4,046 matches
-
semene măcar vag. Excepția este Rusia, unde soseau de la Washington sume considerabile sub formă de ajutoare și Împrumuturi destinate consolidării regimului Elțîn, doar pentru a se scurge În buzunarele prietenilor și susținătorilor președintelui. Investițiile străine aminteau așadar nu de efortul postbelic susținut prin care s-a reconstruit Europa Occidentală, ci de implicarea intermitentă a sectorului privat după acordurile de la Versailles: investițiile se făceau când totul mergea bine și erau retrase când vremurile deveneau tulburi 15. Așadar, ca și În trecut, est-europenii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
civile sau politice ale unor astfel de oameni, cât timp ar fi trebuit să se aplice ele și până la cel nivel al ierarhiei? Aceste Întrebări erau, În linii mari, asemănătoare celor cu care se confruntaseră Aliații ca ocupanți ai Germaniei postbelice, când au Încercat să pună În aplicare programul de denazificare - cu diferența că după 1989 deciziile erau luate nu de o armată de ocupație, ci de părțile direct implicate. Era o problemă spinoasă. A doua era chiar mai complicată și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
graniță din nordul Italiei deja nu mai erau un subiect politic, ci succese regionale pe un continent regionalizat. Dar În locul lor a apărut o formă mai periculoasă de separatism regional. Din 1970, prin aplicarea Întârziată a unei prevederi din Constituția postbelică, Italia a fost Împărțită În 15 regiuni, pe lângă cele cinci provincii autonome (Sicilia, Sardinia și cele trei districte de frontieră). Precedentul istoric era serios: Piemontul, Umbria sau Emilia aveau argumente istorice cel puțin la fel de solide ca Galicia sau Catalonia și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ministrul britanic Clement Attlee atrăgea cândva atenția asupra unei „erori fundamentale”: convingerea că „este posibil, prin elaborarea unor mecanisme, să te poți lipsi de Încrederea În semeni”10. Tocmai aceasta era premisa pe care au fost clădite instituțiile unității europene postbelice, iar consecințele Începeau În sfârșit să se facă simțite. UE suferea de un serios „deficit democratic”. Cu fiecare scrutin direct pentru Parlamentul European, participarea a scăzut; singura excepție de la regulă o constituie cazurile În care alegerile europene au coincis cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
deși a mai trebuit un război mondial ca să le fie limpede și Învinșilor. Dar numai fiindcă un al treilea război În Europa ar fi fost catastrofal și poate chiar fatal nu Înseamnă că era imposibil, cel puțin În primii ani postbelici. Însă la sfârșitul secolului XX elitele și instituțiile Uniunii Europene erau atât de Întrepătrunse și interdependente, Încât conflictul armat, deși nu absolut imposibil, devenise cumva de neconceput. De aceea „Europa” era atât de râvnită de statele aspirante ca Letonia sau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
existau. Franța a fost singura țară unde forța de muncă organizată În sindicate a reușit, cu ajutorul opiniei publice, să blocheze temporar vânzarea companiilor publice - și atunci numai În cazuri speciale precum Électricité de France, un simbol al sectorului de stat postbelic; anagajații ei erau printre puținii membri rămași În ceea ce fusese cândva un sindicat-mamut condus de comuniști: Confédération Générale du Travail (CGT). La sfârșit de mileniu, În plină liberalizare a pieței europene de energie, EdF a rămas În proprietatea statului. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
toleranțe din țările lor - amenințată, susțineau ei, de fanatismul religios și obiceiurile retrograde ale noilor comunități musulmane. Partidul Libertății din Austria nu era nici el o mișcare nazistă, iar Haider nu era Hitler. Dimpotrivă, el și-a subliniat insistent trecutul postbelic. Născut În 1950, Haider avea „Die Gnade der späten Geburt”, norocul de a se fi născut târziu (și amintea frecvent acest lucru publicului). O parte din succesul lui Haider (sau al lui Christoph Blocher, liderul Partidului Popular Elvețian, care În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acele vremuri sau nu și le mai aminteau - rezultatul incomod al celui de-al doilea război mondial era neschimbat. Divizarea accidentală a Europei, cu toate consecințele ei, ajunsese să pară un dat firesc. Apoi, deodată, totul s-a spulberat. Deceniile postbelice au căpătat retrospectiv o cu totul altă semnificație. Considerate cândva Începutul unei noi ere de polarizare ideologică permanentă, ele se revelau acum drept un amplu epilog la războiul civil european care Începuse În 1914: un interregn de 40 de ani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Începuse În 1914: un interregn de 40 de ani Între Înfrângerea lui Adolf Hitler și rezolvarea finală a sechelelor războiului. Când lumea anilor 1945-1989 a dispărut, iluziile ei au devenit mult mai vizibile. Mult trâmbițatul „miracol economic” din Europa Occidentală postbelică a readus regiunea la performanțele de productivitate și comerț internațional din perioada 1914-1945, după care ratele creșterii economice s-au stabilizat la un nivel comparabil, În mare, cu cel de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Nu era o realizare neglijabilă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
induse și supraveghere represivă, dar ajungând ocazional și la conflict deschis: la Berlin În 1953, la Budapesta În 1956, la Praga În 1968, În Polonia sporadic Între 1968 și 1981 și apoi pe durata stării de război. În Europa de Est deceniile postbelice au așadar un parfum diferit În memoria colectivă (dar același caracter parantetic). Dar, față de ce se petrecuse anterior, și Europa de Est a traversat - fără voie - o perioadă de calm neobișnuit. Anii postbelici, a căror amintire se estompa rapid pe măsură ce apăreau noi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
apoi pe durata stării de război. În Europa de Est deceniile postbelice au așadar un parfum diferit În memoria colectivă (dar același caracter parantetic). Dar, față de ce se petrecuse anterior, și Europa de Est a traversat - fără voie - o perioadă de calm neobișnuit. Anii postbelici, a căror amintire se estompa rapid pe măsură ce apăreau noi (dez)ordini mondiale, erau sau nu un obiect al nostalgiei și regretului, În funcție de locul și data nașterii fiecăruia. De ambele părți ale Cortinei de Fier, cei din generația șaizecistă - adică cei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Nu atât intrarea Marii Britanii În UE a produs o modificare (toți funcționarii civili subordonați de la Londra vorbeau curent franceza), cât aderarea scandinavilor, care vorbeau fluent engleza, expansiunea comunității germanofone (grație unificării Germaniei și aderării Austriei), ce renunța treptat la reticența postbelică, și perspectiva noilor membri din Est. În ciuda traducerii simultane (care acoperea 420 de combinații posibile Între limbile celor 25 de state membre), comunicarea În una dintre cele trei limbi principale ale Uniunii era indispensabilă pentru a influența realmente deciziile luate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
animat - și de a pune capăt jocurilor de cinci zile, relaxante, dar dezastruoase din punct de vedere comercial. Ceea ce unea cu adevărat Europa era fotbalul. Nu fusese Întotdeauna așa. În toate țările europene se juca fotbal, dar În primele decenii postbelice carierele jucătorilor nu Îi purtau departe de casă. Spectatorii urmăreau meciurile din campionatele interne; jocurile internaționale, relativ rare, erau considerate În unele locuri reeditări simbolice, cu Încărcătură afectivă, ale istoriei militare. În acea perioadă, un spectator al meciurilor de fotbal
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fotbal Anglia-Germania, de exemplu, sau Germania-Olanda (ca să nu mai vorbim de Polonia-Rusia) nu Își făcea iluzii cu privire la Tratatul de la Roma și la „uniunea tot mai strânsă”. Referința istorică indiscutabilă a confruntărilor fotbalistice era al doilea război mondial. În primele decenii postbelice, jucătorii din țări europene diferite nu se cunoșteau Între ei și, de obicei, nu se Întâlneau În afara terenului de joc: În 1957, atacantul galez John Charles a intrat În analele sportului transferându-se de la Leeds United la Juventus Torino pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reduse sau privatizate, atunci numărul angajaților ar fi crescut, ușurând povara de pe umerii angajatorilor și plătitorilor de impozite. „Euroscleroza” putea fi vindecată. Ca diagnostic, acesta era și adevărat, și fals. Binefacerile statului asistențial, negociate și fixate la apogeul exploziei economice postbelice, deveniseră, neîndoielnic, o povară. Orice lucrător german care Își pierdea slujba primea timp de 32 de luni 60% din ultimul pachet salarial (67% dacă avea un copil). După care ajutorul lunar de șomaj scădea la 53% (respectiv 57%) din ultima
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
60 de ani: secolul XXI ar putea fi secolul Europei. TC "" Epilogtc "Epilog" Amintiri din casa morțilortc "Amintiri din casa morților" Eseu despre memoria europeană modernătc "Eseu despre memoria europeană modernă" Problema răului va fi Întrebarea fundamentală a vieții intelectuale postbelice În Europa - așa cum moartea a devenit problema fundamentală după războiul de dinainte. Hannah Arendt (1945) Uitarea, aș spune chiar eroarea istorică, este un factor crucial În crearea unei națiuni; astfel, progresul studiilor istorice reprezintă adesea un pericol pentru identitatea națională
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unui grup de europeni de a extermina până la unul membrii altui grup de europeni, aici, pe pământ european, și nu foarte demult. „Soluția finală la problema evreiască” propusă de Hitler nu este numai sursa unor aspecte cruciale din jurisprudența internațională postbelică: „genocidul” sau „crimele Împotriva umanității”. Ea determină și statura morală (și legală, În unele țări europene) a celor care se pronunță asupră-i. Negarea sau minimalizarea Holocaustului echivalează cu o autoexcludere din discursul public civilizat. De aceea politicienii moderați evită
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
majoritate fii și fiice de evrei născuți În străinătate, despărțiți cu sila de părinții lor de către jandarmii francezi, au fost comemorați ulterior În documente și pe plăci memoriale ca „morți pentru patrie”2. În Belgia, partidele catolice din primul parlament postbelic au protestat Împotriva ideii de a-i despăgubi pe „evreii arestați din motive pur rasiale” - majoritatea erau oricum, s-a sugerat, contrabandiști. În Belgia, privarea evreilor de orice compensații postbelice a mers chiar mai departe. De vreme ce 95% din evreii deportați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru patrie”2. În Belgia, partidele catolice din primul parlament postbelic au protestat Împotriva ideii de a-i despăgubi pe „evreii arestați din motive pur rasiale” - majoritatea erau oricum, s-a sugerat, contrabandiști. În Belgia, privarea evreilor de orice compensații postbelice a mers chiar mai departe. De vreme ce 95% din evreii deportați din Belgia fuseseră cetățeni străini sau apatrizi, o lege postbelică a decis că, În afară de cei care activaseră În mișcări de rezistență organizată, evreii supraviețuitori ajunși În Belgia după război nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
evreii arestați din motive pur rasiale” - majoritatea erau oricum, s-a sugerat, contrabandiști. În Belgia, privarea evreilor de orice compensații postbelice a mers chiar mai departe. De vreme ce 95% din evreii deportați din Belgia fuseseră cetățeni străini sau apatrizi, o lege postbelică a decis că, În afară de cei care activaseră În mișcări de rezistență organizată, evreii supraviețuitori ajunși În Belgia după război nu vor primi nici un fel de despăgubiri. În octombrie 1944, autoritățile belgiene atribuiau automat naționalitatea „germană” oricărui supraviețuitor evreu din țară
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ani de chin”. După Înfrângerea Germaniei, mulți evrei din estul Europei au aplicat În continuare strategiile de supraviețuire din timpul războiului: și-au ascuns identitatea față de colegi, vecini și chiar propriii copii, integrându-se cum puteau mai bine În lumea postbelică și Încercând să ducă din nou măcar În aparență o viață normală. și nu numai În estul Europei. În Franța, deși noile legi interziceau retorica antisemită fățișă de genul celei din viața publică antebelică, moștenirea regimului de la Vichy a persistat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
că s-a terminat», așa că multă vreme am păstrat tăcerea”3. Nici chiar În Marea Britanie, nu se discuta despre Holocaust În public. Așa cum pentru francezi lagărul tipic era Buchenwald, cu comitetele lui bine organizate de prizonieri politici comuniști, În Anglia postbelică prototipul lagărului nazist nu era Auschwitz, ci Bergen-Belsen (eliberat de trupele britanice), iar supraviețuitorii scheletici filmați și vizionați În cadrul buletinelor de știri difuzate În cinematografe la sfârșitul războiului nu erau de obicei identificați ca evrei 4. și acolo, evreii au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
istoricul francez Henry Rousso - dificultatea de a admite, timp de zeci de ani, ce se Întâmplase În timpul războiului și dorința imperioasă de a suprima amintirile sau de a le recicla În forme care să nu erodeze coeziunea fragilă a societății postbelice -, nu era apanajul exclusiv al Franței. Toate țările europene ocupate au avut un „sindrom Vichy”. Privațiunile Îndurate În timpul războiului de italieni, de exemplu, atât acasă, cât și În lagărele de prizonieri, au deturnat atenția publică de la suferințele pe care ei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu trebuia pomenit. Studenții mei n-au scos nici un cuvânt despre război”. Atunci când priveau În urmă, vest-germanii vedeau doar amintirea suferinței proprii: În sondajele de opinie de la sfârșitul anilor ’50, o majoritate covârșitoare a populației Republicii Federale cataloga perioada ocupației postbelice drept „cea mai grea din viața lor”. După cum anticipaseră unii observatori Încă din 1946, germanii s-au distanțat cu succes de Hitler: oferindu-l lumii pe Führer ca țap ispășitor, ei s-au sustras atât pedepsei, cât și responsabilității morale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
concretă la efortul de război al Germaniei (vezi capitolul III), dar băncile și companiile de asigurări elvețiene Își Însușiseră cu bună știință sume nerușinat de mari de la deponenții evrei sau beneficiarii polițelor de asigurare ale celor uciși. Printr-un acord postbelic secret cu Polonia comunistă (făcut public pentru prima dată În 1996), Berna se oferea să transfere conturile evreilor polonezi decedați către noile autorități din Varșovia, În schimbul unor despăgubiri plătite băncilor și afacerilor elvețiene expropriate după instaurarea comunismului 9. Odată ce au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]