5,860 matches
-
hazardul e greșită, Într-adevăr, a comentat Markovic dezinvolt. Oare hazardul lasă urmele animalelor În zăpadă? Oare el m-a pus În fața aparatului dumitale de fotografiat ori eu Însumi m-am dus spre el, din pricini inconștiente, pe care nu izbutesc să mi le lămuresc? Și tot asta s-a putea zice și despre dumneata. Ce te-a făcut să mă alegi pe mine, și nu pe altul? În orice caz, odată declanșat procesul, conjuncția hazardurilor și Împrejurărilor inevitabile devine prea
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Asupra fiecăruia dintre infiniții Markovic de a căror viață se apropia lentila. De aceea fotografia Olvido doar locuri și obiecte, niciodată oameni; fusese prea multă vreme obiectul camerelor foto, ca să le ignore primejdiile. Responsabilitățile. Pe când călătoreau Împreună la războaie, ea izbutise să stea departe, nu el. - Crezi că cele zece secunde cât ai stat În genunchi te mântuiesc? a insistat Markovic. Faulques a revenit alene În prezent: turnul și bărbatul de lângă el, care privea fresca. Fotografiile despre care vorbea croatul. După ce
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
să i se sustragă nu ar găsi nici un colțișor unde să se ascundă. Supravegherea divină nu cunoaște nici breșă, nici soluție de continuitate și, neostenită, se exercită fără răgaz: nimeni nu este invizibil, în afară de Dumnezeu care, tocmai din acest motiv, izbutește să fie, ca orice supraveghetor perfect, „pretutindeni și nicăieri”. Pentru ochiul divin nu există nimic opac, nici un secret nu îi rezistă, transparența este desăvârșită. Orice abatere de la normă este reperată, orice veleitate centrifugă localizată. Iată modelul propriu puterii sacre, cel
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
și domeniul vizat în mod constant. Supravegherea depinde, indiscutabil, de nucleul relațiilor interumane și de raporturile existente în această sferă. În sfârșit, dacă nu utilizăm termenul pentru a desemna, prin extrapolare, stăpânirea de sine și autocontrolul celui ce încearcă și izbutește „să se supravegheze”, supravegherea, putem afirma, este întotdeauna colectivă. Pentru o supraveghere e nevoie de mai mulți. Orice supraveghere presupune bipartism și diviziune. Lumea e fracturată și spectatorul se pomenește confruntat cu această falie care, în contextul unei supravegheri orizontale
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
valoarea protectoare pe care o avuseseră până atunci. Utilizată în scopuri polițienești, supravegherea de proximitate duce la falimentul încrederii comunitare. Ea asigură temeliile unei puteri care nu se dă în lături de la folosirea informațiilor parvenite pe această cale, putere ce izbutește până la urmă să ridice suspiciunea la rangul de obsesie cotidiană. Supravegherea ostentativătc "Supravegherea ostentativă" În ansamblul ei, supravegherea vizează obținerea de informații în scopuri de scurtă sau de lungă durată și procedează în mod disimulat, căci ideea apriorică pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
nu scapă neatins, neschimbat, nici din travestire, nici din supraveghere: laolaltă, ele conduc pe tărâmul unde, în alte împrejurări, agenții căzuți în propria lor capcană nu s-ar fi aventurat niciodată. Pentru că s-au supus unei operații de disimulare, au izbutit să descopere adevărul despre ei înșiși. S-au dus să „supravegheze” și să culeagă informații despre alții, dar au sfârșit prin a avea informații despre propria lor persoană. Au făcut un ocol care, prin minciună, i-a condus la centrul
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
schimbându-le intensitatea și efectele, spre satisfacția unui public „suprainformat” care nu se mai teme de posibilele lor ravagii și care se arată dispus să accepte atât revelațiile amăgitoare, cât și reconcilierile de salon. Supravegherea este finalmente comică, în măsura în care nu izbutește să reveleze adevărul, ci mai degrabă să consolideze minciuna. Supravegherea „aleatorie” rămâne inofensivă; e exersată, firește, dar recolta ei e săracă: o împletitură de aventuri galante fără urmări și de contracte matrimoniale salvate. Această supraveghere cu rezultate nule atestă voința
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
generează aici reacția de autoapărare menită să contracareze tactica puterii. Hamlet știe prea bine că trăiește într-o lume în care nu are ce să caute încrederea... suspiciunea, acesta este antidotul supravegherii! Shakespeare observă însă că, deși generalizată, supravegherea nu izbutește să corupă totul, mai sunt oameni care îi rezistă. Reprezentantul acestora este Horatio, doar el, din păcate, căci ceilalți prieteni, Rosenkrantz și Guildenstern, s-au lăsat prinși în angrenajul odiosului instrument al Puterii. Operând o necesară selecție, Hamlet reușește să
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
specificul supravegherii totalitare. Iunia mimează indiferența față de Britannicus, declară că nu îl iubește, mințind cu durere în suflet, căci, știindu-se privită de Nero, știe și câtă suferință îi provoacă pretinsa-i mărturisire nefericitului ei adorator. Complet derutat, acesta nu izbutește să decodeze mesajul primit: „Te afli într-un loc peste care el domnește, atotputernic/ Chiar și zidurile astea, prințe, pot avea ochi/ Iar împăratul e întotdeauna prezent pretutindeni” (II, 6, v. 712-714). Nu există o avertizare mai explicită și nici o
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
Dar și aici, chiar și în fața evidenței descoperirii, Adèle reușește, printr-o abilă mânuire a discursului, să salveze o relație ce părea definitiv compromisă. „Dulapul” - sau orice altă formă de refugiu - trădează un eșec relațional pe care, mai apoi, discursul izbutește întotdeauna să-l facă uitat. Astfel, spectatorul devine martor al dezvăluirii neajunsurilor din viața unui cuplu, conjugal sau nu, și, deopotrivă, al refacerii fațadei, refacere operată cu succes grație cuvintelor și aptitudinii lor de a... dezinforma. Ceea ce a scos la
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
nebuniei dezlănțuite, învingătorii zilei descoperă măsura exactă a limitelor lor, iar supravegherea preventivă practicată se dovedește insuficientă. Odată logica disciplinară năruită, nu mai rămâne decât să se recurgă la intervenția polițienească. Piesa lui Weiss vorbește despre limitele supravegherii, care nu izbutește să intimideze bolnavii ce și-au pierdut propriile repere. În fostele țări comuniste din Est, această piesă a fost una dintre cele mai des interzise, lucru perfect legitim sub regimuri în timpul cărora disidenții erau internați în aziluri de psihiatrie. Ospiciul
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
control. Cele dintâi trăiesc cu teama unor sancțiuni imediate, decise de către supraveghetori direcți - concediere, reducerea primelor etc.; celelalte, cu convingerea, presupusă a fi descurajantă, că o putere omniprezentă și nevăzută le urmărește fiecare pas (și, evident, cu speranța că o să izbutească să i se sustragă; chiar și controlul generează rezistență... cu tot caracterul lui „divin”). Pe scurt, la nivel global, omul modern se vede supus deopotrivă ubicuității controlului și insularizării supravegherii. Ambivalența acestei bipolarități devine evidentă de îndată ce observăm modul în care
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
versiunea sa lumea a fost creată de către șapte Îngeri, dintre care unul era Dumnezeul evreilor 54. Omul a fost făurit de Îngeri, iar ei au imitat o imagine luminoasă a Tatălui. La Început omul se tîra asemenea viermilor, fără a izbuti să se ridice În picioare. Tatăl i-a trimis o scînteie de viață ca să-l Însuflețească. După moarte „scînteia se va salva, În rest omul va pieri”55. Aceasta este, in nuce, antropologia gnostică. Irineu lasă impresia că doctrina gnostică
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
mai poate desprinde de el. În strădania de a se ridica la loc pe Înălțimile Pleromei, ea se Întinde ca o fîșie de pînză, formînd cu trupul ei cerul vizibil. O vreme rămîne sub cer, Însă În cele din urmă izbutește să-și lepede trupul material, numit Femeie, și să evadeze dincolo de cer. Are un fiu, Ialdabaot, care Îi va zămisli pe cei șase Arhonți; laolaltă, cei șapte formează Hebdomada planetelor 18. Sophia nu pierde nici o ocazie de a-i trage
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
afla pe teritoriul Occidentului În plin declin. Ulterior, rămășițele comunităților marcionite occidentale aveau să fie absorbite de maniheism. În Orient, situația este diferită. Marcionismul continuă să ființeze pînă la jumătatea secolului al IV-lea și chiar atunci cînd persecuțiile vor izbuti să dezrădăcineze comunitățile din orașe, cele din spațiul rural vor supraviețui. În secolul al V-lea Theodoret din Cyr convertește la ortodoxie opt sate marcionite din dioceza lui. După asta, urmele marcionismului se pierd vreme de două secole. 4. Interpretări
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
Însuși, pe lîngă aspectul său cosmic de Dumnezeu-Lună, mai apare și În ipostaza de Jesus patibilis, de Isus care pătimește „răstignit pe oricare lemn” (omni suspensus a ligno)110, expunînd vederii stigmatele Patimilor pe care le Îndură orice suflet care izbutește să se desprindă de Întuneric 111. Astfel, Întreaga lume este „Crucea de Lumină” pe care se află răstignit Isus112. Pe lîngă aceste două ipostaze, deopotrivă cosmice și soteriologice, Isus mai este și marele profet care Îl precedă pe Mani, după cum
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
cucerire; culme; cunoștințe; datorie; dă; definiția vieții; determinare; diamant; diavol; dorință; e ba; EBA; efemer; enorm; esențial; eșecuri; examene; exces; experiment; la facultate; faima; fain; felicitare; fericit; formă; Fuck Yes; furt; ghinion; himeră; ideal; idee; impozit; individual; insucces, eșec; iubire; izbuti; îmbunătățire; înălțător; încredere în sine; îndeplinire; întîmplător; întotdeauna; învățătură; la învățătură; a învinge; laude; liceu; loc; lovitură; lumină; luptă; mătușă; mențiune; merci; meritat; meserie; al meu; Mihaela; mișcare; mîine; mîini strînse; multă lume; mulțumit; nebun; nefast; norocos; notă; note; note
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
atâtea Îndoieli, Încât nu mai stă În puterea mea să le uit. Și totuși, nu văd În ce fel le-aș putea rezolva; ca și cum dintr-o dată aș fi căzut Într-o apă adâncă, sunt atât de surprins, Încât nici nu izbutesc să ating fundul cu picioarele, nici să Înot pentru a mă menține la suprafața ei. Mă voi strădui totuși și voi urma aceeași cale pe care pășisem ieri, dând de o parte toate cele În care puteam Închipui o Îndoială
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
al „pustiirilor capitalismului” și ca „mijloc de luptă împotriva acestor neajunsuri”, s-a plămădit din elemente „atât economice, cât și sufletești” create de capitalism și deci nu se va putea înfiripa decât atunci când capitalismul va ajunge la maturitate, adică „va izbuti să dea societății un caracter industrial” (Zeletin, 1925, p. 4). Cooperația ar fi deci o replică, un răspuns al maselor proletare la dorința necurmată de câștig a capitalistului. Ea propune „un nou ideal social”, o nouă organizare. Zeletin neagă „cooperației
Educația adulților by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
rurali. Cu această caracteristică va intra - suntem încredințați - în istoria educației sociale din țara noastră. Peste ani, profesorului Eugen Neculau se adresa astfel noilor directori de cămine: „Arta cea mare a directorului de cămin constă în a ști și a izbuti să obțină angajarea voluntară și entuziastă atât a populației din sate, cât și a intelectualilor din comună, în acțiunea pe care o conduc... Căminul Cultural are menirea să atragă în sfera sa de influență întreaga populație a comunei, pentru că orice
Educația adulților by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
ceea ce urmează ține de atitudinea pe care Cioran o manifestă cu consecvență față de sine însuși: „Azi după-amiază am trecut prin transele silei de mine însumi, ba chiar m-am detestat cu o furie ucigașă. Mă întreb uneori prin ce miracol izbutesc să mă mai suport. Ură de sine vecină cu urletul sau lacrimile” (idem). Deducem, oricum, că poltroneria este mijlocul laș de a se sustrage confruntărilor, vieții, energiilor în acțiune. Or, fiind ceea ce detestă, lui Cioran nu-i rămâne decât să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
un monstru în ambele cazuri” (II, 47). În fapt, el știe prea bine că disprețul față de ceilalți și ura pe care ceilalți i-o provoacă sunt doar consecința propriei identități: a răului din el sau a metamorfozării subiective a lumii. „Neizbutind să deprind arta de a mă suporta pe mine însumi, cum era s-o învăț pe aceea de a suporta lumea? Răul e totdeauna în noi, iar a-l căuta aiurea arată că ești la primii pași ai înțelepciunii” (I
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
spune Cioran în momentele de luciditate, acele momente când iese din sine însuși pentru a se putea privi, cu răceală, ca pe un altul. Dar cel mai adesea Cioran nu se suportă pe sine însuși: „Oricât m-aș sili, nu izbutesc să mă împac cu mine însumi, întotdeauna sunt certat cu propria-mi «ființă». Furia mea e fără margini, oricare-ar fi obiectul ei Ă eu însumi, sau universul” (II, 47). O furie fără margini, dar care nu aduce cu sine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ca și cum altcineva i-ar controla ființa. Comedia furiei se joacă, oricum, împotriva voinței lui. Ceea ce nu i se întâmpla lui Cioran în tinerețe. Își amintește: „Îmi plăcea să provoc scandal peste tot, și de asemeni mă străduiam să fiu nedrept. Izbuteam cu ușurință și mă simțeam mai bine” (III, 143). Altundeva: „Tânăr fiind, aveam voluptatea de a-mi face dușmani” (III, 140). Prin comparație, acum, la Paris, „orice conflict mă indispune”. Mărturisește: „Eu, care am făcut elogiul furiei, de câte ori reușesc s-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
201). Uneori se privește aproape cu admirație pentru saltul pe care l-ar fi făcut: „Violent și intolerant din fire, eram făcut pentru acțiune. Iată, sunt douăzeci de ani de când mă străduiesc să fiu inactiv, și, pe legea mea, am izbutit” (III, 21). În realitate, saltul e vizibil în aspectele sociale ale prezenței sale. Dar acțiunea continuă să se manifeste, îndreptată spre sine însuși. Pe de altă parte, să fi fost făcut Cioran pentru acțiune? Nu cumva acțiunea era ea însăși
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]