5,162 matches
-
lui Ptolemeu. (Vezi volumul Laus Ptolemaei, 1968). Creând omul, Dumnezeu a dat sens creației sale. Dar omul căzut e chiar cel care suferă de maladia altui tip de antropocentrism, cel luciferic, împărtășit de moderni și adâncit de amintitul "nou antropocentrism" postmodern. Omul izolat de Creator este egoist, opunându-se lumii ca lumen și neantizând-o, convins că i se cuvine orice. Antropocentrismul Părintelui Stăniloae este personalist, nu individualist. Este prăpastia eonică dintre creștinism și orice formă de ateism. Cel din urmă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lui Iuda". Neputându-și suporta și înfrânge păcatul trădării, Iuda a comis un păcat și mai mare sinuciderea. Antropocentrismul creștin al Părintelui Stăniloae produce și o altă răsturnare, cea a raportului dintre microcosm și macrocosm. În antropocentrismul profan, asimilat de postmoderni, omul este un microcosm care oglindește macrocosmul. Pe urmele Sf. Maxim Mărturisitorul, Părintele Stăniloae recurge la o răsturnare "copernicană", căci în viziunea lui, omul este adevăratul macrocosm, iar macrocosmul fizic devine microcosm. E cea mai înaltă treaptă a antropocentrismului creștin
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
care dă prioritate trupului fizic și-i refuză transparența în lumea ca lumen. Pentru el, Eminescu este interesant ca "om concret" și de aceea găsește satisfacția de a-i descrie părul de pe trup și platfusul. Asta înseamnă că antropocentrismul cărtărescian, postmodern, cum se autodefinea în acel an (fiindcă, între timp, se pare, scriitorul e pe cale de a se lepăda de postmodernism), este cu totul altceva decât antropocentrismul Părintelui Stăniloae. Atenția lui se concentrează pe biologic și pe biografic, iar nu pe
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ, / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îi va atrage decât tot ce ai gândit". Aceasta este antropologia trupului opac, pe care o construiește "noul umanism" postmodern. Despre consecințele ei, să se vadă capitolul următor. Dar iată ce zice Părintele Stăniloae: Destinația trupului este ca spiritul uman să lucreze prin el la transfigurarea sau spiritualizarea întregului cosmos, a întregii naturi. El trebuie înnobilat și transfigurat sau spiritualizat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
la moarte, la întoarcerea în nimic. Se abat, altfel spus, de la menirea cea mai înaltă a omului transfigurarea finală a lumii. Am insistat atât de mult asupra antropologiei creștine pentru a demonstra că există alternativă mai bună la "noul antropocentrism" postmodern. De fapt, acest "nou umanism" este încă o utopie la vechile utopii ale comunismului. Este utopia unui hedonism consumist, care se imaginează cel mai "realist" între "realisme". Denis de Rougemont spune, însă, că doar omul care se roagă este realist
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cel mai "realist" între "realisme". Denis de Rougemont spune, însă, că doar omul care se roagă este realist. Or, omul "concret" sau "recent", creație a paradigmei postmoderniste, râde de omul care se roagă și-l crede anacronic, mitoman etc. Omul postmodern a părăsit atât de mult calea adevărului, încât rătăcirile lui devin demente, paralizat fiind în distracții, în pornografie și în violență malefică. II. IZBÂNDA LUI ZOMBIE Secolul al XVIII-lea a adâncit, în Europa, o falie puternică între creștinism și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
postmoderniști au ținut morțiș să facă unul, la Sighișoara, închinat lui Dracula, cel devenit mit al distracțiilor tot pe filieră americană. Un conflict de remediat, zice Finkielkraut, rămâne încă între școală și elevi, fiindcă în vreme ce "școala este modernă, elevii sunt postmoderni"76, încât se poate vorbi de o criză a învățământului. În consecință, trebuie împachetate gramatica, istoria, matematica, limbile clasice și depuse la muzeul de curiozități, iar în locul lor introduse disciplinele opționale, muzica rock, cu variantele ei postmoderne, metoda cea mai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
modernă, elevii sunt postmoderni"76, încât se poate vorbi de o criză a învățământului. În consecință, trebuie împachetate gramatica, istoria, matematica, limbile clasice și depuse la muzeul de curiozități, iar în locul lor introduse disciplinele opționale, muzica rock, cu variantele ei postmoderne, metoda cea mai eficientă trebuind să devină jocul. "Puțin importă ce inteligență dezvoltăm prin joc", precizează Finkielkraut, important e ca, finalmente, tânărul să știe a mânui mașina, nu gândirea. Dar toate astea nu-s suficiente. În școală și societate, avem
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
apariție recentă"77. Intelighenția românească și-a imaginat că ideea asupra "omului recent" este o invenție a domnului H.-R. Patapievici. El a putut constata, probabil, că "tinerețea" contaminează întreaga suflare de pe glob. Identitățile etnice, care trezesc atâta repulsie filosofilor postmoderni, pot să dispară liniștite, căci tinerii sunt gata să le substituie. Cum? Tinerii au puterea să respingă "convențiile vestimentare", să se lepede de literatură, să prefere "benzi desenate", muzica rock etc., toate contra exprimării verbale: cultura coca-cola în locul culturii cuvântului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
memorie care excede propria biografie, de a-i izola și de a-i condamna să zică <<Eu>>, altfel spus, de a exista ca persoane distincte"78. Iată cum ne ciocnim, vrând-nevrând, de antropologia personalistă creștină a Părintelui Stăniloae. Or, omul postmodern s-a săturat de a fi persoană. Comunicarea pe internet este o non-comunicare, căci e un nesfârșit joc al mesajelor anonime, pur distractive. Iată de ce persoana (Je) a fost înlocuită ce Je-une, zice Finkielkraut, recurgând și el la un joc
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
persoana (Je) a fost înlocuită ce Je-une, zice Finkielkraut, recurgând și el la un joc de cuvinte. Spre a scăpa de rușinea identității naționale și individuale (care te mai obligă să te și exprimi într-un idiom destinat dispariției!), societatea postmodernă are datoria să stea cu fața spre Jeune, spre adolescența fără prejudecăți identitare 79. Felini, amintește Alain Finkielkraut, este cel dintâi care a întrevăzut cursul lumii către "Les jeunes, les, jeunes, les jeunes...", încă din 1984. Și-l citează: Numai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Și-l citează: Numai un delir colectiv poate să ne facă să considerăm ca maeștri depozitari ai tuturor adevărurilor pe niște băieți de cincisprezece ani". Delirul acesta se pare că a sosit: "Conglomerat dezinvolt al nevoilor pasagere și întâmplătoare, individul postmodern a uitat că libertatea era același lucru cu puterea de a schimba bestia și că însăși cultura transfigura instinctele"80. Era postmodernă, avertizează filosoful francez, este a vidului existențial, ca ultimă fază a democrației. Delirul mascator al nimicului a apărut
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de cincisprezece ani". Delirul acesta se pare că a sosit: "Conglomerat dezinvolt al nevoilor pasagere și întâmplătoare, individul postmodern a uitat că libertatea era același lucru cu puterea de a schimba bestia și că însăși cultura transfigura instinctele"80. Era postmodernă, avertizează filosoful francez, este a vidului existențial, ca ultimă fază a democrației. Delirul mascator al nimicului a apărut din lungul hedonism al consumatorismului occidental, culminând în "idolatria valorilor juvenile". Dacă burghezul a fost figura centrală a modernismului, locul i-a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de popor cu acela de jeunesse, observa și Edgar Morin, înseamnă apariția unei "bio-clase", în spiritul politicii corecte americane. Postmodernitatea riscă să fie dictatura minorităților de diverse soiuri, a discotecilor, a copiilor care cântă și dansează. Aneantizarea semnificației, din care postmodernii își fac un titlu de glorie, dezvoltă în creierul uman "emisfera nonverbală": "Noi suntem lumea, noi suntem copii"82. Este izbânda infantilismului, a barbariei, a lui Zombie: "Et la vie avec la pensée cède doucement la place au face-à-face terrible
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pentru ca apoi să devină "morți" printre vii, slugi ideale, fără memorie și personalitate. Reîntorși printre cei vii, părinți, rude, prieteni, ca frustrați de amintiri, deci de o existență reală, ei se comportă, într-adevăr, ca "stafii". Însă pentru tinerii zombi postmoderni metoda e cu totul alta: în locul îngropării și al înțepăturilor de insecte o nesfârșită distracție, după îndemnul Amusez-vous! Paradoxal, efectele sunt aceleași, dar cu mult mai sigure, căci zombificarea/mancurtizarea devine dorință "mântuitoare". "Jocul" poate înlocui memoria tradiției, a istoriei
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
o tradiție de două veacuri. Lucian Sârbu, comentând, pe internet, reacțiile la stufoasa carte a lui Patapievici, Omul recent 84, scria în 2002 că sub raportul "relativizărilor" (dimensiune a canonului postmodernist), "România a fost în ultimii 12 ani cea mai postmodernă țară de pe pământ". Din păcate, o postmodernitate "malignă", care a permis politicienilor, industriașilor, miliardarilor de carton să se plieze după cum a bătut vântul. Astfel, un director de întreprindere de stat și-a putut permite să "relativizeze" condiția sa în așa
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ultimă a materiei, ei au sfârșit totdeauna prin a se recunoaște învinși. Se ajunge, cel mult, la vid, confirmându-se, astfel, că lumea a fost creată din nimic, dar cauza ei nu este nimicul, cum încearcă să ne convingă filosofii postmoderni, căci în nimic e o veșnică primejduire a lumii care-și pierde transparența. Și atunci mai putem conchide împreună cu Vattimo că "nihilismul deplin e unica noastră chanse..."89 Gândul acesta e mai degrabă iresponsabil, fiindcă duce la curmarea oricărei șanse
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
mai puțin patetice"90. Te întrebi pe ce lume continuă să trăiască filosofii. Dimpotrivă, e suficient să deschizi ochii și să constați că în lume violența, cu cât ne depărtăm de Dumnezeu, cu atât sporește. Ba, mai mult, modernii și postmodernii au generalizat violența în mass-media, cea mai postmodernă țară de pe glob producând o industrie colosală de filme sufocante prin violență.. "Lumea adevărată a devenit poveste", îl citează Vattimo pe Nietzsche cu Amurgul idolilor, pentru a conchide: "Și tehnica e poveste
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lume continuă să trăiască filosofii. Dimpotrivă, e suficient să deschizi ochii și să constați că în lume violența, cu cât ne depărtăm de Dumnezeu, cu atât sporește. Ba, mai mult, modernii și postmodernii au generalizat violența în mass-media, cea mai postmodernă țară de pe glob producând o industrie colosală de filme sufocante prin violență.. "Lumea adevărată a devenit poveste", îl citează Vattimo pe Nietzsche cu Amurgul idolilor, pentru a conchide: "Și tehnica e poveste"91. Poveste, dar una care augmentează infinit violența
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
interviu, că "Numai un Dumnezeu ne mai poate salva". Nu încape îndoială, metafizica și teologia trebuiau să fie depășite, dar pentru clișeele lor, care au împins gândirea în ideologii. Golite de utopii, ele, însă, pot fi recuperate chiar la modul postmodern, așa cum au procedat Heidegger și Derrida cu gândirea lui Platon sau Părintele Stăniloae cu teologia patristică. Numesc asemenea ethos ca fiind transmodernist. Dar postmodernismul nu înseamnă doar moartea lui Dumnezeu, a metafizicii, a istoriei și a umanismului tradițional, ci și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Totuși, Eminescu știa că adevărul e picătură, pe când minciuna e ocean și de aceea n-a căzut în ispita postmodernilor de a elimina adevărul din artă. Când din artă dispare și ultima picătură de adevăr, ea devine, într-adevăr, artă postmodernă, adică manieră, cum o va numi Caragiale, nu degeaba inclus printre precursorii postmodernismului. Fără îndoială, arta poate fi domnia minciunii, așa cum și-au dorit-o postmoderniștii. Ceea ce vor recupera din arta tradițională și modernă, desigur, nu va mai fi nimic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
că opera este un moment de de-fondare. Dar dacă opera nu are adevăr și totuși are unul care poate modifica, ne ducem, inevitabil, la gândul că acela este chiar nimicul. Cum poate, însă, nimicul să transforme pe receptor, teoreticienii postmoderni nu suflă o vorbă. Creația e din nimic, dar nimicul în sine nu creează fără Creator. Iată o enigmă asupra căreia se așterne tăcerea. Nu e de mirare că postmetafizicienii ne asigură că Heidegger a neantizat adevărul din artă, când
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nu mai puțin ascuțită decât a lui Nietzsche care a gândit epigonismul chiar ceva mai devreme, cu același arsenal de măști și în virtutea aceleiași eterne reîntoarceri, dar fără falsificarea cântarului adevărului. Am putea zice, forțând lucrurile (în sensul unei lecturi postmoderne), că Nietzsche este un postmodernist avant la lettre, pe când Eminescu un transmodern avant la lettre. Diferența dintre un postmodernist și un transmodernist e că, deși ambii gândesc postmetafizic, primul are nevoie de ipoteza morții lui Dumnezeu, falsificând cântarul adevărului prin
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
are nevoie de sofistica morții lui Dumnezeu, căci e prea realist ca să se complice cu o imposibilitate ontologică. O asemenea trăsnaie nu i-ar fi putut da prin minte lui Kant. Să încercăm a confrunta epigonismul transmodern eminescian cu cel postmodern nietzschean, sau mai exact spus cu modul receptării lui de către filosofii diferenței. În 1870, Eminescu tipărea în "Convorbiri literare" poema Epigonii. Poetul preluase termenul tot din literatura germană, cum va face și Nietzsche, dar cei doi îl interpretează diferit, contrapunctic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
anchetă a "Vieții Românești", inserția politicului (a disensiunilor) în sânul bisericilor a făcut ca în Constituția Uniunii Europene semnate la Roma (octombrie, 2004) să nu se pomenească de rădăcinile creștine ale Europei, biruind aici un ateism diplomatic. Altfel spus, ethosul postmodern a biruit în constituția europeană, deși conștiința europeană comună, câtă este, nu-i decât opera fundamentului creștin. În orice caz, decreștinarea Europei era privită de Eminescu ca pe cea mai mare catastrofă istorică de la căderea Bizanțului. Despărțirea lui de Nietzsche
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]