5,344 matches
-
între cele două zone. Având în vedere că în timpul califatului arab Casă Islamului trebuia să crească încontinuu, astfel că nu puteau există frontiere fixe. Teritoriul spaniol, bizantin și cel din jurul Berlgradului erau numite Dar al-harb Djihad ( Casă războiului sfânt). La musulmani singurul război justificabil era djihad-ul: un război dus în afara în folosul religiei și comunității musulmane și unul intern reprezentat în acțiunile armate de repriamre a rebeliunilor. Nu era nevoie de fetva-le pentru a declara djihad-ul. Conform doctrinei sunnite, orice individ
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
crească încontinuu, astfel că nu puteau există frontiere fixe. Teritoriul spaniol, bizantin și cel din jurul Berlgradului erau numite Dar al-harb Djihad ( Casă războiului sfânt). La musulmani singurul război justificabil era djihad-ul: un război dus în afara în folosul religiei și comunității musulmane și unul intern reprezentat în acțiunile armate de repriamre a rebeliunilor. Nu era nevoie de fetva-le pentru a declara djihad-ul. Conform doctrinei sunnite, orice individ avea 5 obligații religioase: profesiunea de credință, rugăciunea, dania, postul și pelerinajul la Mecca. Djihad-ul
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
martiri. Existau 2 tipuri de martir: civil său militar. Tot potențialul militar trebuia îndreptat împotriva infidelilor, astfel că era interzis orice lupta împotriva musulmanilor, iar doctrina nu putea percepe că un grup de credincioși să verse sângele unor musulmani. Unitatea musulmană s-a rupt la mijlocul sec. VIII, apogeul fiind atins de proclamarea califatelor independente de Bagdad în sec. X Pentru șiiți: legitimarea luptelor dintre musulmani a fost o operațiunei simplă, astfel că cei care respingeau învățătură șiită erau calificați drept „infideli
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
reprezentată de definirea jihadu-ului, care trebuia îndreptat doar împotriva infidelilor. Va apărea ideea de jihad coercitiv, care avea drept scop justificarea acțiunilor represive ale autrității de drept, insă luptele împotriva musulmanilor nu erau numite djihad, ci doar lupta( în lumea musulmană era 4 școli teologice: safită, hanefită). Shafi' ițul al-Mawardî consideră că există 3 tipuri de războaie: împotriva apostaților, rebelilor și răufăcătorilor. Apostații: - musulmanul care și-a renegat redința, dar și cel care își zice musulman și admite anumite dogme deviate
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
autoritățții suveranului, care rezistă la ordinele sale sau care atacă posesiunile sale cu mâna înarmata”. Cu rebelii nu se negocia, astfel că era foarte probabil că împotriva acestora să fie pornit un război. Legitimarea războaielor dintre otomani și alți principi musulmani. În practică otomană, aceste războaie erau purtate împotriva principilor anatolieni din sec. XIV-XV, mamelucilor și șahilor persani. În ceea ce îi privește pe principii anatolieni se atacau reciproc pentru încălcau prevedereile sfinte. Principalele argumente utilizate de otomani pentru a legitimă războiul
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
merituos, deoarece războiul era dus cu cuvintele. Existau două elemente: notificarea pretențiilor și declarația de război. Sunt 2 tipuri de somații: religioasă ( inamicii erau chemați să se convertească) și politica ( inamicii sunt somați să accepte să se supună Islamului). Juriștii musulmani făceau diferența între harbî care fuseseră chemați la Islam, sau nu. Cu toate acestea, rațiunea de stat prima în fața legilor religioase. În practică otomană, există o cutumă de a-l înștiință pe inamic înainte să declanșeze războiul. În sec. XVIII-XIX
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
la Islam, sau nu. Cu toate acestea, rațiunea de stat prima în fața legilor religioase. În practică otomană, există o cutumă de a-l înștiință pe inamic înainte să declanșeze războiul. În sec. XVIII-XIX, djihad-ul era declarat cu ajutorul fetvalelor. În tradiția musulmană ce ajunge până la Muhammad, lumea este împărțită în două zone: Dar al-Islam ( Casă Islamului) și Dar al-Harb ( Casă Războiului) - se pare că aceasta concepție era prezenta din epoca medineză. Muhammad face o distincție clară între două categorii de oameni, criteriul
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
împărțită în două zone: Dar al-Islam ( Casă Islamului) și Dar al-Harb ( Casă Războiului) - se pare că aceasta concepție era prezenta din epoca medineză. Muhammad face o distincție clară între două categorii de oameni, criteriul împărțirii fiind de natură religioasă: credincioși ( musulmani) și necredincioși ( nemusulmani). Necredincioșii erau divizați la rândul lor în: politeiști și oamenii Cărții ( în primul rând creștini și evrei). Cea de-a doua categorie era numită astfel, deoarece aceste popoare aveau câte o cartea sfântă ( Evanghelia, Tora etc.) și
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
se poate vorbi despre una prin excluderea celeilalte. În textele juridice clasice, Casa Islamului era asociată cu zona în care era liberă practicarea cultului musulman, adepții Islamului fiind și protejați ( al-Shaybânî consideră că aceasta reprezenta zona în care guverna legea musulmană și în care musulmanii se simțeau în siguranță ). Conform unei definiții recente, Casa Islamului reprezenta zona în care religia islamică era practicată și protejată de un conducător musulman. Locuitorii acestei Case erau formați din musulmani și supușii nemusulmani ( dhimmî). Mai
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
și protejați ( al-Shaybânî consideră că aceasta reprezenta zona în care guverna legea musulmană și în care musulmanii se simțeau în siguranță ). Conform unei definiții recente, Casa Islamului reprezenta zona în care religia islamică era practicată și protejată de un conducător musulman. Locuitorii acestei Case erau formați din musulmani și supușii nemusulmani ( dhimmî). Mai exista o sintagma care desemna teritoriile aflate sub suzeranitatea sultanului, atât statele tributare cât și cele ce erau administrate direct de acesta, si anume: Memalik-i mahrusa - „Țările bine
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
sultanului, atât statele tributare cât și cele ce erau administrate direct de acesta, si anume: Memalik-i mahrusa - „Țările bine păzite”. Casă războiului îngloba teritoriile în care nu era urmat seri at-ul, adică teritoriile ce nu se aflau sub dominația musulmană. Astfel că aici erau incluse teritoriile ce nu intraseră sub stăpânirea Imperiului Muhammedan sau statele care nu încheiaseră vre-un tratat de pace cu acesta. Pentru hanefiți, Casa războiului se identifică cu tot ceea ce nu făcea parte din Casă Islamului
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
dar al-harb, iar zonele marcate puternic de conflicte permanente dintre musulmani și nemusulmani primeau atributul de dar al-djihad ( Casă războiului sfânt) - după cum a fost în cazul Belgradului, având în vedere că acolo aveau loc conflicte repetate. În ceea ce privește marile, textele juridice musulmane operau cu disticția dintre „marile exterioare”, adică cele care sunt controlate atât de musulmani, cât și de harbî, și „marile interioare”, ce erau înconjurate doar de teritorii musulmane. În consecință, „marile exterioare” nu făceau parte nici din dar al-Islam și
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
în vedere că acolo aveau loc conflicte repetate. În ceea ce privește marile, textele juridice musulmane operau cu disticția dintre „marile exterioare”, adică cele care sunt controlate atât de musulmani, cât și de harbî, și „marile interioare”, ce erau înconjurate doar de teritorii musulmane. În consecință, „marile exterioare” nu făceau parte nici din dar al-Islam și nici din dar al-harb. Dacă Marea Mediterana nu făcea parte nici din Casă Islamului și nici din Casă Războiului, atunci Marea Neagră face parte din dar al-Islam după ce sunt cucerite
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
1484. Dacă pentru occidentali, problema bellum justum era destul de acută, musulmanii nu se confruntau cu astfel de piedici în ceea ce privește proclamarea unui război, deoarece în teoria juridică, singurul război justificabil era djihad-ul , adică războiul dus în folosul religiei și a comunității musulmane ( aici intra și reprimarea rebelilor). Prin urmare, nu putea fi purtat alt război în afara djijad-ului, acesta fiind el însuși un bellum justum. Odată ce un război era declarat ca fiind „efort pe calea lui Allah”, atunci privilegiile legate de purtarea acestui
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
cucerite etc. Scopul final al djihad-ului era reprezentat de impunerea seri at-ului în Casa războiului. Prin urmare, războiul sfânt era orientat numai împotriva comunităților nemusulmane, iar în sec. XIV-XV, otomanii nu aveau nevoie să justifice acest război în fața comunității musulmane ( ulterior, cu cat entuziasmul pentru djihad a scăzut, a fost trebuit să se facă apel la seyh ul-Islam, care legitimă declanșarea războaielor și mobilizarea trupelor otomane). Astfel că orice victorie sau înfrângere era pusă pe seama voinței lui Allah ( doar un
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
trupelor otomane). Astfel că orice victorie sau înfrângere era pusă pe seama voinței lui Allah ( doar un război drept putea aduce victoria). Luptele între musulmani erau interzise, deoarece tot efortul militar trebuia concentrat asupra djihad-ului. Însă în contextul în care unitatea musulmană se destramă în sec. VIII, iar în sec. X sunt proclamate califate rivale față de cel din Bagdad, motivul acestor războaie fiind legitimitatea. Atât shi iții cât și sunniții au fost nevoiți să iși legitimeze acțiunile împotriva rivalului religios. Pentru shi
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
doctrine decât cea shi ita. Pentru sunniți, definirea conflictelor dintre musulmani ca fiind djihad a constituit o adevarată problemă. Ideea era că inamicilor religioși să le fie aplicat calificativul de „infideli”. Cu toate că aceștia nu era împotriva războiului coercitiv, răboaiele împotriva musulmanilor erau definite drept kitâl, adică lupte. Al-Maverdî a declarat că în afara djihad-ului existau trei tipuri de războaie: împotriva apostaților, împotriva rebelilor și împotriva răufăcătorilor. Apostați erau considerați cei care musulmani fiind renunțau la religia lor din diferite motive. Aceștia avea
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
considerați cei care musulmani fiind renunțau la religia lor din diferite motive. Aceștia avea două variante: reveneau la Islam sau erau pedepsiți cu moartea ( se știa că în perioada lui Abu Bakr au fost duse războaie împotriva apostaților). Atitudinea comunității musulmane față de aceștia se asemănă cu cea a pe care au avut-o la început asupra arabilor idolatri. Un musulman major și în deplinătatea facultăților mintale era pedepsit cu moartea dacă renega credință musulmană. Timp de 3 zile, acesta avea dreptul
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
fost duse războaie împotriva apostaților). Atitudinea comunității musulmane față de aceștia se asemănă cu cea a pe care au avut-o la început asupra arabilor idolatri. Un musulman major și în deplinătatea facultăților mintale era pedepsit cu moartea dacă renega credință musulmană. Timp de 3 zile, acesta avea dreptul de a se reîntoarce la Islam, iar dacă nu făcea acest lucru în termenul celor 3 zile, atunci era pedepsit. În cazul unor comunități, era valabilă aceeași regulă ( cu excepția faptului că dacă aceștia
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
zile, acesta avea dreptul de a se reîntoarce la Islam, iar dacă nu făcea acest lucru în termenul celor 3 zile, atunci era pedepsit. În cazul unor comunități, era valabilă aceeași regulă ( cu excepția faptului că dacă aceștia reveneau la credință musulmană înainte de venirea trupelor ce aveau drept scopt aplicarea represaliilor, atunci rămâneau liberi doar bărbații, nu și femeile și copii). În Islamul timpuriu, apostazia s-a manifestat prin refuzul de a plăti impozitul prescris de seri at, în special zakat-ul. Rebelii
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
a manifestat prin refuzul de a plăti impozitul prescris de seri at, în special zakat-ul. Rebelii erau definiți că persoanele care se revoltă împotriva suveranului, nu se supun ordinelor sale sau care atacă posesiunile sale. Cei care își renegau credință musulmană sau se revoltau invocau argumente din Coran, considerând că autoritatea centrală a trădat însemnele religiei musulmane. Războaiele otomanilor din sec. XIV-XV, cele împotriva mamelucilor și cele împotriva safavizilor aveau nevoie de o justificare. În general, toți musulmanii erau conștienți că
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
erau definiți că persoanele care se revoltă împotriva suveranului, nu se supun ordinelor sale sau care atacă posesiunile sale. Cei care își renegau credință musulmană sau se revoltau invocau argumente din Coran, considerând că autoritatea centrală a trădat însemnele religiei musulmane. Războaiele otomanilor din sec. XIV-XV, cele împotriva mamelucilor și cele împotriva safavizilor aveau nevoie de o justificare. În general, toți musulmanii erau conștienți că războiul împotriva coreligionarilor era contrar seri at-ului. Prin urmare, de multe ori principii anatolieni i-
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
lumea islamică și a calității de moștenitori al selgiuchizilor și 3) calificarea safavizilor drept necrediincioși ( kâfirler) și eretici ( mulhidler). Otomanii considerau că doar ei purtau războiul sfânt împotriva dușmanilor Islamului. Astfel că atunci când se aflau în conflict cu alti emiri musulmani, turcii lansau prin fetva-le acuzații de trădarea la adresa jihadului, datorită faptului că îi împiedicau să poarte djihad. Prin urmare, lupta împotriva musulmanilor care împiedicau desfășurarea războiului sfânt era consacrată juridico-religios și devenea o obligație ( Șukrullah consideră că dacă gaza-ua era
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
obligație colectivă la obligație individuală Conform doctrinei sunnite, orice musulman trebuie să îndeplinească cele 5 olibgații ale credinței islamice ( acestea mai sunt cunoscute drept cei 5 stâlpi ai Islamului): profesiunea de credință, rugăciunile, dania, postul și pelerinajul la Mecca. Juriștii musulmani au stabilit că djihad-ul era o obligație colectivă, care nu făcea parte din cei 5 stâlpi ai credinței. Însă învățații considerau că djihad-ul este unul din elementele care constituie credință islamică. Prin urmare, djihad-ul făcea parte din acel „cult disciplinat
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
devenea individual. În cazul unui djihad defensiv, categorii care erau exceptate în general de la război ( copii, femeile, sclavii, infirmii și chiar supușii nemusulmani, puteau participa la război. Pradă și martirajul ocupau locul stimulentelor, acestea urmând să îi determine pe războinicii musulmani să „lupte pe calea lui Allah”. În perioada preislamica, pradă reprezenta un element determinant al războaielor, astfel că Muhammad nu a putut înlătura această parte componentă a războiului. În consecință, regimul prăzilor a captat un loc aparte în cadrul în tratatele
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]