cel chemat să vină din întunecatele adâncuri este regele daimon, tatăl binefăcător, protector și totodată posesor al unei cunoașteri inaccesibile celor vii. Regele mort sau atotștiutorul. Umbra lui Darius va răspunde chemărilor în clipa evocării înfrângerii dezastruoase a oștilor ce invadaseră Elada și a naufragiului corăbiilor persane 1; atunci, ascultând trista relatare și deplângând soarta crudă a perșilor, fantoma aceasta, care cunoaște mai multe lucruri decât toți pământenii laolaltă, va reînscrie în curgerea timpului întreaga
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
știința lui despre trecut, prezent și viitor îi dă, într-adevăr, înfrângerii suferite întreaga dimensiune istorică, dar nu poate schimba cu nimic inevitabilul, fatalitatea mersului istoriei. Darius este ilustrul martor al unui sfârșit, oracolul unei catastrofe pe cale să se producă. Evocarea trecutului glorios nu a izbutit decât să facă și mai dureroasă lamentația funebră prilejuită de pierderea măreției de odinioară, acest threnos 2 cu care va fi întâmpinat Xerxes, eroul care continuă să viețuiască sau, mai degrabă, să supraviețuiască, nesăbuitul care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
și care, ca fantomă, reprezintă o putere primejdioasă sau, dimpotrivă, protectoare. Acest colossos poate fi coborât în bezna mormântului, dar poate și să se ridice deasupra acestuia. Dintr-o piatră ori dintr-o statuie apare uneori, grație puterii ritualului de evocare, cel plecat dintre pământeni. Căci colossos-ul este semnul contactului posibil cu morții, semnul unui mort ce poate urca spre lumină. În același timp, colossos-ul este un semn al absenței, al apartenenței la un altundeva, totodată, semn al vizibilității posibile a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
imobilitatea, neclintirea, statuia oarbă se poate preschimba în statuie care vorbește, se mișcă, privește, atunci când o animă puterile nevăzute ale zeilor ori ale morților. Prin săvârșirea ritualului magic, îi pot fi atribuite o privire, o voce, un gest. Invocarea sau evocarea o pot face să capete glas, după cum o pot face și să se înalțe deasupra mormântului, gorgan ori stelă funerară. Psyche-ul defunctului, insesizabil, se materializează prin statuie într-un trup și într-o voce, și tot prin statuie zeii își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
prins cu noaptea crâncenă tovarăși 1. Replica lui Oberon nu întârzie să vină: Plămada noastră-i alta; deseori Cu-al dimineții crai pornesc în zori, Călcând sub pași covorul moale-al ierbii, Spre locurile-n care se-ascund cerbii 1. Evocarea unei vânători matinale nu face însă decât să dea și mai multă forță imaginii unei nopți care, chiar dacă se sfârșește în lumina soarelui, rămâne o noapte a spectrelor, a misterelor înfricoșătoare. Pădurea și ambivalența spațiilor alteritățiitc "Pădurea și ambivalența spațiilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Tereu, siluitorul 2. Or, Philomela nu a fost aleasă la întâmplare, ne-o confirmă întrebarea lui Titus: Te-au prins, copile drag, te-au siluit, Te-au pângărit, precum pe Philomela, În codrul nemilos, pustiu și negru?3 Și, îndată, evocarea pădurii „nemiloase” îi aduce în minte imaginea unui loc unde vânase odinioară: Da, e un loc aidoma, o vale Unde-am vânat - de n-am mai fi vânat - Lăsat de fire pentru ucigași Și siluiri, cum l-a descris poetul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
lui despre strigoi. El fusese întrerupt tocmai atunci când spunea: „A fost odată un om care locuia lângă un cimitir...”. Ar fi urmat probabil o poveste cu fantome. Paulina domină, într-adevăr, ultimul act al piesei, ca o veritabilă maestră a evocării și convocării fantomelor. Aplică, în acest scop, o tactică extrem de abilă: încă din prima scenă, în dialogul cu Leontes, atacă tema morților întorși printre cei vii, tema imposibilelor/posibilelor fantome. Un exemplu ar putea fi fantoma Perditei: amintindu-i lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
a acestuia ca pe un lucru de neconceput pentru mintea omenească, la fel de inacceptabil ca gândul că Antigonus, mort odată cu pruncul, ar sparge lespedea de pe mormântul lui, pentru a-și revedea nevasta. Următorul punct din planul atât de bine ticluit este evocarea Hermionei. Într-adevăr, Leontes se teme că, recăsătorindu-se cu o femeie inferioară fostei lui soții, ar putea face ca sufletul chinuit al răposatei regine să se reîntrupeze și să revină pe scena acestui teatru care este lumea celor vii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
cu moartea: Iachimo îl vede ca pe o imitație desăvârșită a acesteia, iar trupul adormit al Imogenei îi amintește de sculpturile funerare culcate pe morminte. În actul al patrulea, presupusa moarte a Imogenei, travestită în paj, e un prilej de evocare a „frumoasei morți”: când Lucius și ofițerii romani o vor descoperi, se vor întreba dacă pajul e mort de-a binelea sau numai doarme. Prezența alături de tânăra femeie a corpului mutilat al lui Cloten îi îndreptățește să creadă că e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
-l atingă 1. Un corp frumos, deși inert, acoperit de flori și mult mai înmiresmat decât ele, un corp îmbălsămat ce răspândește doar arome și a cărui pregătire înaintea coborârii lui în pământ la apusul soarelui va fi însoțită de evocarea, într-un lung bocet, a întoarcerii în țărână, dar și a morții ca repaus definitiv și veșnică rămânere în amintirea celorlalți. Un bocet din care nu lipsesc formulele de exorcizare, menite să alunge toate relele ce ar putea veni fie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
în așteptarea revelării unui secret. Sau așa cum se întâmplă cu ușile din Drumul Damascului, mai ales cu ușa din partea a doua a trilogiei, care se deschide după ce Necunoscutul își încheie lunga spovedanie despre existența sa de până atunci - marcată de evocarea unor spectre ale trecutului - și după ce-și exprimă cu mâna pe inimă speranța că acel invizibil care îl urmărește de ani de zile se va arăta în sfârșit. Să fie oare vorba despre ușa camerei secrete a memoriei? Într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
întoarcă acasă și tot așa cum, la sfârșit, va restabili ordinea lucrurilor, după ce, cu ajutorul Îngerului, o tulburase profund. Bătrânului filozof ce refuză să-și deschidă caseta cu amintiri, cutia memoriei, căci se împotrivește trezirii morților din somnul lor de veci și evocării spiritelor: Lasă caseta, nu trezi morții, Lasă caseta, nu chema duhurile! Moș Crăciun îi răspunde: Așa o să poți vedea că viața e spirit, Un spirit închis, însă, într-un trup ori într-un obiect. Imaginea reflectată și visul sau adevărul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
intensa senzație de realitate a acestor entități nedefinite, condamnate să oscileze veșnic între starea lor amorfă și aspirația spre concretețe, spre materializare? Dar oare nu aceasta este, pentru Pirandello, însăși esența teatrului, miezul său tainic? Cea căreia dramaturgul îi încredințează evocarea momentului melancolic al asfințitului, când, în liniștea cabinetului său de lucru, orice autor se cufundă într-o umbră forfotind de personaje care îi dau târcoale ispitindu-l, este Fata Vitregă, cu chipul ei „transfigurat” și cu discursul ei de „somnambulă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Sgriciei, femeia a cărei privire poate străpunge peretele transparent, o interesează realmente pe Ilse. Când îl întreabă pe Cotrone dacă Sgricia se crede moartă, acesta îi răspunde: „Se crede într-o altă lume, Contesă, ca noi toți, de altfel”. Iar evocarea acestei alte lumi o tulbură profund pe Contesă/Ilse: ILSE (tulburată) — Care lume? Și ce-i cu vocile astea? COTRONE — Ascultă-le, dar nu încerca să ți le explici. Aș putea... CONTELE — Dar nu sunt voci adevărate, sunt imitații. COTRONE
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
femeie se ridică și vorbește: „Lumea se clădește din nou”. Toți cei ce au murit, toți cei ce s-au prăbușit la pământ se vor ridica iarăși și iarăși, la infinit, pentru o eternă „reluare” pe scena teatrului. În plină evocare a cumplitei nopți, își face loc și amintirea nopților din copilărie, nopți ale speranței într-o minune, nopți de iarnă cu cerul întunecat, dar presărat de stele (atât de asemănătoare cu nopțile lui Maeterlinck), nopțile Crăciunului, nopțile așteptării 1. „Într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
gata oricând să se anime, materia obiectului, materia personajului, materia personajului-obiect? De altfel, strânsa legătură dintre obiect și om fusese o mai veche preocupare a regizorului, ea constituind tema centrală a unor manifeste ca Teatrul informal (1960) sau Ambalaje (1962). Evocarea după mai bine de douăzeci de ani nu numai a propriilor experiențe din trecut, ci și a tentativelor avangardiste care îl inspiraseră la vremea aceea e semnificativă: Kantor își vede acum confirmată, în marile sale creații, intuiția din perioada debutului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
mormântului lui Si Slimane. Nu avem de-a face, ce-i drept, cu cimitirul „tradițional”, populat de strigoi și de fantome, dar și aici morții vorbesc ori stau de vorbă cu cei vii. Asistăm și la o veritabilă scenă de evocare, chiar dacă la sfârșitul ei fantoma, eidolon-ul, nu se înalță deasupra mormântului. Mortul va grăi însă prin gura unui om viu, devenit din acea clipă Gura (altfel spus, „purtătorul de cuvânt”), Gura-mesager a umbrei nevăzute. În comentariile pe marginea acestei lungi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
și solemnitate (tonalitatea frazelor are ceva apropiat și depărtat totodată), tensiune între joc și realitate. După un ritm alert, lentoarea trebuie să apară ca o marcă a solemnității. Aș vrea ca publicul să știe că e vorba despre un joc (evocarea unui mort), dar aș vrea și ca acest Joc să-l miște, să-l emoționeze până-ntr-atât încât să se întrebe dacă nu cumva, în spatele lui, se ascunde o realitate: cu alte cuvinte, trebuie ca raporturile celor doi actori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]