37,791 matches
-
Se poate spune despre el că, pierzîndu-și funcția, și-a cîștigat eternitatea. Fiind anulat omul de acțiune, rămîne gînditorul de după acțiune, fără să fie vorba de o metamorfoză a personalității, ci doar de o desăvîrșită împlinire a ei, în plan spiritual. Nu putem accepta asociația lipsită de profunzime, nu și de o anumită maliție mimînd umorul, făcută de un mai nou exeget (L. Russo), între destinul ideilor lui Savonarola și cele ale lui Machiavelli, care, prin ironia soartei, ar fi fost
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
prilejul să-și pună în practică această știință. Vocea e a lui Collona, competența e a lui Machiavelli, comunicată post res perditas. Umbra subiectivității atinsă de mîhnirea inacțiunii învăluie frazele ultime. Iată una, scrisă cu plăcerea niciodată reprimată pentru formulări spirituale cu valoare de maximă: "Oricine disprețuiește asemenea instituții [cum e armata] este indiferent față de autoritatea sa, dacă e monarh; și pentru patria sa, dacă e simplu cetățean"15. Cu ideile sale despre armata națională, contra armatei de mercenari, va umple
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
din ce în ce mai accentuată. Principele e scris la începutul acestei perioade, într-un fel de frenezie (furor), de inspirație genială, fulgerătoare. Atunci Machiavelli își scria, avar cu propriile idei, ca sub dicteul unei spaime ascunse, testamentul experiențelor culturale și politice, esența frămîntărilor spirituale ale unei ființe care și-a ratat vocația de principe. Vom examina cu prudență ipoteza proiecției sinelui în figura ideală, ajutați chiar de textele lui Machiavelli. Își recupera vocația la nivelul trăirii scriind Principele, îmbrăcat în haine de principe, în
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
că nu spune: "dacă aș fi eu principele, iată ce cod aș urma...". Umbra sinelui se proiectează, paradoxal de discret și patetic în același timp, într-un text de valoare universală. Din penumbră se ivește un personaj cu chipul calităților spirituale ale lui Machiavelli, niciodată aplicate în viața politică pentru că n-a fost principe. E cea mai bună probă că Machiavelli n-a fost, pentru că n-a fost pus în situația de a fi machiavelic, și nu pentru că n-ar fi
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
încheie monografia C. Antoniade el mort, începe istoria machiavelismului." Firește, a machiavelismului de după Machiavelli. Machiavelli a făcut o mare concesie, despre care posteritatea află din dedicația introductivă la Principele. Tot acest mic text prefațator e o luptă între orgoliul superiorului spiritual, care mimează modestia omului de rînd îndrăznind să scrie pe un subiect înalt, și dorința de a-l interesa pe noul principe într-atît, încît să-i acorde favoarea reabilitării. Voind să rămînă el însuși, spiritul se răsfață în parabole ce
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
dădu seama că prin această hotărîre își micșora propria lui putere, deoarece își îndepărta atît prietenii, cît și pe aceia care i se aruncaseră în brațe, și pe de altă parte făcea să crească puterea bisericii, întrucît pe lîngă puterea spirituală care îi asigură prestigiul, el îi dădea o putere temporală mare. Dar odată săvîrșită această primă eroare, a fost nevoit să facă și altele la fel de grave, așa încît, spre a pune capăt ambiției lui Alexandru și pentru ca acesta să nu
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
exact invers: nu sînt decît obscenități, fapte abominabile, surse de scandal. N-am putea citi Viața papilor fără să nu găsim, în mai multe rînduri, cruzimile și perfidiile lor. Vedem aici ambiția pusă în slujba creșterii puterii lor pămîntești și spirituale; avariția preocupată de a trece agoniseala poporului în mîinile familiilor lor, pentru a-și îmbogăți nepoții, metresele sau bastarzii. Cei care gîndesc puțin găsesc bizar faptul că oamenii suportă cu atîta docilitate și răbdare opresiunea acestui fel de suverani, că
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
Se poate nefericire mai mare decît aceea în care sînt popoarele Statului eclesiastic sub Inocențiu X? (Christina) 34 Alexandru VI era un mare papă, orice s-ar spune. (Christina) 35 Astăzi nu mai există teamă nici de temporal nici de spiritual. (Christina) 36 "Nimic în lume nu este atît de nestatornic, atît de trecător, ca acea faimă a puterii care nu se întemeiază pe forța ei proprie". 37 "Grele nevoi și-o domnie ce'ncepe mă-mpinge la de-acestea, / Pînă
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
să reținem însă doar trei aspecte legate de Evanghelia Mariei șMagdalenaț. În primul rând, rolul central pe care-l joacă ucenica lui Isus în economia acestui text gnostic. Ea face figură de inițiată privilegiată a lui Isus, „cu un cap spiritual” deasupra apostolilor bărbați. Prin intermediul unei viziuni speciale, a intrat în posesia unor „taine unice”, pe care nimeni în afară de ea nu le cunoaște, după mărturisirea lui Petru. În al doilea rând, trebuie subliniat conflictul dramatic cu Petru, conflict care îmbracă o
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
al Genezei, care afirmă egalitatea între crearea bărbatului și a femeii, nu capitolul 2, unde se vorbește despre plăsmuirea Evei din coasta lui Adam (exact, din bucata de carne din dreptul coastelor). În acest sens, koinonia trebuie înțeleasă ca „tovărășie spirituală”, complementaritate în lucrarea mântuitoare a cuplului 20, sens mult mai „tare” decât sensul erotic. Sărutul pe gură, scos în prim-plan și răstălmăcit de toți neognosticizanții tantrici actuali, se înscrie în același context semantic, fiind semnul intimității spirituale între un
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ca „tovărășie spirituală”, complementaritate în lucrarea mântuitoare a cuplului 20, sens mult mai „tare” decât sensul erotic. Sărutul pe gură, scos în prim-plan și răstălmăcit de toți neognosticizanții tantrici actuali, se înscrie în același context semantic, fiind semnul intimității spirituale între un maestru și un ucenic apropiat. De altminteri, sărutul pe gură se practica în semn de salut intim nu doar de persoane de sex diferit, ci și de persoane de același sex. În evangheliile canonice există mai multe notații
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de la un model vetero-testamentar: urcarea la cer a lui Ilie sub privirile ucenicului său, Elisei (2Regi 2,1-18). Prin urmare, dacă Isus este „noul Ilie”, Maria Magdalena nu poate fi decât un „nou Elisei”, căruia Mântuitorul îi lasă întreaga moștenire spirituală. Întrucât asistă la ascensio Învățătorului, ea primește automat duhul și puterile Sale. Dar scena transmiterii efective nu mai apare în textul actual. Extremele acestei hermeneutici deopotrivă revanșarde și apologetice sunt atinse în două studii, semnate de Esther A. de Boer
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
până la noi, ar fi fost redactată de un reprezentant al curentului ioaneic minoritar absorbit de Biserica instituțională. Iată cum speculează Jusino teza lui Brown: într-o primă etapă (50-80 d.Hr.), grupul respectiv, omogen și puternic, se află sub conducerea spirituală a Mariei Magdalena. În etapa următoare (80-90), comunitatea deține o versiune a evangheliei bazată pe relatările Mariei Magdalena, care probabil murise între timp. Intervine schisma datorată chestiunii cristologice, comunitatea dizolvându-se încetul cu încetul. Membrii asimilați de Biserica instituționalizată se
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
apelațiune ironică, atunci partea a doua a spusei lui Isus ar merge tradusă interogativ: „Pentru asta ești aici?” Personal înclin spre altă soluție. Dialogul dintre Isus și Iuda, spuneam, se desfășoară într-un registru oficial: unul își recunoaște Învățătorul, ghidul spiritual, celălalt își recunoaște elevul: îEta‹re, ™f’ Ö p£rei înseamnă „Tovarășe/prietene, șîntâmplă-seț lucrul pentru care ești aici!” Formula îl presupune pe acel genetheto, rostit de Isus în rugăciunea către Tatăl câteva momente mai devreme. Nu mi se pare
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
și necredință. Scena hotărâtoare se petrece la Cină: Isus îi oferă „bucata de pâine”, dar Iuda o refuză, spune Origen. Prin acest refuz al darului special făcut de Isus într-o împrejurare specială, lui Iuda i se retrag toate darurile spirituale primite până atunci, inclusiv pacea sufletească. Origen citează aici Luca 10,6: „și de va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră se va odihni peste el; iar de nu, ea se va întoarce la voi”. Prin urmare, pacea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cult inferior, pe care El a venit din cer să-l abolească. După coborârea lui Isus în lumea substelară, jertfele materiale nu-și mai au rostul. Pentru gnosticii creștini, indiferent de tendință, singurul sacrificiu care contează și mântuiește este cel spiritual, interior. Jertfa exterioară și materială trimite la teologia vetero-testamentară a templului de la Ierusalim. Practicând sacrificiile în numele Său, apostolii se întorc, de fapt, cu un pas înapoi, trădând evanghelia adevăratului Isus. Ei fac jocul „generațiilor pământene”. Iuda se diferențiază de restul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
produs” sethian). Conform acestei mitologii, lumea inferioară, sublunară numără treisprezece eoni, cel de-al treisprezecelea fiind stăpânul, guvernatorul Arhontelui. Conform Apocalipsei lui Adam, altă scriere sethiană, al treisprezecelea eon corespunde creștinilor „psihici”, creștinilor „de mâna a doua”, intermediari, aflați între „spirituali” și „hylici”. Așadar Iuda joacă rol de căpetenie, îi depășește pe ceilalți apostoli, dar într-o lume inferioară, sublunară, care nu este „lumea sfinților”. Al treilea contraargument major se leagă tocmai de această „lume” sau „generație a sfinților” (p. 37
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
stârnească insurecția mult așteptată. Din păcate, pariul s-a dovedit greșit. Departe de a stârni și conduce o insurecție armată, Isus se lasă crucificat, spre stupefacția și disperarea lui Iuda, care abia atunci pricepe adevărata „culoare” a mesianismului Învățătorului: una spirituală, în nici un caz politică. Dar e prea târziu. Sinuciderea rimează pentru De Quincey nu doar cu mărturisirea și, simultan, cu ispășirea unui eșec, ci și cu împlinirea unui destin eroic, în felul său. Iuda se manifestă de la începutul până la sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
îi fură lucrurile, adică îi scoate pe draci la lumina zilei, și stăpânul laș al casei. Fiți cu Mine acum: cine nu este cu Mine este împotriva Mea, pentru că numai prin Mine, dacă doriți aceasta, puteți birui răul și boala spirituală. Cine nu adună cu Mine, Adunătorul, Împăciuitorul sufletelor, opusul lui diabolos, „cel care separă și scindează” sufletele, comunitățile, inima, lumea, acela risipește și se risipește pe sine. „De aceea” - concluzie logică, așteptată, necesară - „vă spun: orice păcat și chiar blasfemia
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
păcat veșnic”. Hulitorul acesta se instalează pe vecie în starea de păcat; altfel spus, viața lui, atât în veacul acesta, cât și în cel următor, va sta exclusiv sub semnul morții. Cine hulește împotriva Duhului Sfânt se instalează, moral și spiritual, în moarte veșnică. Pentru el nu există convertire (metanoia), întoarcere la viață prin înviere. Nici chiar judecata nu-i va fi de folos, întrucât judecata lui va fi veșnică, precum păcatul. Fiecare clipă a vieții este o judecată, viața îi
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mai puțin grav, întrucât distanța dintre Tată și creatură (inclusiv irațională) este uriașă, de neimaginat. Sensul teoriei origeniene trebuie descifrat nu plecând de la structura, ca să zicem așa, a Sfintei Treimi (am comite un anacronism), ci plecând de la noțiunea de „cunoaștere spirituală” (gnosis) sau de la strategia de inițiere în misterul divin. Gravitatea păcatului se probează la Origen în funcție de conștientizarea sau posibilitatea ființei de a conștientiza păcatul. O pisică, ființă animată, dar irațională, nu poate păcătui împotriva Fiului sau a Duhului, postura ei
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
a Duhului, postura ei ontologică fiind foarte modestă în raport cu ființa umană. La fel, păgânul netrecut prin taina majoră a botezului nu are capacitatea „gnostică” necesară pentru a-și asuma păcatul comis față de Fiul. Numai creștinul, adică ființa umană completă, realizată spiritual, posedă conștiința și discernământul necesare perceperii păcatului său. Prin urmare, numai el, păcătuind, o face pe deplin conștient, împotriva Duhului din care s-a împărtășit, umbrind pe veci lumina primită la botez. Pentru Origen (poate părea paradoxal, dar aceasta este
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
la conturarea unei lumi altfel inexistentă pentru noi. Legitimitatea științifică nu rimează însă cu aprobarea teologică. Un creștin își poate satisface curiozitatea științifică studiind un text gnostic, precum Pistis Sophia, dar, în același timp, regula fidei, dublată de propriul angajament spiritual, îi impune respingerea lui la nivelul doctrinei. Nu la fel stau lucrurile cu apocrifele de origine populară, de pildă. Aceste texte, multe remaniate târziu, după campania „antiapocrife” din secolele al II-lea și al III-lea, constituie o mină de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
idolatră a neamului său. Acestea fiind zise, să pătrundem în ambianța povestirii și, acolo unde va fi cazul, să facem comentariul cuvenit. Abraham, în vârstă de nouă sute nouăzeci și nouă de ani, a fost binecuvântat de Dumnezeu cu toate darurile spirituale și materiale. Virtutea pe care o încarnează este ospitalitatea (philoxenia) și Testamentul... ține să o evidențieze încă din primul capitol: patriarhul și-a ridicat cortul la încrucișarea drumurilor, îmbiindu-i astfel la popas și ospătare pe toți călătorii care s-
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
unui asemenea om neîntinat sufletește și pentru care întâmplarea morții ar constitui o negare pură și simplă a credinței sale în bunătatea absolută a lui Dumnezeu; a doua oară, cum să se înfrupte din hrana materială, el, o ființă pur spirituală? Căci este imposibil să refuze ospitalitatea patriarhului. Dumnezeu găsește soluții, evident suprafirești, ambelor aporii: 1. va transmite „amintirea morții” (mneme tou thanatou) prin intermediul unui vis al lui Isaac, rolul arhanghelului Mihail reducându-se la acela de interpret al visului; 2
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]