5,945 matches
-
nu fi preocupat de sine are această consecință care-l absoarbe ca un cerc vicios. „Ca să produci, trebuie să fii sensibil la părerea oamenilor. Or, mie îmi e din ce în ce mai indiferentă. Și, ceea ce e grav, singurătatea mea nu are la bază orgoliul, ci detașarea, răceala față de tot, față de mine în primul rând” (I, 85). Cum să aleagă Cioran între a fi și a nu fi?! Mai ales când este conștient că adesea nu face decât să joace „comedia detașării”? „Pretențiile mele de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
decât scepticism în constatarea din urmă. Cum ai putea să ai deopotrivă și suferința, pe care o cauți, ba chiar o vânezi, și eliberarea de glorie, adică indiferența?! Nu-i rămâne decât posibilitatea Ă de fapt, șansa rară Ă a orgoliului născut din suferință. „Anvergura unui spirit, notează Cioran, se măsoară prin suferințele pe care le-a asumat”. Iar mai târziu: „Trebuie să plătești pentru cel mai mic pas spre cunoaștere” (I, 40). Dar aici nu este vorba de cunoaștere, ci
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
unui spirit, notează Cioran, se măsoară prin suferințele pe care le-a asumat”. Iar mai târziu: „Trebuie să plătești pentru cel mai mic pas spre cunoaștere” (I, 40). Dar aici nu este vorba de cunoaștere, ci pur și simplu de orgoliu. „Suferința nu duce neapărat la modestie: se întâmplă mai degrabă exact pe dos. Căci cu cât suferi mai tare, cu atât te crezi mai mult cineva, chiar dacă excesul de suferință duce la sentimentul neantului. Sentiment, de altminteri, perfect compatibil cu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Suferința nu duce neapărat la modestie: se întâmplă mai degrabă exact pe dos. Căci cu cât suferi mai tare, cu atât te crezi mai mult cineva, chiar dacă excesul de suferință duce la sentimentul neantului. Sentiment, de altminteri, perfect compatibil cu orgoliul” (I, 205-206). Există un orgoliu mai ales în înfrângere: „Nimeni nu e modest, fiindcă nimic nu te face să devii modest. Orgoliul înfrângerii. // Purta pe frunte stigmatele succesului” (I, 236). La oricine s-ar referi aici Cioran, dacă nu cumva
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
modestie: se întâmplă mai degrabă exact pe dos. Căci cu cât suferi mai tare, cu atât te crezi mai mult cineva, chiar dacă excesul de suferință duce la sentimentul neantului. Sentiment, de altminteri, perfect compatibil cu orgoliul” (I, 205-206). Există un orgoliu mai ales în înfrângere: „Nimeni nu e modest, fiindcă nimic nu te face să devii modest. Orgoliul înfrângerii. // Purta pe frunte stigmatele succesului” (I, 236). La oricine s-ar referi aici Cioran, dacă nu cumva, sub masca impersonalității, se referă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
crezi mai mult cineva, chiar dacă excesul de suferință duce la sentimentul neantului. Sentiment, de altminteri, perfect compatibil cu orgoliul” (I, 205-206). Există un orgoliu mai ales în înfrângere: „Nimeni nu e modest, fiindcă nimic nu te face să devii modest. Orgoliul înfrângerii. // Purta pe frunte stigmatele succesului” (I, 236). La oricine s-ar referi aici Cioran, dacă nu cumva, sub masca impersonalității, se referă la sine însuși, nu putem să nu remarcăm această dispută între construcții oximoronice: pe de o parte
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
înfrângerii. // Purta pe frunte stigmatele succesului” (I, 236). La oricine s-ar referi aici Cioran, dacă nu cumva, sub masca impersonalității, se referă la sine însuși, nu putem să nu remarcăm această dispută între construcții oximoronice: pe de o parte orgoliul înfrângerii, pe de alta, stigmatele succesului. Între aceste două extreme, care la limită se suprapun, se va putea mișca el însuși. Extreme pe care Cioran și le asumă. Nu întâmplător îl admiră pe Tacit, la care vede „atâta tărie și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
tărie și atâta amărăciune”. Tacit, din care citează la un moment dat: „Căci setea de glorie este ultimul lucru de care se leapădă chiar și cei înțelepți” (I, 275). Cât privește problema discutată aici, iată, Tacit ar fi „fascinat de orgoliu, pe care-l urăște în același timp” (III, 283). Despre Cioran s-ar putea spune exact același lucru, deși ura e mai degrabă dispreț. În schimb, la fel de bine am putea spune că Cioran e sedus de anonimat, chiar dacă anonimatul îi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-l urăște în același timp” (III, 283). Despre Cioran s-ar putea spune exact același lucru, deși ura e mai degrabă dispreț. În schimb, la fel de bine am putea spune că Cioran e sedus de anonimat, chiar dacă anonimatul îi produce neliniști. Orgoliul umilește, anonimatul sperie. „Mi-am dorit întotdeauna în chip superficial succesul și în chip profund eșecul” (II, 283) e o afirmație care trebuie citită și prin prisma orgoliului care însoțește orice eșec. Dar până unde merge acest orgoliu, născut poate
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
spune că Cioran e sedus de anonimat, chiar dacă anonimatul îi produce neliniști. Orgoliul umilește, anonimatul sperie. „Mi-am dorit întotdeauna în chip superficial succesul și în chip profund eșecul” (II, 283) e o afirmație care trebuie citită și prin prisma orgoliului care însoțește orice eșec. Dar până unde merge acest orgoliu, născut poate din neputință, al eșecului? Trăind criza propriei identități, Cioran se plasează la limita umanității înseși. La un moment dat, terenul acesta al contradictoriului e privit nu ca o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
produce neliniști. Orgoliul umilește, anonimatul sperie. „Mi-am dorit întotdeauna în chip superficial succesul și în chip profund eșecul” (II, 283) e o afirmație care trebuie citită și prin prisma orgoliului care însoțește orice eșec. Dar până unde merge acest orgoliu, născut poate din neputință, al eșecului? Trăind criza propriei identități, Cioran se plasează la limita umanității înseși. La un moment dat, terenul acesta al contradictoriului e privit nu ca o succesiune de stări, ci chiar ca simultaneitate. Iată: „Numai atunci când
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
întreg spectacolul e consecința nevoii imperioase de a se institui în lume? „Stă în firea orgoliosului să-și exerseze nenorocirile” (I, 73), mărturisește într-un loc. Iar clamarea anonimatului nu face decât să confirme sau să instituie un exces de orgoliu. Vorbind despre Ignațiu de Loyola, Cioran mărturisește că simte la el „o voință îndârjită de a rezista «gloriei deșarte»”. Apoi comentează: „I-a rezistat, într-adevăr, dar a căzut într-un orgoliu enorm, cum rar ai mai putea găsi” (II
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să confirme sau să instituie un exces de orgoliu. Vorbind despre Ignațiu de Loyola, Cioran mărturisește că simte la el „o voință îndârjită de a rezista «gloriei deșarte»”. Apoi comentează: „I-a rezistat, într-adevăr, dar a căzut într-un orgoliu enorm, cum rar ai mai putea găsi” (II, 203). Pare să fie, oricum, o situație inversă, deocamdată, celei pe care o trăiește Cioran. Când nu-și reprimă gloria, chiar dacă știe că e deșartă, el duce chiar orgoliul până la limitele nihilismului
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
căzut într-un orgoliu enorm, cum rar ai mai putea găsi” (II, 203). Pare să fie, oricum, o situație inversă, deocamdată, celei pe care o trăiește Cioran. Când nu-și reprimă gloria, chiar dacă știe că e deșartă, el duce chiar orgoliul până la limitele nihilismului. E orgoliul celui care, asemenea ultimului profet, nu mai este un subiect, ci o entitate aflată deasupra umanității. Este ceea ce vede el însuși în destinul lui Buddha. Tânăr fiind, îi iubea, mărturisește, pe marii orgolioși. Printre ei
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cum rar ai mai putea găsi” (II, 203). Pare să fie, oricum, o situație inversă, deocamdată, celei pe care o trăiește Cioran. Când nu-și reprimă gloria, chiar dacă știe că e deșartă, el duce chiar orgoliul până la limitele nihilismului. E orgoliul celui care, asemenea ultimului profet, nu mai este un subiect, ci o entitate aflată deasupra umanității. Este ceea ce vede el însuși în destinul lui Buddha. Tânăr fiind, îi iubea, mărturisește, pe marii orgolioși. Printre ei, Nietzsche, Spengler, anarhiștii ruși, Lenin
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să fiu mai necunoscut decât tine, să mă ascund în esența esenței prin care ești mereu cel-întru-totul-altfel, ești irevocabil celălalt, culmea non-comuniunii, intransmisibilul, incomunicabilul ipostaziat, străin de orice geneză, de orice izbucnire în ființă” (III, 44). Într-un alt loc, orgoliul e dus și mai departe: „Singura utilitate a lui Dumnezeu (sau a ideii de Dumnezeu) este aceea că îți îngăduie să te rupi de oameni fără să cazi în narcisism, în delir, în dezgust, în păcatele Eului. ș...ț Iată
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mai lesne să te crezi Dumnezeu decât să crezi în Dumnezeu” (III, 307). Au existat momente când, dacă nu se credea Dumnezeu, Cioran avea impresia că poate fi creator de religii. La un moment dat, își spune: „Să concepi un orgoliu cosmic, să te crezi egalul lui Dumnezeu sau chiar superior lui Ă asta da. Dar să rivalizezi cu oamenii, să fii ceva în ochii lor, nu, nici vorbă” (III, 52). De n-ar fi reversul dezgustului de sine, l-am
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să fac eforturi de a nu ieși în față, să rămân în umbră și obscuritate Ă e singurul meu țel. Înapoi la sihaștri! Să-mi inventez o singurătate, să clădesc în suflet un schit cu resturile de ambiție și de orgoliu ce mi-au rămas” (idem). Numai că sfaturile acestea imperative, exprimând voința disperată a lui Cioran, nu devin foarte ușor fapt. Oricum, a trecut în etapa căutării anonimatului și a repudierii celebrității. Transcrie din Cocteau, pe care recunoaște că l-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mă împiedică să-mi pun în valoare instinctele rele, «talentele». / Mă aruncă într-un echilibru păgubos” (III, 204). Or, sunt momente în care Cioran, care și-a extirpat pasiunea și vitalitatea, speră, totuși, într-o vindecare, într-o întoarcere la orgoliul său nelimitat. „Ființele nu mai sunt pasiunea mea. Dar dacă această pasiune e doar ațipită? Sper că-i așa. Dar cine știe? / Alunecare funestă către înțelepciune...” (I, 85). Și, deși-și dorește înțelepciunea anonimatului, simte cum în el zvâcnesc încă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
acesta și atunci când e vorba despre Indiferență... În fine, într-un loc Cioran spune: „Știu ce trebuie să fac: să fiu un înțelept, dar nu am stofă să devin așa ceva” (II, 8). Din stofa aceasta ar fi trebuit să lipsească orgoliul. Or, „Sunt cât se poate de orgolios, dar uneori, chiar adesea, când mă aplec asupra mea, îmi vine să vomit” (I, 141) notează Cioran. În totul, disprețuiește orgoliul care îi stârnește dezgustul de sine. Există, însă, și excepții: „Nu suport
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
devin așa ceva” (II, 8). Din stofa aceasta ar fi trebuit să lipsească orgoliul. Or, „Sunt cât se poate de orgolios, dar uneori, chiar adesea, când mă aplec asupra mea, îmi vine să vomit” (I, 141) notează Cioran. În totul, disprețuiește orgoliul care îi stârnește dezgustul de sine. Există, însă, și excepții: „Nu suport orgoliul decât la damnați, la dezmoșteniți, la infirmi” (idem). Să se considere oare el însuși un damnat, un dezmoștenit, un infirm? Oricum, orgoliul său e al unui sceptic
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Or, „Sunt cât se poate de orgolios, dar uneori, chiar adesea, când mă aplec asupra mea, îmi vine să vomit” (I, 141) notează Cioran. În totul, disprețuiește orgoliul care îi stârnește dezgustul de sine. Există, însă, și excepții: „Nu suport orgoliul decât la damnați, la dezmoșteniți, la infirmi” (idem). Să se considere oare el însuși un damnat, un dezmoștenit, un infirm? Oricum, orgoliul său e al unui sceptic, însoțit, deci, de retractările de rigoare. Deși, în cazul său, nu poate să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
notează Cioran. În totul, disprețuiește orgoliul care îi stârnește dezgustul de sine. Există, însă, și excepții: „Nu suport orgoliul decât la damnați, la dezmoșteniți, la infirmi” (idem). Să se considere oare el însuși un damnat, un dezmoștenit, un infirm? Oricum, orgoliul său e al unui sceptic, însoțit, deci, de retractările de rigoare. Deși, în cazul său, nu poate să nu asocieze orgoliului mistificarea: „Murind, mi-ar plăcea să spun: «N-am făcut tot ce-aș fi putut face». Un orgoliu pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
damnați, la dezmoșteniți, la infirmi” (idem). Să se considere oare el însuși un damnat, un dezmoștenit, un infirm? Oricum, orgoliul său e al unui sceptic, însoțit, deci, de retractările de rigoare. Deși, în cazul său, nu poate să nu asocieze orgoliului mistificarea: „Murind, mi-ar plăcea să spun: «N-am făcut tot ce-aș fi putut face». Un orgoliu pe dos, mă tem. Să lași să se creadă că ai talente pe care nu le ai decât în germene Ă nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Oricum, orgoliul său e al unui sceptic, însoțit, deci, de retractările de rigoare. Deși, în cazul său, nu poate să nu asocieze orgoliului mistificarea: „Murind, mi-ar plăcea să spun: «N-am făcut tot ce-aș fi putut face». Un orgoliu pe dos, mă tem. Să lași să se creadă că ai talente pe care nu le ai decât în germene Ă nu-i oare o înșelăciune, ca să nu spun o escrocherie?” (II, 33). În fine, discutând despre glorie, Cioran invocă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]