5,860 matches
-
și viitor îi dă, într-adevăr, înfrângerii suferite întreaga dimensiune istorică, dar nu poate schimba cu nimic inevitabilul, fatalitatea mersului istoriei. Darius este ilustrul martor al unui sfârșit, oracolul unei catastrofe pe cale să se producă. Evocarea trecutului glorios nu a izbutit decât să facă și mai dureroasă lamentația funebră prilejuită de pierderea măreției de odinioară, acest threnos 2 cu care va fi întâmpinat Xerxes, eroul care continuă să viețuiască sau, mai degrabă, să supraviețuiască, nesăbuitul care regretă amarnic faptul că nu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
el își vede, ca într-o oglindă, propriul chip, vede nu numai moartea, ci și propria moarte. În relația de tragică reciprocitate pe care o are cu Gorgo, eroul tragic nu va fi un învingător, așa cum fusese Perseu, cel ce izbutise să se ferească de puterea privirii sale ucigătoare. Teritoriile alterității sălbatice: moartea și nebuniatc "Teritoriile alterității sălbatice\: moartea și nebunia" Întâlnirea cu Gorgo înseamnă, pentru eroul tragic, o experiență a alterității care îl împinge spre nebunie și/sau spre moarte
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
prin excelență a unei făpturi ce se mișcă în spațiul dintre aderența la viață, la formele vizibilului, și aspirația spre eliberarea de aceste forme. Fantoma care se întoarce rămâne legată până și în moarte de universul aparențelor. Ea nu a izbutit încă să scape de amintirea patimilor lumești, dar înlăuntrul ei totul le respinge. Fantoma este apariția care năzuiește să dispară o dată pentru totdeauna. Moștenire budistă a teatrului no, schema apariției ce tinde spre propria dispariție capătă aici întreaga sa valoare
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
unui invizibil care implică eliberarea de orice activitate, de orice zbucium, pasivitatea de neclintit aflată dincolo de toate neliniștile și de toate tulburările. „Nu există valuri în apele meditației”, afirmă filozofia budistă. În spațiul no însă, valurile freamătă încă, fantoma nu izbutește să se rupă definitiv de viață. Ca și în tragedia greacă, fantoma materializează aici ideea suferinței insuportabile, numai că, de data aceasta, nu e atât vorba despre suferința nepotolită a celor vii, incapabili să se resemneze și să trăiască împăcați
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
prin spațiile-limită, legată tot de ideea pierderii, a despărțirii. Și aici există un shite, o femeie care bate drumurile în căutarea unui copil pierdut, copilul cu un papagal pe mâneca hainei. Dansul lui shite, cu nesfârșitele sale rotiri amețitoare, nu izbutește să-l facă pe copil să apară și, astfel, în cele din urmă, „zadarnicul vis se curmă în veșnica absență”. Numai regăsirea copilului pierdut ar putea pune capăt istovitoarelor rătăciri ale mamei. Rătăciri a căror țintă e aflarea liniștii, a
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de jocul travestirilor; pe scurt, un spațiu oferit și el experiențelor alterității. Noaptea cu care se încheie Neguțătorul din Veneția, luminată din plin de cerul înstelat ce veghează peste o armonie în fine regăsită, noapte scăldată în acordurile muzicii, nu izbutește totuși să alunge îndoielile, temerile, anxietatea. Chiar dacă ordinea lucrurilor a fost restabilită, incertitudinea relațiilor nu s-a risipit, iar strălucitoarea noapte păstrează încă urmele jocului crud al amăgirilor și al falselor trădări (de altfel, nu sunt pomeniți aici Troilus și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
sunt puse în lumină de vânătorul de urși Ulfheim: oare, aidoma sculptorului care luptă îndârjit cu blocul lui de marmură, nu luptă și el cu mușchii tari, încordați ai ursului? „Amândoi ne luăm la trântă cu materia dură și amândoi izbutim să o supunem până la urmă.” „Într-adevăr”, continuă Ulfheim, „îmi închipui că și piatra are motivele ei să opună rezistență. E moartă și, firește, se împotrivește din răsputeri daltei care vrea să îi dea viață”, tot așa cum mușchii încordați ai
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Jocul rolurilor; ele intră astfel în conflict cu alte personaje, fixate deja într-o formă, aceea a textului respectivei piese. Și, printr-un bizar paradox, tocmai datorită acestui statut special de personaje ambulante, văduvite de o formă pe care nu izbutiseră să o dobândească în lumea artei, ele reușesc să capete, în schimb, o și mai mare forță de apariție. Cum am putea exprima, mai bine decât o face Pirandello, intensa senzație de realitate a acestor entități nedefinite, condamnate să oscileze
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
-se: „Mi s-a spus că această specie de actori era atât de aleasă, încât nu cruța nici un efort pentru a-și înfrâna și disciplina instinctele, și că făcea asta cu atâta sobrietate, într-un chip atât de auster, încât izbutise să se dezbare de orice slăbiciune a trupului și să aibă astfel în rândurile ei doar ființe perfecte”. Desigur, e vorba despre actori tot atât de fără cusur ca și străvechii idoli, în măsură să rivalizeze cu statuile zeilor. Craig se miră
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
etc.) „este mai apropiată de ținta teatrală urmărită decât cea de-a doua”. Prin urmare, într-un text care formulează ideea definirii teatrului prin tensiunea dintre organic și anorganic, animat și inanimat, natural și artificial, Craig valorizează artificiul în măsura în care acesta izbutește să deplaseze corpul viu spre marionetă și spre mască, animatul, organicul spre inanimat, spre anorganic și să apropie astfel actorul de statuie. Teatrul poate fi salvat numai apelând la marionetele inanimate, veritabile echivalente ale statuilor sacre. Potrivit unui text din
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
1. Într-adevăr, la întrebarea „Cine va mânui marioneta?”, Craig răspunde: „Nimeni n-ar putea s-o spună. Nu cred în mașinării, nu cred în materia inanimată. Poate că firele întinse de către Divinitate sufletului poetului vor fi cele ce vor izbuti să o miște”2. Așadar, forțele invizibilului, forțele divinului în relația sa cu psyche-ul sunt singurele în stare să pună în mișcare această statuie neînsuflețită, destinată să fie un „simbol al omului”. Așa că ar fi absurd să ne închipuim că
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
confrunte travaliul regizoral, un travaliu care nu are nimic de-a face cu realismul. Într-un text din 1908, intitulat „Realismul și actorul”1, în timp ce corul Clarvăzătorilor înalță un imn Frumuseții, corul Orbilor preamărește Realismul. Artistul este aici cel ce „izbutește până și să le redea orbilor vederea”, un har de esență divină. El deschide ochii celor cufundați în bezna realismului, făcând posibilă Revelația unui Adevăr de ordinul invizibilului, accesul la spiritual prin artă, una preocupată nu de trupul pieritor, ci
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
aceste întâlniri, felul în care se manifestă ele”. Așadar, filozofia lui Maeterlinck devine interesantă doar atunci când „evocă un templu în acțiune”, unde „fiecare piatră naște o imagine” (ca în templele din Siria lui Heliogabal, am putea zice). Numai aici pupazzi izbutesc să-și găsească dimensiunea mistică, apărând ca figuri ale unei vieți „dictate de altundeva”. În momentul experienței Teatrului Alfred Jarry, Artaud explorează el însuși universul puterii metafizice a manechinelor. În textul referitor la proiectul punerii în scenă a Sonatei spectrelor
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
lumină apoteotică”. Într-adevăr, „preț de câteva minute, spectacolul schimbă ceva din ființa ta lăuntrică. La fel ca într-o străfulgerare, îți vedem mormântul, iar viziunea asta ne iluminează pe toți. E ca și cum, deși ești închis în el, imaginea ta izbutește să evadeze de acolo neîncetat”. Fantomă orbitoare, menit, ca și actorul, „să apară, să strălucească și apoi să moară parcă”1 - sau, mai degrabă, să moară a doua oară -, Echilibristul, corp-statuie, corp „dăltuit”, „monumental”, revarsă asupra noastră lumina pe care
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
unui teatru ce se îndârjește să înfrunte fantomele și în care Craig vedea singurul teatru adevărat. Teatrul unui Orfeu care nu se dă bătut, care încearcă să trezească la viață morții, să reîntrupeze umbrele, chiar dacă știe dinainte că nu va izbuti, chiar dacă e sigur că le va vedea dispărând iarăși în bezna Infernului. Un teatru ce pare să ne spună că doar țintele-limită, țintele imposibile ar putea constitui un orizont spre care să ne îndreptăm, tocmai pentru că nu a fost atins
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ceea ce realizăm că este și nu altceva, ascuns revelației noastre. În universul social, în spațiul intersubiectivității, conștiența nu mai creează doar, ci se creează pe sine ca stare substanțializată a umanității. Conștiența nu mai este gaura neagră din care cunoașterea izbutește să iasă, sfidând natura fizică, decât dacă ajunge ca însăși cunoașterea să nu fie o altă gaură neagră. În fapt, cunoașterea specifică științelor sociale mereu are o problemă care o ține aproape de o dramă: ideea creează subiectivitate dacă aceasta creează
ECONOMIA DE DICȚIONAR - Exerciții de îndemânare epistemicã by Marin Dinu () [Corola-publishinghouse/Science/224_a_281]
-
Dar a cerși, a lua bani fără a da nimic altceva decât compasiune este oare mai bine decât să primești bani în schimbul unei munci? Nu prea credem... Aristip nu detestă, dar nici nu iubește banii. Contrar prefesioniștilor detestării, care nu izbutesc niciodată să mărturisească ceea ce iubesc de fapt în secret, cirenaicul consideră banii un mijloc - în speță, mijlocul de a nu-ți complica existența, de a n-o face mai dificilă decât este deja -, și nu un scop care să-ți
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
i-a răspuns privind iar pictura. — Ici și colo. Dumneata ești un bărbat cunoscut și vestit, domnule Faulques, a adăugat, muindu-și, distrat, buzele În coniac. Chiar dacă trăiești de multă vreme retras, mulți te țin minte.Te asigur. - Cum ai izbutit să scapi de acolo? Vizitatorul i-a aruncat o privire stranie. — Presupun că vorbești despre Vukovar, a replicat. M-au rănit la două săptămâni după ce mi-ai făcut poza. Nu rana de la mâna care se vede În ea (uite, mai
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
neagră a cerului, stelele dădeau roată pe Îndelete spre stânga, În jurul punctului fix al Stelei Polare. Din ușa turnului, cu spatele lipit de pietrele tocite de trei sute de ani de vânt, soare și ploaie, Faulques nu putea zări marea, dar izbutea să distingă În depărtare licăririle farului de la Capul Rău și auzea vuietul mării jos, pe stânci, la picioarele crăpăturii spre care se Înclinau siluetele pinilor, aidoma unor sinucigași nehotărâți În contralumina lunii galbene În descreștere. Ținea În mâini paharul cu
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
frescă de pe zid. Dacă, așa cum susțineau teoreticienii artei, fotografia Îi amintea picturii ceea ce nu trebuia să facă nicicând, Faulques era sigur că munca lui din turn Îi amintea fotografiei ceea ce era ea În stare să sugereze, dar nu și să izbutească: vasta viziune circulară, continuă, din haoticul joc de șah, regula implacabilă care guverna hazardul pervers - ambiguitatea a ceea ce guverna ceea ce nu era absolut deloc Întâmplător - din lume și din viață. Acel punct de vedere confirma caracterul geometric al acelei perversități
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Dar, nedrept sau nu, asta mă Întreb eu. Umbra de pe scaun, Învăluită În ultima licărire roșiatică a luminii pe frescă, s-a gândit la toate acelea. - Poate că ai dreptate, a conchis. Poate că a supraviețui atunci când alții n-au izbutit implică o anume mișelie. Pictorul de război a dus paharul la gură. Iar era gol. - Dumneata știi - s-a lăsat Într-o parte, punând paharul pe dușumea. După cum spui, ai experiență. Celălalt a scos un sunet stins. Poate o urmă
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
fier de călcat), a scos motocicleta din șopron, și-a pus niște ochelari negri și s-a dus În sat, dând rateuri pe drumul de pământ care șerpuia printre pini. Ziua era luminoasă și caldă. Briza blajină dinspre sud nu izbutise să Îndulcească de una singură temperatura de pe dig, când el s-a oprit și a sprijinit motocicleta pe suport. A admirat o clipă albastrul cobalt al mării de cealaltă parte a molului cu felinar din port, năvoadele brune și verzi
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
prizonieri, când am aflat că nu mai aveam familie, am călătorit puțin. Am citit unele lucruri. Aveam un motiv serios: dumneata. Cunoașterea bărbatului care Îmi distrusese viața cu o poză cerea unele cunoștințe. Mecanicul de dinainte de război n-ar fi izbutit niciodată așa ceva. Fără să știe, muzicianul și bărbatul cu briciul rupt Îmi deschiseseră niște uși. Nici eu n-am Înțeles ce utile aveau să fie ele după o vreme, când aveam să știu. S-a oprit și a privit de
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Pe mulți nu-i ajută la nimic să implore, a murmurat. Nici măcar Înjosirea În fața călăului nu le garantează nimic. Croatul continua să dea paginile albumului. În fine, l-a Închis. - Dar Încearcă, a spus. Aproape toți, În realitate. Și unii izbutesc. Privea, gânditor, coperta albumului Închis. O fotografie alb-negru, asfaltul șoselei care venea de la aeroportul din Saigon: o femeie moartă pe carosabil, cu un copil mort În brațe. Ceva mai Încolo, soțul ținea de mână alt copil. Morți amândoi. Între ei
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
el Îl avea lângă Boquería), ieșind din camera obscură, se trântea pe covor, Înconjurată de toate imaginile În alb-negru, și petrecea ore În șir Însemnând detalii cu markerul, grupând imagini după coduri numai de ea cunoscute, pe care Faulques nu izbutise niciodată să le pătrundă cu totul. Apoi se Întorcea la tăvițe și la proiector și lucra sectoarele marcate mai Înainte pe fotografii, mărindu-le o dată și Încă o dată, cu noi cadraje, până era mulțumită. Lucrurile, o auzise Faulques murmurând odată
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]