4,046 matches
-
instalarea sa În 1932. Prin amestecul de cenzură clericalistă, corporatism și subdezvoltare rurală, țara semăna mai mult cu Austria de după 1934; nu este de mirare că pensionarii francezi care aveau nostalgia regimului de la Vichy se dădeau În vânt după Portugalia postbelică. Charles Maurras, liderul În dizgrație al grupării Action Française, era admiratorul lui Salazar și a corespondat cu el până s-a stins, În 19527. Prin nivelul general de trai, Portugalia lui Salazar aducea mai mult cu Africa decât cu Europa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și Dezvoltare Economică (În 1962, Franco a Încercat chiar - fără succes - să intre În Comunitatea Economică Europeană). Noua politică economică a lui Franco venea la momentul oportun. Economia internă spaniolă fusese protejată de competiție În primii ani ai boom-ului postbelic european și se deschidea la timp În fața comerțului internațional. Din 1961, produsul național brut a crescut constant. Procentul celor care munceau pământul - un lucrător din doi În 1950 - a scăzut brusc când țăranii din sud și vest s-au mutat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la distanță. Ajuns el Însuși la putere printr-un puci, Franco era perfect conștient de riscul de a aliena casta militară, care moștenise un sentiment exagerat al propriei responsabilități În conservarea statului spaniol, cu valorile sale tradiționale. În toată perioada postbelică, armata spaniolă a fost răsfățată și flatată. Victoria ei În războiul civil era celebrată anual pe străzile marilor orașe; pierderile erau comemorate demonstrativ În monumentala Vale a celor Căzuți, terminată În septembrie 1959. Rangurile și decorațiile se Înmulțeau: când a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care l-au demolat. Karamanlis, ce-i drept, fusese În exil pe durata regimului coloneilor, Însă era la fel de naționalist și de obtuz ca oricare altul. Mai mult, el era direct responsabil de fraudarea alegerilor din 1961, care au discreditat sistemul postbelic și au permis venirea armatei la putere. Dar fiindcă inspirau Încredere vechiului lor electorat, ei au reușit să demonteze instituțiile autoritariste pe care odinioară le serviseră cu devotament. Lor le-au urmat socialiștii - Soares, González, Papandreu -, care afișau o imagine
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
erau principala sursă de expansiune bugetară la Bruxelles și constituiau de departe cea mai influentă pârghie de care dispunea Comunitatea. Motivul era confluența dintre politica regionalistă din interiorul diferitelor state membre și diferențele economice crescânde dintre acestea. În primii ani postbelici, statele europene erau Încă unitare: guvernarea de la centru se preocupa prea puțin de diversitatea sau tradiția locală. Singura excepție o reprezenta noua Constituție italiană din 1948, care recunoștea necesitatea unor autorități regionale; chiar și așa, guvernarea locală limitată pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
European de Dezvoltare Regională (FEDR), Înființat În 1975. Din punctul de vedere al oficialilor de la Bruxelles, FEDR și alte așa-numite „fonduri structurale” aveau două scopuri. Primul era să reducă Înapoierea și inegalitatea Într-o Comunitate ghidată Încă de cultura postbelică a „creșterii”, fapt enunțat destul de explicit În Actul Unic European. Cu fiecare grup de noi membri apăreau și noi diferențe care necesitau atenție și compensare pentru ca integrarea economică să reușească. Mezzogiorno nu mai era singura regiune subdezvoltată, ca altădată: mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și sprijin decât În toată istoria ei anterioară. Donald Sassoon Orice revoluție cu semnificație politică este precedată de o transformare a peisajului intelectual. Transformările europene din anii ’80 nu fac excepție. Criza economică de la Începutul anilor ’70 subminase optimismul deceniilor postbelice occidentale, fracturând partidele politice convenționale și propulsând probleme inedite În centrul dezbaterii publice. De ambele părți ale Cortinei de Fier, discuția politică se Îndepărta decisiv de vechile reflexe mentale și, cu o viteză neașteptată, Își forma altele. Cu calități și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
discuția politică se Îndepărta decisiv de vechile reflexe mentale și, cu o viteză neașteptată, Își forma altele. Cu calități și defecte, un nou realism se năștea. Prima victimă a schimbării de mentalitate a fost consensul În care se complăcuse statul postbelic, Împreună cu economia neo-keynesiană care Îi furniza fortificațiile intelectuale. La sfârșitul anilor ’70, statul asistențial european Începuse să resimtă prețul propriului succes. Generația baby-boom născută după război ajunsese la vârsta a doua, iar statisticienii guvernului avertizau că susținerea ei la pensie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mult. Grijă la care adăuga acum costul tot mai mare al ajutorului de șomaj, care În 1980 era o componentă bugetară majoră În fiecare stat vest-european. Aceste temeri generalizate nu erau lipsite de temei. Două premise implicite fundamentau statele asistențiale postbelice: 1) creșterea economică și crearea de locuri de muncă (și, prin urmare, venitul guvernului) se vor menține la nivelul din anii ’50 și ’60; 2) rata natalității va rămâne deasupra ratei mortalității: vor exista suficienți plătitori de impozite care să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de argumente. Primul era pur și simplu acela că gama de servicii sociale și avantaje cu care se obișnuiseră occidentalii nu era viabilă. Al doilea, frecvent În Marea Britanie (unde economia națională se târâse din criză În criză În toată perioada postbelică), era că, viabil sau nu, statul intervenționist era un impediment pentru creșterea economică. Statul, insistau acești critici, trebuie să stea cât mai departe de piața bunurilor și a locurilor de muncă. Nu trebuie să dețină mijloace de producție, să aloce
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Între 1976 și 1979, a Început să se contureze o nouă politică. Mânați de disperare și de condițiile acordului cu FMI, Callaghan și ministrul său de Externe (redutabilul Denis Healey) au Început să renunțe la axiomele centrale ale practicii guvernamentale postbelice. Ei au lansat un program de restructurare care admitea inevitabilitatea unui anumit nivel al șomajului; au redus plățile de transfer social și costul muncii, protejând muncitorii calificați și tolerând În același timp apariția unui strat periferic defavorizat, format din lucrătorii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din sectorul privat 8. și, deși noii laburiști rămâneau vag dedicați „societății”, grupul lui Blair era la fel de alergic la „stat” ca și thatcheriții cei mai fanatici. Tocmai aceasta este măsura realizărilor doamnei Thatcher. Ea nu numai că a distrus consensul postbelic, dar a creat unul nou. Înainte de ascensiunea ei, premisa standard În politica britanică era că sursa firească a legitimității și inițiativei este statul. Când ea a ieșit din scenă, această concepție devenise minoritară chiar și În Partidul Laburist, altminteri profund
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
precum medicamentele sau educația, nu se mai bucurau de prea multă trecere. Se spune uneori că rolul doamnei Thatcher În această transformare a fost mult exagerat, că circumstanțele ar fi Împins oricum Marea Britanie Într-o direcție „thatcheristă”; că pactul social postbelic era deja pe moarte. Posibil. Dar, chiar și retrospectiv e greu să ne imaginăm cine altcineva ar fi putut juca rolul de gropar. Merită recunoscută amploarea transformării, fie ea bună sau rea. Dacă ai fi adormit În Anglia anului 1978
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
după douăzeci de ani, țara ar fi fost de nerecunoscut: nu semăna nici cu Anglia din trecut, nici cu Europa din prezent. și Franța s-a schimbat dramatic În acești ani, suportând consecințe asemănătoare. Dar dacă În Marea Britanie premisele consensului postbelic au fost spulberate de o revoluție de dreapta, În Franța, șabloanele politice au fost alterate de renașterea și transformarea stângii necomuniste. Ani buni, politica franceză s-a rezumat la două tentații paralele și opuse: la stânga comuniștii, la dreapta gaulliștii. Aliate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au antrenat cu ele nu doar o mână de companii din sectorul de stat, ci o Întreagă cultură politică. Dacă ar fi să căutăm un eveniment sinonim cu această transformare, un moment simbolic În care viziunea despre sine a Europei postbelice a basculat, el s-a produs la Paris pe 28 decembrie 1973, când Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljenițîn a apărut pentru prima oară În Occident. Într-o cronică din The Guardian la traducerea engleză, W.L. Webb scria: „A trăi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
grav handicap: părea că se opune Istoriei și Progresului, că nu Înțelege sensul evenimentelor, că neagă vecinătatea esențială dintre statul asistențial democratic (oricât de inadecvat) și proiectul colectivist al comunismului (oricât de compromis). Acesta e motivul pentru care oponenții consensului postbelic erau atât de marginalizați. Cine Îndrăznea să sugereze, ca Hayek și alții, că restricționarea pieței pentru binele comun, deși bine intenționată, era nu doar economic ineficientă, ci reprezenta și un prim pas spre servitute părea să contrazică Însuși mersul secolului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Glucksmann și Lévy au devenit bestselleruri influente. Vremurile se schimbaseră. Acest cutremur intelectual local are un evident caracter paricid. Aparent, ținta lui era dezastruosul filon marxist din gândirea occidentală, dar artileria viza cu precădere acele figuri dominante ale vieții intelectuale postbelice, din Franța și din alte părți, care priviseră din tribune meciul Istoriei, ovaționându-i pe Învingători și evitând politicos să se uite la victime. Sartre, de departe cel mai cunoscut dintre „tovarășii de drum”, a căzut În acești ani În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ale „democrațiilor populare”. Dar, ca mod de a gândi politica, „drepturile” erau, de ani buni, complet demodate În Europa. După primul război mondial, drepturile (În special dreptul la autodeterminare) au avut un rol crucial În negocierile internaționale pentru un acord postbelic: la Conferința de pace de la Versailles, cele mai multe părți interesate și-au invocat vehement drepturile În Încercarea de a convinge marile puteri. Dar era vorba despre drepturi colective - drepturile națiunilor, popoarelor, minorităților. Mai mult, drepturile revendicate colectiv aveau o istorie nefericită
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui, mai ales În măsura În care Îi viza pe cititorii occidentali, acuzați de neglijarea și ignorarea „celuilalt” Vest, aflat la răsărit de ei - temă deja schițată În anii ’50 de Mi³osz, care remarcase faptul că, „Într-o ipotetică antologie a poeziei poloneze postbelice, un capitol Întreg ar trebui dedicat ironiei și chiar deriziunii la adresa intelectualilor occidentali și În special francezi”. Pentru Kundera, care era sceptic față de inițiative civice precum Carta 77, starea cehilor sub comunism era doar un apendice al problemei mai vechi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
refuzată. După alte câteva săptămâni de negocieri și eforturi inutile ale comuniștilor de a numi un premier, conducerea partidului a acceptat inevitabilul: pe 12 septembrie 1989, Tadeusz Mazowiecki a fost confirmat În post - era primul prim-ministru necomunist al Poloniei postbelice (deși comuniștii păstrau controlul câtorva ministere-cheie). În același timp, printr-o mișcare politică abilă, grupul parlamentar al Solidarității a votat pentru numirea lui Jaruzelski ca șef de stat, cooptându-i practic pe comuniștii „moderați” În tranziția ce avea să urmeze
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
teritoriul Germaniei). De ce a permis Mihail Gorbaciov unificarea Germaniei? Zeci de ani, principalul obiectiv strategic al Uniunii Sovietice fusese să mențină statu-quoul teritorial În Europa Centrală: Moscova - ca și Londra, Parisul și Washingtonul - prefera o Germanie divizată și abandonase țelul postbelic al lui Stalin de a elimina Bonnul din alianța occidentală. Dar sovieticii, spre deosebire de francezi și britanici, aveau Încă posibilitatea de a bloca procesul de unificare, cel puțin În principiu. Gorbaciov, ca toți ceilalți, nu putea anticipa În 1990 ce va
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
suveranitate, iar țara lor, foarte dependentă de Rusia, nu avea nici o șansă să susțină o independență reală. Regiune săracă și mlăștinoasă, mai potrivită pentru creșterea animalelor decât pentru agricultura extensivă, Bielorusia fusese devastată de război. Contribuțiile ei la economia sovietică postbelică erau produsele chimice, inul și poziția strategică pe ruta principalelor conducte de gaz și căi de comunicație dintre Moscova și Marea Baltică. Oarecum asemănătoare cu o mișcare de independență a fost Adradzhenne („Renașterea”), o organizație care a apărut În 1989 la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Deși mitul comunist al unității frățești impunea ca amintirile și confruntările din timpul războiului să fie uitate - cărțile de istorie din Iugoslavia lui Tito omiteau prudent războaiele civile sângeroase din trecutul țării -, această tăcere oficială a adus beneficii reale. Generația postbelică În formare a fost Încurajată să se considere „iugoslavă”, și nu „croată” sau „macedoneană”, iar mulți - mai ales dintre cei tineri, cei educați și cei din mediul urban În expansiune - au deprins obiceiul 1. Pe intelectualii mai tineri din Ljubljana
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
delincvenți. Opinia era larg Împărtășită În Serbia 3. Aceasta, din varii motive. Albanezii erau grupul etnic care creștea cel mai repede. Dacă În 1931 ei reprezentau 3,6% din populația Iugoslaviei, În 1948 ajunseseră deja la 7,9% (grație imigrației postbelice din Albania Învecinată). În 1991, datorită unei rate a natalității net superioare (de 11 ori mai mare decât cea din comunitățile sârbă și croată), cei 1.728.000 de albanezi din Iugoslavia reprezentau 16,6% din populația Serbiei. Majoritatea albanezilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
continentul și sub pretextul războiului - oameni obișnuiți au comis delicte deloc obișnuite. Fără Îndoială, Bosnia Îndeosebi avea o istorie pe care propaganda sârbă o putea invoca - o istorie de suferințe trecute, Îngropată superficial sub aspectul Înșelător de placid al vieții postbelice din Iugoslavia. Dar decizia de a trezi această amintire, manipulând-o și exploatând-o În scopuri politice, le aparține oamenilor: În special unui om anume. În timpul convorbirilor de la Dayton, Slobodan Miloševiæ i-a declarat cu ipocrizie unui jurnalist că nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]