5,162 matches
-
97. Și: " Disparițiunea sentimentului religios e de regretat nu numai la noi, dar pretutindeni"98. Dimpotrivă, lui Nietzsche ireligiozitatea modernă îi apărea ca tonică, înlăturarea de ultim obstacol în calea libertății omului. (Sau, mai degrabă, așa apare Nietzsche în tălmăcire postmodernă). El n-a vrut să știe că păzitorul libertății omului e Dumnezeu, iar nu diavolul. El n-a vrut să știe nici de afirmația lui Baudelaire că viclenia cea mai frumoasă a diavolului e să ne facă să credem că
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ignoră pe Eminescu, se dovedește că Nietzsche, cel interpretat de postmodeniști, e pierzător, iar Eminescu câștigătorul încă ignorat. Și asta se vede din rezultatul filosofării lui Nietzsche: el a visat la apariția supraomului și a rezultat subomul sau omul recent postmodern. Atât de apropiat de Nietzsche în critica vechii antropologii și a metafizicii, Eminescu se desparte de acesta decisiv. Piatra lor de hotar poate fi și critica epigonismului. Poetul român dă credit înaintașilor iar nu epigonilor. Punctul de divergență este credința
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
identifica pe cel al românilor în basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Și știm prea bine că Archaeus este singura realitate pe lume, cum o spune în cunoscuta proză-eseu. Iar acesta-i adevărul din lume, pe care simulacrele postmoderne îl refuză, așa cum îl refuzau epigonii vizați de Eminescu. Povestea fără arheu este vorbă goală și rece. Epigonii ucid povestea. De aceea, chiar dacă modești, înaintașii sunt prețuiți, deoarece ei credeau în scrisul lor precum Shakespeare credea în fantasmele sale, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
-și imagineze un curs unitar al istoriei o invenție a lumii occidentale care se considera pe sine centrul, în timp ce toate celelalte culturi, cu istoriile lor, erau primitive, mai înapoiate, necivilizate etc."101. Aceasta deja nu mai e o atitudine doar postmodernă, de vreme ce o împărtășeau deopotrivă Blaga, Mircea Eliade, Etiemble ș. a. În ultimă instanță, Vattimo nu este ostil nici religiei, pledând pentru un pluralism al alegerii conviețuitoare. IV. POSTMODERNISMUL ÎNALT (2) Conceptul de progres, atribuit istoriei ca loc central în gândirea modernistă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lui Dumnezeu, este deschisă, în sensul că "proiectele" arheice ale celor șase zile divine se realizează în timp, adăugându-se și rolul creator secund al omului, ca aflător în "centrul" creației. Blaga vorbea de destinul creator al omului, iar filosofii postmoderni admit și ei că omul este ființa care se face continuu. Asta înseamnă că postmodernii recunosc, implicit, ideea de progres în istorie, deși o combat cu atâta risipă de speculații sofistice. Mai trebuie spus că progresul real în om se
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în aceeași vreme, Rimbaud vorbea de heterogenia eului, iar, mai târziu, ca să dau un exemplu celebru, Pessoa și-a descoperit peste 70 de heteronimi creatori. Dar aceasta e o întărire, iar nu o pierdere de identitate. Din păcate, în individualismul postmodern tendința e dispariția persoanei, pe când în antropologia creștină omul este unic, cu o identitate inconfundabilă. În artă, epigonismul e pierdere fără regăsire și potențare a identității persoanei, ca într-un carnaval la sfârșitul căruia individul rămâne pe față cu masca
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
se apropie la un pas de transmodernism. Identitatea arheală e regăsită. V. POSTMODERNISMUL ÎNALT (3) Cariera neobișnuită a conceptului de postmodernism (termen inventat încă de pe vremea lui Eminescu) a început în 1979, prin lucrarea lui Jean François Lyotard La condition postmoderne. Rapport sur le savoir.119 Numele a ispitit mai mulți reprezentanți ai modernismului înalt, între care Derrida, Gilles Deleuze, Michel Foucault, Baudrillard, Nancy, în Franța, Gianni Vattimo, în Italia, Jürgen Habermas, în Germania, Richard Rorty, în America ș.a. Probabil, însă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
noutăți", cu atât mai mult, cu cât postmodernismul a pretins întotdeauna că a abandonat definitiv noțiuni ca noutate, progres, depășire, originalitate, atribute ale modernismului. Uimit de urmări, Lyotard a revenit, spre a pune lucrurile la punct, în 1986, cu Le postmoderne expliqué aux enfants, precizând că el nu este groparul modernității, așa cum au pretins zeloșii săi discipoli. Reacția se consolidează în altă carte, L'inhumain. Causeries sur le temps (1988). Bineînțeles, nimeni nu l-a mai luat în seamă și postmodernismul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
sau un "nou umanism". Dimpotrivă, soluția lui Lyotard este mai degrabă dezamăgitoare pentru fanii postmodernismului, dovadă că această lucrare a autorului nici nu prea este citată, deși contrazice poziția scriitorului din 1979. Prima lui grijă este să observe: "Termenul de postmodern a servit, mai mult rău decât bine, dacă mă gândesc la rezultate, pentru a desemna ceva din această transformare"120. Înțelesul cuvântului inuman, dacă ne gândim bine, este mai aproape de critica umanismului la Nietzsche și la Michel Foucault, la Unamuno
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Lyotard că eterna reîntoarcere înseamnă eternă "ratare" stă în centrul viziunii asupra istoriei la Eminescu, din Memento mori și din opera publicistică. Se rotesc aceleași mizerii, aceleași vicii, aceeași "piesă" de teatru, singurele "noutăți" fiind măștile. La Nietzsche și la postmoderni, în schimb, măștile ar fi aceleași, iar "piesa" alta. Dacă ar fi așa, nu s-ar mai putea vorbi de o ratare, postulată și de Lyotard. Acest viciu de gândire vine din sofistică, din falsificarea cântarului adevărului. Eminescu nu cade
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Ion Bogdan Lefter, ilustrând cu asupra de măsură categoria "grafomanilor cu... studii înalte", a rămas fidel ideologismului înverșunat postmodernist, jurând pe neostângismul political correctness. Așa-numitul curent al politicii corecte de sorginte americană, care se pretinde matrice a unei gândiri postmoderne, nu-i decât ideologia numită a "neocomunismului american". Asta a constatat-o și a spus-o și un "filosof postmodernist" ca Horia-Roman Patapievici, încă din Politice. Chiar și în domeniul strict literar, cum a simțit-o și Liviu Ioan Stoiciu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și nouăzeciștii (plus "douămiiștii") se comportă ca o grupare exclusivistă, deși pretind că sunt toleranți și rescriu tradiția și modernitatea. În același număr al revistei Feed back, e publicat, cu un interviu luat de Daniel Corbu, și un alt grafoman postmodern, pe nume Călin Vlasie, care a ajuns la o așa torpoare ideologică, încât toți cei care nu sunt "liberali" și postmoderniști "toleranți" (ca dânsul!) nu pot fi decât etichetați cu epitete dintre cele mai înfiorătoare (mai rău ca pe vremea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
este Virgil Nemoianu, autorul unei interesante teorii a secundarului, care dezvoltă, cu mijloace proprii, deconstructivismul american și european. Nota originală a lui Virgil Nemoianu e că nu mai distinge o falie între resorturile artei tradiționale și ale celei moderne și postmoderne. La el, să zicem, estetica nu e premodernă, iar poetica modernă și postmodernă, ci statutul ei "ontologic" ar fi să se opună, prin definiție, istoriei și progresului datele esențiale care caracterizează modernitatea. Arta e din capul locului reacționară, antidemocratică, antimodernistă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
proprii, deconstructivismul american și european. Nota originală a lui Virgil Nemoianu e că nu mai distinge o falie între resorturile artei tradiționale și ale celei moderne și postmoderne. La el, să zicem, estetica nu e premodernă, iar poetica modernă și postmodernă, ci statutul ei "ontologic" ar fi să se opună, prin definiție, istoriei și progresului datele esențiale care caracterizează modernitatea. Arta e din capul locului reacționară, antidemocratică, antimodernistă și tocmai de aceea "postmodernă" prin excelență. Calea deschisă de Nemoianu e deosebit de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
estetica nu e premodernă, iar poetica modernă și postmodernă, ci statutul ei "ontologic" ar fi să se opună, prin definiție, istoriei și progresului datele esențiale care caracterizează modernitatea. Arta e din capul locului reacționară, antidemocratică, antimodernistă și tocmai de aceea "postmodernă" prin excelență. Calea deschisă de Nemoianu e deosebit de îndrăzneață și ar putea interesa în cel mai înalt grad. Fără s-o știe, Virgil Nemoianu dezvoltă o idee nonliberală, aparent conservatoare, de găsit și la Eminescu și prefigurată în intuițiile filosofiei
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
bolile care bântuie și multe altele, fac ridicolă orice mândrie națională românească, iar adoptarea disprețului față de națiune pare să fie singurul semn de distincție "elitară". Estimp, un popor precum cel evreu își poate permite să propovăduiască pentru restul lumii cosmopolitismul postmodern, iar pentru statul Israel naționalismul cel mai fervent. Chit că și asta e un simptom de antiteză eșuată, care se extinde la alt fundamentalism din regiune islamismul. De altfel, toate națiunile puternice, cu veleități hegemonice, recurg la antinomia dintre ideologia
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
realități evidente pentru Franța, chiar dacă, în ideologie, mulți intelectuali francezi pretind că ne găsim în patria cosmopolitismului. Reușita franceză este un exemplu de echilibrare a antitezelor, pe care intelighenția românească refuză s-a deslușească, trăind cu impresia că ideologia cosmopolită postmodernă este singurul element demn de importat în graba sincronistă. Este eroarea cea mai constantă a fragilelor elite oficiale românești, care trăiesc de aproape două sute de ani cu satisfacția formelor fără fond, ca singura cale de progres a națiunii române. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
dar n-a căzut în ispita negării adevărului, fiindcă există un drum greu și ușor, deopotrivă, până la el dezbrăcarea de forme. Enigma nu există", decide Wittgenstein. Dar tocmai acesta e adevărul, conchide Eminescu: "Adevărul este negativ"176. De aici, însă, postmodernii ajung la ideea nefericită că forma poate subzista prin sine, ca joc, simplu fapt de limbaj, căci gestul lor de a se lepăda de metaforă echivalează cu o stranie împietrire în metaforă. De aici și scepticismul, pragmatic, al unui Rorty
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fapt de limbaj, căci gestul lor de a se lepăda de metaforă echivalează cu o stranie împietrire în metaforă. De aici și scepticismul, pragmatic, al unui Rorty, pe urmele lui Wittgenstein, în formele artei cuvântului. Oare kitsch-ul adorat de postmoderni ce-i dacă nu încremenire în formă? Aici, geniul lui Eminescu vine să răstoarne o paradigmă poetică trecută intactă în simulacrele postmoderniste prefigurate deja de epigoni. Și el o face deconstruind, simultan, conceptul tradițional de frumos, deconstruire începută de Baudelaire
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Habermas, Foucault și Lyotard, în care vechea nevoie de religie a omului să se confunde cu preocupările concrete de zi cu zi, încât omul să se plaseze în ceea ce Lyotard numește sublim: "Cei care doresc sublimul țintesc spre o formă postmodernă de viață socială, în care societatea ca întreg se afirmă fără a se osteni să se întemeieze"193. Numai că o lume care nu se întemeiază în transparența energiilor divine, nu durează, căzând pradă entropiei. După un ocol atât de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
descriere a unui proces real din viața omului"194. De aceea, reamintesc spusa, că omul cel mai realist de pe pământ este omul care se roagă. VIII. PARADOXURILE POSTMODERNISMULUI ROMÂNESC 1. Suportul postmodernității. Primul dintre paradoxurile postmodernismului românesc este precaritatea infrastructurii postmoderne. Asupra acestei curiozități au atras atenția Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu, Mircea Martin, Daniel Corbu, și, mai ales, Adrian Dinu Rachieru. Acesta din urmă argumenta că, în lipsa suportului postmodernității, textualismul și doctrina sa aferentă au riscat să transforme postmodernismul românesc într-
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a constat în promovarea ludicului, a parodiei, a intertextualității. Faptul s-a concretizat în merite strict estetice, în sensul efortului de înnoire a limbajelor artistice, ceea ce nu e puțin lucru. Din acest punct de vedere, există o asemănare cu experimentele postmoderne din Occident, unde domnia simulacrelor a fost opera unei societăți fericite, de consumerism și de libertate. Textualismul crea, astfel, impresia că România devenise un tărâm paradisiac, în care până și o chiuvetă putea visa la iubirea cu o stea, ca
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
primii ani s-ar putea explica prin conștientizarea că lipsesc condițiile elementare ale postmodernității, dar e numai o falsă impresie, fiindcă, între timp, societatea românească a involuat, din rău în mai rău, încât putem vorbi mai degrabă de o infrastructură postmodernă de semn întors. Sau, cum spune Adrian Dinu Rachieru: "gestionarea dezastruoasă a țării, dizolvarea autorității, multiplicarea centrelor decizionale, instalarea haosului fac din România, prin excelență, o țară postmodernă"197. Și nu este o apreciere singulară. Despre un postmodernism "haosmic" vorbesc
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
rău în mai rău, încât putem vorbi mai degrabă de o infrastructură postmodernă de semn întors. Sau, cum spune Adrian Dinu Rachieru: "gestionarea dezastruoasă a țării, dizolvarea autorității, multiplicarea centrelor decizionale, instalarea haosului fac din România, prin excelență, o țară postmodernă"197. Și nu este o apreciere singulară. Despre un postmodernism "haosmic" vorbesc și alți comentatori. Mai dau un exemplu, găsit pe internet, deci de largă audiență, semnat de Lucian Sârbu. Comentând best-seller-ul lui H.-R. Patapievici Omul recent, Lucian Sârbu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și alți comentatori. Mai dau un exemplu, găsit pe internet, deci de largă audiență, semnat de Lucian Sârbu. Comentând best-seller-ul lui H.-R. Patapievici Omul recent, Lucian Sârbu (2002), aprecia că "România a fost în ultimii 12 ani cea mai postmodernă țară de pe pământ", prin replierile "relativiste", într-o postmodernitate malignă, în care politicienii, miliardarii, industriașii au jucat mascarada relativismului (un director de întreprindere, de exemplu, putea concede că este și proprietarul acelei unități de stat!), în vreme ce intelighenția se consideră naiv
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]