4,059 matches
-
două destinații finale pentru oameni după moarte: prima Raiul, (Paradisul sau Edenul), unde merg la inviere doar cei drepți, răscumpărați fiind prin sângele lui Iisus Hristos și a doua, moartea definitivă, fără speranța învierii. Unele culte cred în existența Iadului (Infernului), unde merg păcătoșii pentru chinuri veșnice. Soarta omului este stabilită după judecata făcută de Fiul, după faptele de fidelitate creștină pe care le-a făcut omul când era în viață. La catolici există și Purgatoriul, un loc diferit de Rai
Moarte (mitologie) () [Corola-website/Science/302138_a_303467]
-
pentru a construi, prin contrast, noul, idealul; ca și la Caragiale, caricatura este enormă, spărgând tiparele realității imediate, dar rămânând ancorată în ea prin acuitatea observației de detaliu, prin veridicitatea situațiilor și relațiilor imaginate." (Dinu Kivu, Contemporanul, 10 februarie 1984) INFERNUL BLÂND, Aprilie 10, 1981, Teatrul "Al. Davila", Pitești CASA NEBUNULUI, Ianuarie 14, 1982, Teatrul "Victor Ion Popa", Bârlad; Martie 13, 1983, Teatrul "Mihai Eminescu", Botoșani; Mai 5, 1991, Teatrul "Luceafărul", Chișinău " Piesa este un scurt intermezzo liric în creația satirică
Tudor Popescu () [Corola-website/Science/302576_a_303905]
-
"Orfeu în infern" (în original "Orphée aux enfers") este numele unei opere bufe în două acte și patru tablouri a compozitorului Jacques Offenbach, reprezentată pentru prima oară la data de 21 octombrie 1858 pe scena teatrului "Les Bouffes-Parisiens" din Paris. Libretul este semnat
Orfeu în infern (operetă) () [Corola-website/Science/304517_a_305846]
-
probabil lui Halévy, dar libretul ulterior, care a stat la baza reprezentației, e scris aproape în întregime de Crémieux. Se pare că libretiștii Ludovic Halévy și Hector Crémieux concepuseră încă din 1856 un libret comic pe tema salvării Euridicei din infern, la îndemnul lui Offenbach care dorea în fine să prospere cu teatrul de varietăți "Les Bouffes-Parisiens", pe care-l conducea din 1855. Ulterior Offenbach a fost acuzat de a fi plagiat o farsă de carnaval cu aceeași temă, scrisă de
Orfeu în infern (operetă) () [Corola-website/Science/304517_a_305846]
-
ales în spațiul cultural italian și vienez. Reprezentarea operei a fost amânată datorită condiției pe care Offenbach o acceptase la închirierea teatrului de a reprezenta doar piese într-un act. Schimbarea locului acțiunii fiind în cazul coborârii lui "Orfeu în infern" absolut necesară, realizarea proiectului s-a prelungit până în 1858, când Offenbach a obținut oficial permisiunea de a reprezenta și opere în două acte. În perioada în care a fost scris libretul operei, Ludovic Halévy a fost numit secretar general ministerial
Orfeu în infern (operetă) () [Corola-website/Science/304517_a_305846]
-
accentul cu ajutorul cupletelor pe efectele comice. Aceste schimbări asigurară în fine succesul de public al piesei. După preluarea funcției de director la "Le Théâtre de la Gaîté" Offenbach speră să repete succesul pe care-l repurtase în 1858, transformând "Orfeu în infern" într-o feerie. Schimbările atraseră după sine decoruri și costume mai fastuoase, precum și unele numere de balet. Acțiunea era în noua prelucrare des întreruptă, de pildă de dansul elevilor la conservator, de baletul orelor în Olimp sau de cel al
Orfeu în infern (operetă) () [Corola-website/Science/304517_a_305846]
-
feerie. Schimbările atraseră după sine decoruri și costume mai fastuoase, precum și unele numere de balet. Acțiunea era în noua prelucrare des întreruptă, de pildă de dansul elevilor la conservator, de baletul orelor în Olimp sau de cel al muștelor în Infern. Muzica de balet compusă cu această ocazie nu a mai atins nivelul compozițiilor inițiale. Libretiștii versiunii originare adăugară piesei încă un act, extinzând numărul tablourilor de la patru la doisprezece și prevăzând un număr mult mai mare de personaje. Piesa a
Orfeu în infern (operetă) () [Corola-website/Science/304517_a_305846]
-
îi cere acestuia chiar divorțul. Supus convențiilor sociale, muzicianul refuză despărțirea și încearcă să-și elimine rivalul ascunzând un șarpe veninos pe pășunea pe care acesta o întâlnește de obicei pe Euridice. Aristée se dovedește însă a fi Pluto, stăpânul infernului, și face în așa fel încăt Euridice să cadă victimă mușcăturii de șarpe destinate lui. Odată moartă, aceasta este de-a dreptul încântată să-l urmeze pe Pluto în infern. Filistinul Orfeu se bucură la rândul lui să se vadă
Orfeu în infern (operetă) () [Corola-website/Science/304517_a_305846]
-
pe Euridice. Aristée se dovedește însă a fi Pluto, stăpânul infernului, și face în așa fel încăt Euridice să cadă victimă mușcăturii de șarpe destinate lui. Odată moartă, aceasta este de-a dreptul încântată să-l urmeze pe Pluto în infern. Filistinul Orfeu se bucură la rândul lui să se vadă liber, dar e mustrat de Opinia Publică, care apare ca un personaj aparte, și se vede obligat să-și salveze soția. În cel de-al doilea tablou, Olimpul, Orfeu se
Orfeu în infern (operetă) () [Corola-website/Science/304517_a_305846]
-
demult autoritatea morală asupra tagmei haotice de zei. În cuplete, aceștia îi reproșează rând pe rând aventurile amoroase cu diverse muritoare. Nici Pluto nu găsește de cuviință să-i acorde respect, el instigă chiar o revoltă împotriva lui, enumerând avantajele infernului față de Olimp. ceea ce-l determină pe domnul Orphée să-și ridice apoi glasul într-o lamentație ipocritâ, interpretând la vioară primele acorduri din celebra arie a lui Orfeu la Gluck: "On m'a ravi mon Eurydice!" Zeii îl acompaniază imediat
Orfeu în infern (operetă) () [Corola-website/Science/304517_a_305846]
-
disperarea reală. Nici Jupiter nu se lasă înșelat de acest fals patetism, dar poruncește totuși eliberarea Euridicei, fiind supus convențiilor sociale și în plus sperând să o seducă el însuși pe nimfă. Deși acțiunea se derulează de-acum încolo în infern, spațiul scenic nu se schimbă în mod semnificativ față de cel din primul tablou, acestuia îi sunt adăugate cel mult decoruri puțin mai excentrice, mai tipice unei vieți pline de huzur. Tabloul al treilea, numit Un rege din Beoția, o înfățișează
Orfeu în infern (operetă) () [Corola-website/Science/304517_a_305846]
-
o descoperă Jupiter, care ia înfățișarea unei musculițe pentru a se apropia de ea. Euridice se lasă ușor convinsă să se amestece, în cadrul petrecerii infernale care va urma, în rândul bacantelor, pentru a putea fugi cu el. Tabloul al patrulea, Infernul, e dedicat unei petreceri cu punctul culminant într-un cancan infernal, în care sunt antrenați toți zeii. Jupiter nu reușește însâ să se îndepărteze pe nesimțite cu Euridice în timpul danslui, ci este descoperit de Pluto. Stăpânul Olimpului declară atunci sus
Orfeu în infern (operetă) () [Corola-website/Science/304517_a_305846]
-
o socoteală mai veche cu Offenbach, care ridiculizase muzica sa în parodia "Muzicianul viitorului" din 1860, Wagner a compus în 1870 o farsă muzicală prin care își revarsă veninul împotriva compozitorului, persiflându-l tocmai în rolul unui Orfeu coborât în infernul parizian. Cea mai virulentă apreciere a detestatului Offenbach o face Wagner tocmai în legătură cu muzica operei, care emană în accepția sa căldura unei grămezi de gunoi în care se lăfăie toți porcii din Europa, deoarece Offenbach este, cum afirmă el în
Orfeu în infern (operetă) () [Corola-website/Science/304517_a_305846]
-
ale femeilor sunt speculate a fi imagini de adoratoare și preotese care oficiază ceremonii religioase, și nu divinitatea însăși, se pare ca existau mai multe zeițe, inclusiv o Zeiță-Mamă a fertilității, o protectoarea a orașelor, a gospodăriilor, a recoltei, a infernului etc. Unii istorici au susținut că toate acestea sunt aspecte ale unei singure Mari Zeițe. Ele sunt adesea reprezentate de șerpi, păsări și alte animale. O importantă sărbătoare minoică era „dansul cu taurul”, adesea reprezentată în frescele de la Cnossos și
Civilizația minoică () [Corola-website/Science/304501_a_305830]
-
în scenă a lucrărilor sale, Offenbach pune în 1855 bazele unui mic teatru pe Champs-Élysées. Acolo a prezentat o parte din operetele sale, multe dintre ele devenind populare. În 1858, Offenbach a terminat prima operă de mare amploare, "Orfeu în infern", care a fost foarte bine primită și a rămas una din cele mai interpetate opere ale sale. Printre operetele din această perioadă se numără "Frumoasa Elena" (1864), "Viața pariziană" (1866), "Marea Ducesă de Gerolstein" (1867) și "Pericolla" (1868). Umorul riscant
Jacques Offenbach () [Corola-website/Science/304533_a_305862]
-
fost lipsa de abilitate a artistului în chestiunile pecuniare, evidentă în cazul alocării de fonduri nepermis de mari pentru rechizite, decoruri și diverse lucrări de renovare. Ruinat, el și-a pus în 1858 mari speranțe în reprezentația operei "Orfeu în infern", o satiră la adresa vieții burgheze reprezentată de zeii olimpieni. Pregătirea reprezentației a fost plină de eșecuri: interpretul de flaut piccolo a căzut la pat în seara premierei, soprana din rolul Euridicei nu și-a interpretat rolul decât după ce a primit
Jacques Offenbach () [Corola-website/Science/304533_a_305862]
-
din impas, dar i-au atras renumele unui scandalagiu. Premiera următoarei sale opere bufe, "Geneviève de Brabant", a avut loc în noiembrie 1859 sub supraveghere polițienească, datorită publicului care dădea valma la intrarea teatrului. Cu câștigul datorat operei "Orfeu în infern" compozitorul și-a construit o reședință de vară la Étretat în Normandia. Așa-numita „Villa d'Orphée” din Étretat a devenit locul de întâlnire al unui larg cerc de prieteni, printre care se numărau acum atât artiști cât și oameni
Jacques Offenbach () [Corola-website/Science/304533_a_305862]
-
l-a pus pe Offenbach imediat în aceeași oală cu Wagner, constatând că creierul unor muzicieni trebuie să fie bolnav. „Vântul care bate prin Germania i-a înnebunit”. "Les Bouffes Parisiens" se aflau însă acum, după succesul cu "Orfeu în infern" și cu recenta operetă "La Chanson de Fortunio", o prelucrare din 1861 după comedia "[Le] Chandelier" a lui de Musset, într-o situație economică foarte bună, și Offenbach a înțeles să-l numească director al teatrului pe un anumit Louis
Jacques Offenbach () [Corola-website/Science/304533_a_305862]
-
Simpatia vienezilor pentru Revoluția Franceză și admirația lor față de spiritul francez i-au înlesnit succesul acolo. Astfel, Johann Nestroy (1801-1862), directorul din vremea aceea de la "Carltheater", îl chemase stăruitor pe Offenbach la Viena încă din anul 1858. Opera "Orfeu în infern" fusese reprezentată neautorizat pe acea scenă, cu Nestroy în rolul lui Jupiter, înainte de 1860. Cancanul din ultimul act al operei devenise foarte celebru datorită acestor reprezentații, și în 1860 Offenbach a avut parte de o primire extrem de călduroasă la Viena
Jacques Offenbach () [Corola-website/Science/304533_a_305862]
-
de insuccesul dramei "Le Gascon" de Théodore Barrière (1823-1877), cu care se inaugurase stagiunea la 2 septembrie 1873. Offenbach a renunțat în mod precipitat la aceste proiecte ambițioase, apucându-se în schimb să-și transforme primul său triumf, "Orfeu în infern", într-o feerie muzicală. Succesul enorm pe care l-a avut această adaptare cu decoruri fastuoase și noi numere de balet, prezentată publicului la 7 februarie 1874, i-au redat compozitorului vigoarea și optimismul. Accesele sale de gută s-au
Jacques Offenbach () [Corola-website/Science/304533_a_305862]
-
îndreptățit de realitate. Expoziția Universală s-a desfășurat în 1878 fără ca artistul să aibă posibilitatea să-și reprezinte vreo operetă nouă. Teatrul "Gaîté" s-a hotărât de-abia în timpul Expoziției să pregătească o nouă înscenare a operei bufe "Orfeu în infern". Nu, acesta nu mai este "Orfeul" meu!” ar fi declarat compozitorul, dezamăgit de rezultatul dedicat publicului larg. Acest public larg a redescoperit însă cu plăcere offenbachiadele, astfel încât Charles Comte (1827-1884), ginerele lui Offenbach și proprietarul actual al teatrului "Bouffes Parisiens
Jacques Offenbach () [Corola-website/Science/304533_a_305862]
-
mai jos se numesc olimpieni pentru că trăiesc într-un palat aflat în nori deasupra celui mai mare munte din Grecia, Muntele Olimp, făcut de Zeus, fiul lui Cronos și mândrei Rheea. De același rang cu aceștia era și Hades, zeul infernului, fiul lui Cronos și al Rheei. Când s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus îi revenise cerul, lui Poseidon - marea, iar lui Hades - lumea subpământeană. Hades stătea în împărăția umbrelor, pe care o cârmuia alături de soția sa, Persefona. Acești zei
Lista personajelor mitologice elene () [Corola-website/Science/304617_a_305946]
-
de mânia lui Iuno. Mercurius era zeul comerțului și al călătorilor - și, pentru acest atribut, i se ridicau statui la toate răspântiile - dar și al hoților și al borfașilor. El era protectorul păstorilor și călăuza umbrelor celor morți către meleagurile Infernului. În general, era considerat drept patronul muzicii, al oricărei invenții, al meșteșugurilor etc. În mitologia greceasca zeul mesager purta numele de Hermes. La romani mama lui Mercurius era veche divinitate de origine obscură ce simboliza, se pare, Primăvara. Mai târziu
Mitologia romană () [Corola-website/Science/303532_a_304861]
-
pe Persephone, de care era strâns legată atât în ceea ce privește cultul cât și legenda. În timp ce culegea pe un câmp flori, pe Persephone a înghițit-o pământul; ea a fost răpită de unchiul ei, Pluto, care a dus-o cu el în Infern. Zadarnic a căutat-o îndurerată Ceres nouă zile și nouă nopți, cutreierând lumea în lung și-n larg. Nimeni nu-i știa de urmă. Într-un târziu, mama a aflat de la Apollo de soarta fiicei ei. Cuprinsă de jale, Ceres
Mitologia romană () [Corola-website/Science/303532_a_304861]
-
nu mai rodește și holdele se usucă, Iupiter îl trimite pe Mercurius să i-o aducă înapoi pe Persephone. Dar reîntoarcerea fiicei la mama ei nu mai este posibilă. "Ascalaphus" a văzut-o pe Persephone cum s-a înfruptat în Infern dintr-o rodie. În felul acesta ea s-a legat, o dată pentru totdeauna, de lumea subpământeană. Mânioasă, Ceres îl transformă pe Ascalaphus - singurul martor al sacrilegiului comis - în bufniță. Persephone însă trebuie să rămână alături de Pluto. La insistențele lui Ceres
Mitologia romană () [Corola-website/Science/303532_a_304861]