4,025 matches
-
din acele personaje sus-puse (nomina magna), cu privire la care Ovidiu se înșelase în ceea ce privește ideile și sentimentele pe care aceștia le nutreau față de instituția imperială. În acest caz s-ar putea explica cu ușurință că Ovidiu însuși se oprește înspăimântat pe marginea prăpastiei care i se deschide în față în momentul tentativei sale de mărturisire. Acuzându-i pe ceilalți se pare că poetul și-ar fi închis calea chiar și spre cea mai mică speranță de a fi ajutat de către aceștia pe lângă Augustus
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
preț, „măreț”, Înalt (În chip cultural și moral): „Apoi, glob rubinos, nopței dînd mișcare și viață Se-nalță și, dimprejuru-i dese umbre depărtînd, P-ale stejarilor vîrfuri, piramide de verdeață, Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncînd. Lumină adînci prăpăstii, mănăstirea Învechită, Deodală cetățuie, ce de turnuri ocolită. Ca de lună colorată și privită de departe, Părea unul din acele osianice palate, Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc; Și pustiul fără margini, și cărarea rătăcită, Stînca, peștera adîncă, În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Ion Heliade Rădulescu și Grigore Alexandrescu, introduc peisajul alpin În poezia română. În Răsăritul lunei. La Tismana fantezia concentrează În cîteva strofe: desimea brazilor, pădurea-ntunecată, un locaș trist nelocuit (operă omenească În păragină, produs uman Întors la viața geologică), prăpăstii adînci, „pustiuri fără margini”, peșteri, stînci etc. Peisaj compus din cărți, În stil tenebros romantic. Peisajul este completat, În Cimitirul, cu o peșteră Întunecată, simbol, evident, de ordin moral: „azil al pocăinței”. Aici locuiește o „groaznică iazmă” ce zbiară „sătănește
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
capete măreție și Înălțare (să devină, altfel zis, obiecte lirice) trebuie să se lase peste ele privirile globului rubinos. Luna Îndepărtează umbra deasă și pune pe lucruri alt fel de umbră, mai profundă: „nopței dînd mișcare și viață (...) lumină adînci prăpăstii (...) noaptea, totul astei scene colorată de mărire” etc. Gr. Alexandrescu este, cu precădere, un poet al nocturnului, și melancolia, starea lui fundamentală, capătă un corespondent material (și o expresie) În peisajul scăldat de lumina rece a lunii. Un peisaj, un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Fiind un poet de structură romantică, Bolintineanu iubește ceea ce Mallarmé numea „categoriile perverse”: albul și negrul, lumina și Întunericul, sclavia și libertatea, dragostea și moartea etc... Lingă răsărit este, În poemele lui, mereu un apus falnic, lingă stînca semeață o prăpastie adîncă... „Alături cu lumina e umbra care zace” - scrie poetul Într-un loc. Dulcele, suavul, dalbul, desfătarea, răsfățul, beția sufletului se sprijină pe noțiuni din sfera amarului, sălbaticului, asprului, melancoliei, singurătăți, obscurului etc. Un vers din Conrad mi se pare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pasă cu mîndrie, căci a Învins destinul!” Tabloul nu este decît un fragment dintr-o alegorie amplă privitoare la menirea providențială a Franței. Alegoria este slabă, tabloul din interior este Însă remarcabil. Care sînt notele lui? Întîi grandoarea, amplitudinea proporțiilor: prăpastia este adîncă, mugetul lung, sălbatic, grozav, clocotul apei izbite de stînci provoacă o detunare cruntă. Valurile se sparg În aer și stropii scot scîntei. În sensibilitatea veselului Alecsandri apare un sentiment obscur: sentimentul măreției În dezordinea naturii (tema vîrtejului, a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fiare „povestice”, peșteri negre și amenințătoare, arbori cu ramurile Încrucișate ca niște spînzurători, stînci „fantasme pleșuve, mute, oarbe” etc. Toate semnele infernului din natură sînt convocate pentru a zugrăvi un „cuib al spaimei”, spectacol de cruzimi materiale: „În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie care poartă cadavre pe-a lor valuri; Și aburi Într-amurgul din ele se ridică Ce-n rouă sîngerîndă pe frunzi uscate pică, Sau merg de se așează pe stînci, pe vîrf de munte
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a labirintului: o formă specială a haosului. Un labirint vegetal peste care stăpînește Grui-SÎnger, crudul Minotaur. Începutul poemului anunță intrarea În acest spațiu provocator: „În cea pădure veche, grozavă infernală, Cărarea-i Încîlcită și umbra e mortală, Și arbori, stînci, prăpăstii și oricare făptură Iau forme uriașe prin negura cea sură, Aspecturi fioroase de pajuri, de balauri, De zmei culcați pe dîmburi, de șerpi ascunși În găuri, De toate-acele feare povestice, de pradă, Ce luna giulgiuiește cu alba ei zăpadă, Copacii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
furia oarbă, personificate de Sfarmă-Piatră și Strîmbă-Lemne, genii ale distrugerii. Furia lasă În urma ei un tablou măreț și Înspăimîntător: „Atunci lumea Îngrozită crezu că-i peri norocul!... Sfarmă-Peatră cu largi păsuri calcă munte după munte, Trece rîuri fără poduri și prăpăstii fără punte, Lăsînd urme de cutremur la tot pasul, În tot locul! Unde vede-o stîncă naltă, el o macină cu palma. Bolovanii sub picioare-i dau de-a dura, dau de-a valma, Și cu peatra măcinată și cu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
goane Înfricoșătoare. Macabrul, demoniacul se termină În grotesc: Satan și jertfa lui, baba, se aruncă În „băltoiul mucezit”... Strigoiul din alt poem este un flăcău care, neascultînd de glasul blîndei copilițe, a plecat „pe la ceasul doisprezece” și a căzut În prăpastie dimpreună cu calul său alb. Este concentrată și deconspirată, aici, o legendă. Poetul descrie cu oroare locul blestemat: „În prăpastia cea mare Unde vîntul cu turbare Suflă trist, Înfricoșat...” și dă sfaturi călătorului imprudent: „Călător nenorocit, Fugi de-acele căi
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
alt poem este un flăcău care, neascultînd de glasul blîndei copilițe, a plecat „pe la ceasul doisprezece” și a căzut În prăpastie dimpreună cu calul său alb. Este concentrată și deconspirată, aici, o legendă. Poetul descrie cu oroare locul blestemat: „În prăpastia cea mare Unde vîntul cu turbare Suflă trist, Înfricoșat...” și dă sfaturi călătorului imprudent: „Călător nenorocit, Fugi de-acele căi pocite...” Un tablou mai substanțial nocturn aflăm În Noaptea Sfîntului Andrii din ciclul Mărgăritarele. Descoperim un Bolintineanu mai puțin nebun
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fel. Ea Îl somează să scrie, cu alte cuvinte: să se jeluiască. Stihurile, indiferent de adresa lor, constituie un singur, neîntrerupt monolog. Un discurs lung, o confesiune eliberatoare. O eliberare care-l duce Însă mereu, se va vedea, pe marginea prăpastiei. A trăi la hotarul neantului a devenit pentru poetul erotic un mod obișnuit de existență. Scriitura erotică are și asemenea implicații neprevăzute de ingeniosul, rafinatul, prefăcutul stihuitor. Amărăciunea, priveliștea morții, chinul mistuitor dau o stare favorabilă scrisului. Numai de la un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mir ce irai o mai fi.” Judecind cu miturile propuse de Denis de Rougemont, Conachi este un Don Juan care se ia drept un Tristan. Seducător profesionist, el cîntă (termenul potrivit aici este plînge) o pasiune aflată mereu pe marginea prăpastiei. O substituire, o corupere a miturilor se observă În aceste versuri prefăcute În care seducătorul reclamă suferința cea mai adîncă. Un seducător care se preface a fi victimă. Arma lui nu e cinismul, ci umilința. Ca să cîștige, el Își strigă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
oftat Cu care te-am supărat, Fără să cunosc vrun har.” O particularitate a lui Conachi este că nu cunoaște conflictul dintre inimă și rațiune. Sau nu În acele forme dramatice pe care le exprimă literatura occidentală. Conachi nu vede prăpastia dintre datorie și sentiment. Datoria lui este sentimentul, necazul lui vine din altă parte: În orice caz nu dinspre partea moralei. Inima găsește totdeauna justificarea necesară, și Însușirea ei cea dintîi este răbdarea. Așteaptă, plînge, suspină, dar nu fuge niciodată
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
o dizlocare violentă, o agresiune fără margini, În timp ce tînguirea implică o oboseală, o ritmicitate potolită, o Împăcare, În fine, cu ordinea dezastrului interior. Asta și vrea să sugereze Conachi: resemnarea În delirul (potopul) nenorocirii, plăcerea de a trăi pe buza prăpastiei. Toate versurile sînt jeluitoare, toate vorbesc de un „aht”, de un chin cotropitor, incit imaginea finală este aceea a unei existențe copleșite de o mare pasiune. O pasiune devastatoare care atinge toate compartimentele și funcțiile ființei: fiziologice, psihice, spirituale. Să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
energice (În contradicție cu scopul ei) de singurătate. Traduse În semnele naturii, ele configurează un peisaj liric caracterizat prin cîteva elemente materiale: „Călători pe văi, pe dealuri, pe cîmpii nemărginite, Umblu de urît cu ziua pe colnice părăsite ....................................................................... Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară... Caut, cerc stîncile toate, mă Îngrop În adîncime. Petrecerea mi-i plăcută Întru Întunecime...” Un peisaj preromantic, de o sălbăticie calculată: stînci, prăpăstii, colnice, ponoară. Ele satisfac voința de cufundare, Îngropare, de petrecere Întru Întunecime a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pe cîmpii nemărginite, Umblu de urît cu ziua pe colnice părăsite ....................................................................... Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară... Caut, cerc stîncile toate, mă Îngrop În adîncime. Petrecerea mi-i plăcută Întru Întunecime...” Un peisaj preromantic, de o sălbăticie calculată: stînci, prăpăstii, colnice, ponoară. Ele satisfac voința de cufundare, Îngropare, de petrecere Întru Întunecime a unui poet care, ieșind pentru o clipă din mitologia anacreontică, se deschide spre un nou stil liric. Stilul nou Începe cu un gust nou pentru peisaj: un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
prieteșug) se desfășoară Într-un asemănător spațiu de adîncimi Întunecoase: locuri ferite, dosnice. Peisajul este și aici grandios sălbatic, În acord cu clocotul pasiunii: „Munții Înalți pînă la nouri, păraie prin stînci vărsate, Codri cu copaci sălbatici printre petre răsturnate, Prăpăstii peste prăpăstii, adîncimi Întunecoasă, Unde zmeura și fragii și mura cea mai frumoasă Cresc În voie despre oameni, că numai cîte-o potică Slujește la bieții bolnavi de trecut cu marc frică, Acolo, bietul Ikanok, acolo, biata Zulnie S-o-ntîlnit, ah, cine
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
desfășoară Într-un asemănător spațiu de adîncimi Întunecoase: locuri ferite, dosnice. Peisajul este și aici grandios sălbatic, În acord cu clocotul pasiunii: „Munții Înalți pînă la nouri, păraie prin stînci vărsate, Codri cu copaci sălbatici printre petre răsturnate, Prăpăstii peste prăpăstii, adîncimi Întunecoasă, Unde zmeura și fragii și mura cea mai frumoasă Cresc În voie despre oameni, că numai cîte-o potică Slujește la bieții bolnavi de trecut cu marc frică, Acolo, bietul Ikanok, acolo, biata Zulnie S-o-ntîlnit, ah, cine poate Înlîlnirea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
bunăvoința unei servitoare vulgare, ce acceptă "târgul" fără prea multe fasoane. Experiența sordidă ("Da' iute ai mai fost, cuconașule!", atât găsește de cuviință să spună femeia, înainte de a-și primi cuvenita răsplată) îl vindecă de iluzii, adâncind în conștiința sa prăpastia dintre aspirațiile nobile ale sufletului și mizeria trupului torturat de atracția sexuală. Așadar, fiind de natură inconștientă, obsesia erotică devine izvorul unei imaginații mai curând "muzicale", ce îndreaptă "ochiul" tânărului dezgustat de "realitatea" (perceptibilă vizual) a amorului în altă parte
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
astfel în evidență, din nou, importanța determinărilor "rasiale" în configurarea personalității psihice, sensibile mai ales la "natură" și la sentimentele legate de ea: "trecutul muntean nu trezea într-însul nici un răsunet" "sufletul îi bătea la Iași, în cavoul trecutului moldovenesc; prăpastiile Râpei Galbene, lângă care se afla, și decadența târgului părăginit nu le vedea; peste dânsele aruncase podul selenar al imaginației lui aprinse". Memoria afectivă impune mai apoi "tranziția" firească de la istoria neamului la biografia personală (de la "rasă" la "individ"), până când
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
dispăru; stelele se stinseră; la orizont începuseră să se arate zori spălăcite. Frânt, zdrobit, poetul ieși de după teiul lui și porni pe unde venise; prin dreptul Râpei Galbene, cătă spre Repedea; nici urmă de pod; sub picioare, hâdă, se căsca prăpastia râpei". Cu moartea în suflet, Eminescu părăsește orașul tinereților sale, își ia rămas bun de la Creangă (într-o scenă melodramatică, în care plâng amândoi abundent) și se urcă în tren, căutând-o iar pe Veronica imaginară. La atât se rezumă
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
Rămas-bun literaturii. Istoria unei devalorizări (sec XVIII-XX), traducere de Liliana Dragomir, Ana Stan, Carmen Habără, Diana Coman și Alexandra Gheorghe sub coordonarea lui Alexandru Matei, prefață de Alexandru Matei, Editura România Press, București, 2008. Primul estetician care "a creat o prăpastie de netrecut între artele plastice și poezie, invalidând paralela tradițională ut pictura poesis pentru a o înlocui cu modelul muzical" a fost Lessing, și după el "modelul muzical și autonomia artei, ireductibilă la principiul parafrazei", au fost susținute de Burckhardt
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
cutremur a avut loc în anul 1738, în timpul celei de-a treia domnii a lui Constantin Mavrocordat, când au crăpat zidurile de la vechea curte domnească; case și biserici s-au dărâmat; lângă București, pământul s-a crăpat, formând o adevărată prăpastie. Despre acest cutremur, cronicarul Constantin Dapontes scria: “Miercuri, 31 mai, către orele 3 și jumătate din ziua, a avut loc la București un groaznic cutremur de pământ. Palatul domnesc s-a crăpat în mai multe locuri și s-au dărâmat
Animalele prevestesc cutremurele! by Vasile Văsâi () [Corola-publishinghouse/Science/825_a_1572]
-
învățați și în pământul nostru al Moldovei, precum sunt și prin alte țări și părți de loc. Hrisovul avut probabil în vedere de cronicar este din 9 mai 1746, care ordonă înființarea de școli: pentru ca să nu rămână de tot în prăpastia învățăturii și să fie mai jos decât alte neamuri, după împrejurul țărei noastre. preocupări și comparații asemănătoare se constată și la Gr.Al. Ghica. El admiră neamurile care au de mult școli, care te minunează prin rânduiala lor înflorită și
Pentru Europa: integrarea României: aspecte ideologice şi culturale by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/872_a_1583]