5,945 matches
-
ceea ce admiră Cioran la români nu e străin de acest exercițiu, deocamdată nearticulat, al identificării sinelui. Iată ce admiră Cioran: „Când te gândești la celelalte țări mici, care n-au făcut nimic și se complac în inconștiență sau într-un orgoliu vid, nejustificat, atunci nu-ți poți reține admirația pentru luciditățile României, căreia nu-i e rușine să-și bată joc de ea însăși, să-și scuture neantul în autodispreț sau să se compromită într-un scepticism dizolvant”. Admiră, așadar, explorarea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de observat și altceva. Disperat de neputința românilor de a fi și de a face istorie, Cioran le neagă violent, în tinerețe, rațiunea de a fi. Timpul i-a vindecat această ură, dar dacă într-o vreme transformase anonimatul în orgoliu, acum tonul alb ascunde recunoașterea unui eșec. Unul în care el și românii, cu istoria, cu trecutul, cu ființa lor, sunt o singură entitate. Or, poate Ă cine știe? Ă furia se transformase pentru o vreme în indiferență. Doar că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
său? Aici, inutilitatea încercării pariziene oferă prilejul unei explorări. Căci, deși în centrul lumii, Cioran nu scapă de complexul destinului minor al poporului său pe care îl reiterează. E acesta un paradox din care Cioran își hrănește, la limita dintre orgoliu și anonimat, voluptățile cinice. Nota într-un loc: „De câte ori simt nevoia să fiu cineva, să visez la notorietate, de fiecare dată mă disprețuiesc; din fericire, mă îndepărtez tot mai mult de atari vanități” (13 iunie 1979 Ă 366). O afirmație
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
adevărul pe care opțiunile sale îl instituie e ceva mai complex. Pe de o parte, el e încântat într-o vreme de Paris, însă nu pentru că i-ar fi adus consacrarea, celebritatea, gloria, adică nu pentru că i-ar fi satisfăcut orgoliul rănit de neputințele României, ci, paradoxal, pentru că Parisul e locul pierzaniei. Scepticismul lui găsește aici locul potrivit pentru a-și întinde tentaculele prin care soarbe seva vitală. Prin urmare, aici, la Paris, viciul scepticismului proliferează strălucitor: „Nu vreau să spun
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
inaccesibil”, deși tânjește, ca din mijlocul unei boli, către el (25 februarie 1970 Ă 485). În aceste condiții, mai este neamul său, pe care îl disprețuiește, o „seminție fără rost” (5 ianuarie 1976 Ă 608)? Viziunea sumbră e dublată, din orgoliu, din speranță, poate chiar din credința în fatalitate, de convingerea că absența din istorie e o participare la sens, că suferința este acces la adevăr, că neantul legitimează, ca o temelie, lumea. Trecutul deocheat și înțelepciunea din urmtc "Trecutul deocheat
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în afara ideologiilor și a credințelor, care-l stăpâniseră cândva, lui Cioran viața i se pare ilogică. Dar, din perspectivă ontologică, numai ilogicul e legitim. Astfel, trăiește asemenea neamului pe care l-a blamat, în afara istoriei, cu un soi aparte de orgoliu, negându-se cu consecvență. Iată: „Viața pe care o duc aici și-a pierdut orice sens. Mă plictisesc să văd lume, la fel să scriu. Chiar acum mi-a telefonat Ionescu (o face zilnic) să mă întrebe ce mai fac
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
unei anumite perioade din tinerețea noastră îmi par acum aproape de neconceput” (6 aug. 1979 Ă 370). Ba chiar nu înțelege cum e posibil ca unui om care s-a rupt definitiv de trecut și care suportă angoasele marginalității, ale unui orgoliu fanatic stins până la cenușă, să i se reproșeze faptele de altădată. Lui Aurel Cioran îi scrie: „Singurul lucru care mă enervează e că și pe aici aud aceleași povești, aceleași insinuări. De fiecare dată trebuie să te explici, să te
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
e mai esențial. De aici decurge compromisul între certitudinea salvării prin acțiune și convingerea despre inesențialitatea acțiunii, compromis sub semnul căruia se va compromite viața mea viitoare, a doua mea viață, aici” (probabil 1937Ă1938 Ă 426). Peste ani, imun în fața orgoliului, se miră cum de va fi putut în tinerețe să fie „atât de orgolios și de nebun” (27 martie 1971 Ă 432). Oricum, își regretă trecutul. Așadar, mărturii prea multe pentru a nu fi băgate în seamă. Faptul de a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sau profeții” (24 august 1975 Ă 454). Printre ultimele dezamăgiri, aceea că trecutul îi este disecat înainte de vreme: „Zgomotul care se face în jurul numelui meu mă jenează și mă decepționează. Știam că va fi inevitabil într-o bună zi, dar orgoliul meu o situa după catastrofa finală. Supraviețuitorilor și nu celor în agonie le erau adresate temerile mele” (28 ianuarie 1987 Ă 577). În agonie, Cioran își judecase singur trecutul. Mai mult, își oferise terapia mortificării Ă și asta împotriva naturii
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
diminuat ca să pot pătrunde anumite adevăruri” (III, 97). Și e vorba, în acest caz, de adevăruri, adică de ipocrizia celorlalți, de neputință, de vid. În nici un caz de Ființă. A suferi este pentru Cioran o deliberare, dacă nu cumva un orgoliu: „Să fii adevărat înseamnă să rănești și să te rănești. Pot foarte bine să-mi fac rău singur” (III, 188). Boala, trupul rănit, limitele corpului, toate acestea, presupunând suferința, instituie cunoașterea. Este aici o metodă decisivă pentru raționamentele în răspăr
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
alchimică în urma căreia sinele e re-întemeiat. Dramaticei întrebări „ Totul este aparență Ă dar aparența cui?” Cioran îi găsește răspunsul: „A Nimicului” (I, 21). Este răspunsul care precede uimirea, nepredicatizată, privind febra în stare pură și strigătul înghețat. Ce-i urmează? Orgoliul: „Să ai sentimentul obsedant al propriului neant nu înseamnă să fii umil, nici vorbă. Puțină smerenie, puțină smerenie Ă mi-ar trebui mai mult ca oricui. Dar senzația nimicului meu mă umflă de orgoliu” (I, 21). Așa încât, angoasa generată de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și strigătul înghețat. Ce-i urmează? Orgoliul: „Să ai sentimentul obsedant al propriului neant nu înseamnă să fii umil, nici vorbă. Puțină smerenie, puțină smerenie Ă mi-ar trebui mai mult ca oricui. Dar senzația nimicului meu mă umflă de orgoliu” (I, 21). Așa încât, angoasa generată de sentimentul nimicului trăit în fața oglinzii se transformă într-o re-fundamentare a egoului; sinele se hrănește din cunoașterea caracterului său iluzoriu. Un orgoliu peste care se așază chinul neputinței de a se elibera topindu-se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
trebui mai mult ca oricui. Dar senzația nimicului meu mă umflă de orgoliu” (I, 21). Așa încât, angoasa generată de sentimentul nimicului trăit în fața oglinzii se transformă într-o re-fundamentare a egoului; sinele se hrănește din cunoașterea caracterului său iluzoriu. Un orgoliu peste care se așază chinul neputinței de a se elibera topindu-se în nimic: „Totul e nimic, desigur; dar noi înșine nu putem fi nimic pentru noi; nu ne putem include în nimicnicia universală. Eul supraviețuiește propriilor sale certitudini, eul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu o credință, când acuzându-i că-și cultivă, sub masca angajării, propria-le vanitate. Disprețuindu-i, așadar, pe ceilalți pentru activismul lor, deopotrivă disprețuindu-se pe sine pentru refugiul în lașitate. Admirația secretă și revolta, ura de sine și orgoliul ascuns satisfăcut, iată fețele aceluiași ins multiplicat la nesfârșit. De aceea, nevoia unei credințe, pe care o admiră uneori la ceilalți, e dublată de „groaza de a se manifesta”. „În fața perspectivei de a fi prezent, indiferent unde, mi se face
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
atât mi-e rușine de mine. Chiar nu mai știu asupra cui să-mi revărs disprețul, mă aflu mai jos decât aceia care nici nu există pentru mine” (I, 353). Nu-i vorbă, și această rușine, ca mărturie a unui orgoliu întemeietor. Cu câteva paragrafe mai sus, Cioran preciza: „Câtă vreme n-am atins culmile umilinței și rușinii, n-avem dreptul să abordăm marile probleme” (idem). Dincolo de această dispută, dintre a ști și a vrea, Cioran e, în permanență, fie celălalt
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
i-e silă de sine, de lume, dar, cum precizează într-un loc, dacă mai zăbovește pe acest pământ, e pentru că sila lui „față de această lume nu e deplină și nici de tot sinceră” (I, 90). Să fie, în spatele ei, orgoliul? Să fie fascinația? Simpla, instinctiva ipocrizie? Să fie neputința? Lui Cioran îi plac, o declară adesea, „temperamentele agresive și contradictorii, violente și sfâșiate, și care prin excesele lor te stimulează, te descumpănesc. Abulia mea are nevoie de bici” (II, 28
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
conotație. „Toată viața voi fi trăit cu sentimentul că am fost alungat din adevăratul meu loc” (II, 25). Dar disprețul și rușinea de sine, consecință a neputinței de a fi în istorie și a căderii sale, e dublată de un orgoliu luciferic, damnat. Cât orgoliu, în fond, în asumarea căderii, anonimatului, absenței! Un orgoliu care nu poate elimina, însă, momentele de cruzime față de ceilalți și față de sine. Un hedonist pe dos, lui Cioran nu-i place decât „retragerea în umbră, cu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fi trăit cu sentimentul că am fost alungat din adevăratul meu loc” (II, 25). Dar disprețul și rușinea de sine, consecință a neputinței de a fi în istorie și a căderii sale, e dublată de un orgoliu luciferic, damnat. Cât orgoliu, în fond, în asumarea căderii, anonimatului, absenței! Un orgoliu care nu poate elimina, însă, momentele de cruzime față de ceilalți și față de sine. Un hedonist pe dos, lui Cioran nu-i place decât „retragerea în umbră, cu orgoliul pe care-l
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
adevăratul meu loc” (II, 25). Dar disprețul și rușinea de sine, consecință a neputinței de a fi în istorie și a căderii sale, e dublată de un orgoliu luciferic, damnat. Cât orgoliu, în fond, în asumarea căderii, anonimatului, absenței! Un orgoliu care nu poate elimina, însă, momentele de cruzime față de ceilalți și față de sine. Un hedonist pe dos, lui Cioran nu-i place decât „retragerea în umbră, cu orgoliul pe care-l implică” (II, 37). Așadar, Cioran e conștient de toate
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
luciferic, damnat. Cât orgoliu, în fond, în asumarea căderii, anonimatului, absenței! Un orgoliu care nu poate elimina, însă, momentele de cruzime față de ceilalți și față de sine. Un hedonist pe dos, lui Cioran nu-i place decât „retragerea în umbră, cu orgoliul pe care-l implică” (II, 37). Așadar, Cioran e conștient de toate aceste contradicții, de toate aceste rupturi: „Cruzimea și mila, amândouă abstracte, cerebrale, sunt trăsăturile mele caracteristice. Aș fi bun de tiran sau de pustnic: un monstru în ambele
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ca fiind „forma cea mai subtilă de intoleranță” (I, 260). Or, cum vom vedea, Cioran joacă adesea, și nu numai datorită lucidității acide pe care scepticismul o presupune, spectacolul intoleranței. El recunoaște că a devenit sceptic „din smerenie și din orgoliu rănit” (I, 174) și se simte „mai aproape de nebunia împăraților decât de înțelepciunea stoicilor” (I, 174). Oricum, la el, de la înțelepciune la nebunie nu-i decât un pas, pe care Cioran nu-l face, rămânând, fără voie, sceptic și, mult
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de a vrea să pari mai inteligent decât ești. // Să fii exasperat de vanitatea altora înseamnă să dai dovadă că ai și tu la fel de multă vanitate ca și ei” (III, 323). Disprețul față de ceilalți merge și mai departe și, în orgoliul său, satisfăcut, se simte diferit: „Văzând cine sunt cei care triumfă, nu pot să nu mulțumesc Providenței că mi-a dat gustul pentru înfrângere” (III, 363). La editură, i-e teamă să nu întâlnească scriitori. „Nu le iert păcatele pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aparțin zonelor de suprafață ale ființei. Oricum, durerile pe care Cioran și le asumă imaginar sunt fondatoare și constituie sursa unui sine cu atât mai exploziv cu cât se retrage în sine. Printre ele, neputința apartenenței la ceva și, ascuns, orgoliul acestei neputințe constituie sursa unor trăiri interogative care revine obsedant la Cioran. Mărturisește într-un loc: „nu pot rezolva acest conflict care mă sfâșie: pe de o parte îmi doresc o anume energie și chiar eficiență, pe de alta nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aflate în continuă emanație, gata oricând să producă, să se manifeste, să fie Ă le înțeleg din ce în ce mai puțin. Energia lor mă depășește, dar nu le invidiez. Ele nu știu ce fac...” (II, 9). Cel mai adesea, însă, Cioran nu ajunge la acest orgoliu și interpretează neparticiparea sa la facerea lumii mai simplu, ca pe o neputință. Așa cum uneori este atras de energiile elementare, alteori e cucerit de spiritele măcinate de sterilitate. O spune explicit într-un loc (cf. I, 37), dar există momente
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Așadar, Cioran este „opusul unui om angajat”, dar este astfel printr-o alterare a identității, deopotrivă refundamentare a ei. Cât despre atacurile lui la adresa modernității, ele se datorează tocmai acestei ecuații. Modernitatea e această sterilitate pe care Cioran, cu tot orgoliul său recuperator, cu toată recesivitatea sa înnăscută, o dezavuează. S-ar fi vrut mai degrabă un barbar decât un modern. Iar scrisul se definește, el însuși, din această perspectivă. Oricărui scriitor, știm bine, i-l preferă pe barbarul care nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]