17,708 matches
-
înainte de asta nu i-a distras atenția prezentându-i ultimul model roman: una pe față, două pe dos. Nu măreția femeii trebuia să prezinte Antoniu în Egipt, ci împletitura savantă a sandalei sale. Episodul 132 DIN NOU ACASĂ După ce Barzovie-Vodă rosti aceste cuvinte, cei de față simțiră nevoia să-și ascundă gândurile. Se lăsase noaptea. Adevărul rotund al vorbelor lui îi lovi cu putere o clipă, apoi treptat își pierdu greutatea și se înălță pe lângă catargul cel mare în vârful căruia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
și pe sora mea Amada să tresărim: cuvântul „pârlit”. Apăi, dacă es-o luăm p-aia dreaptă, mai pârlite ca noi nu e nimeni. — încântat de cunoștință - spuse căpitanul Tresoro. Dar cum se face, stimată doamnă, că puțin mai înainte ați rostit, vorbind despre onorabila persoană de lângă dumneavoastră, nu cuvântul „soră”, ci „colegă”? — Legăturile de sânge pălesc în fața evenimentelor - răspunse cealaltă. Nemaipomenita mizerie în care subzistăm ne situează în postura de colege. Surori, și încă gemene, suntem în fața Domnului; colege, în fața necazurilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
repede Georgios, înclinându-se. — Matale, părintele, nu ești pe-o vorbă cu mine? - spuse turcul către Metodiu, care rămăsese tăcut la proră. — Cu mine vorbiți? - păru că se trezește călugărul nostru. — Da, cu matale. — Nu eram atent la ce-ați rostit - zise Metodiu. — Să trăiască Imperiul Otoman, asta-am zis! - făcu turcul. — Frumos spus - zise Metodiu. Iat-o vorbă simțită. Turcul se uită chiorâș la călugăr, apoi trase o dușcă și dădu plosca unuia din ieniceri. Acesta bău, o trecu celui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
fie o mică oază, dar bineînțeles că ar fi fost de ajuns să se abată din drum cu câțiva kilometri, într-o parte sau alta, ca să n-o poată vedea și să treacă mai departe. — Doamne ajută! murmură. Dar de îndată ce rosti aceste cuvinte, înțelese că în acel loc, în acel moment și în acele împrejurări, nu Dumnezeu, ci el însuși trebuia să se ajute - așa că, luându-și inima-n dinți, se ridică în picioare, apucă dromaderul de dârlogi și, pentru ca acesta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
conștient că, începând din clipa aceea, nimeni nu se va mai gândi la misiunea pentru care se aflau acolo, ci cum să reușească să respire în continuare. — Ce-o să facem acum? Se întoarse spre numărul unsprezece, primul care îndrăznise să rostească, abia șoptit, indecenta întrebare ce frământa sufletele oamenilor săi. — Tu ce crezi? răspunse cu vădită acreală. — Aș prefera să nu cred nimic, dar ultimul lucru pe care mi l-aș fi putut închipui atunci când am acceptat treaba asta e că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
În corturile din Bariera Moșilor, scriitoarea Înfierbîntată În fața flăcăului oacheș de la baraca de tir. Pe masă Între două borcane de mazăre e un spațiu mic pe unde s-ar putea strecura un gînd pe care ți-e frică să-l rostești. „Alo, șefu, aici Mielu. Băieții nu mai e la ștand zice că ie la sediu. Las’ că văd ei mîine pretenii o ieducăție...“ Greșală. Mucul lumînărilor se deșiră negru pînă-n tavan. BÎjbîi după foarfecă, tai fitilul la jumătate, flacăra tremură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
ies la iveală cîteva colțuri de ziare vechi. Îngenunchează și le scoate cu greu de acolo. CÎnd se ridică asudat și abia respirînd, dă cu ochii de doamna E. care a Împietrit În ușa depozitului. „Un servitor, atît reușește să rostească, m-am măritat cu un servitor!“ Întind mîna spre napolitanele cu cremă de lămîie „Gigel“ - Colorat artificial. Aromat sintetic. Delicioase. Mestec ca o capră și aștept o frază genială. Mă dedau rău desfrîului. Îmi neglijez obligațiile. Nu mă duc la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
separă substanțele lor de extaz și durere. Și iată-i dimineața umezind frunzele și suind apoi În particule fine de aer, pătrunzînd fără formă, fără gust, fără miros, În nările calde ale vietăților mici care se iubesc prin cimitire. CÎnd rostești numele unui mort, imaginea chipului său Îți apare mereu În aceeași ipostază, de parcă din toate fotografiile cu el nu mai găsești decît una singură. Daniel, un copil palid, cu o căciulă rusească, cumpărînd mere În piața Amzei. Virgil, la 2
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
Wanda: Ce miroase aici a tîrtan? Afară! Marș afară! țîn mireasma teilor În scîncetul mieilor buzele fiarei unsuroase roșii mîinile ca lemnul umflat al latrinelor ce caută cu atîta Înfrigurare În buzunar corpul delict) Rasputin, Rasputin, the russian sex-machine țcăci rostind vorbe trufașe și deșarte ei momesc Întru poftele trupului cu desfrînări pe cei ce abia au scăpat de rătăcire cîinele se Întoarce la vărsătura lui și porcul scăldat se tăvălește În mocirlă) — Extraordinare poze! Marcelică În chip de Lollobrigida. — Ești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
dinții mici de nutrie cum ronțăie noaptea scuipînd toate stelele În farfuria mea. Orfeu În infern, spui, și degetele nu te mai ascultă, nici picioarele cu care ai vrea să fugi său să strivești toate aceste forme luminoase, nu poți rosti nimic esențial. Toate chipurile Își scot capul pe jumătate. Ești condamnată să rămîi Într-o facere continuă și nedesăvîrșită. Din buzunarul lui Leopold Bloom se Înalță o mamă emanciată În cenușiu lepros Înveșmîntată cu o jerbă de flori portocalii ofilite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
parfumurile, nici cărțile, nici cuvintele care Îmi sînt adresate, nici orașul În care m-am născut nu Îmi mai seamănă, cum să nu crească În mine teribil și monstruos dorința de a contamina și eu pe cineva definitiv și total. Rostesc deci, cu toată frica și cu toată mila mea de mine, În clipa aceasta oraculară verdictul barbarului care sînt: „Fie ca cel ce se va naște să-mi semene! Fie ca el să mă răzbune!“ Laguna, loc voluptos și terifiant
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
și morții deopotrivă țin sfat, invocă spirite blînde, mituiesc, conjură, În această noapte foaia pe care scriu pare un acoperiș bătut de grindină, Într-atît cuvintele se stîrnesc din senin, aduse de necunoscute vînturi, din necunoscute spații - „el se va naște!“ rostesc, cum aș spune „Sesam deschide-te!“, la prima Încleștare a cărnii cu aerul dicteul devine poruncă. Însuși Dumnezeu Îmi acordă În acea clipă sacră grația de a comanda În numele lui. E timpul să le spun mamelor petrecute de mult, alunecînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
un popor conștient. Chiar și cele mai generoase idei riscă să se transforme În arme exterminatoare dacă lipsește — Știu, acum urmează pledoaria pentru dezarmarea nucleară și incriminarea poluării mediului Înconjurător. — Îți Înțeleg reacția. Ți-am observat zîmbetul de cînd am rostit cuvintele popor și națiune - cine, eu, care n-am beneficiat niciodată de aceste moșteniri! Dar, de fapt, nu atît poziția mea față de ceea ce susțin te-a supărat, ci Însăși degradarea cuvintelor folosite. Ele au intrat de mult Într-un arsenal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
și sacru pe care li-l conferea neutralitatea lor - deodată constați că ele, cuvintele, au devenit un fel de slujbași detracați ai puterii care aplaudă cu orice ocazie corupția și exterminarea și nu mai pot fi crezute nici atunci cînd rostesc adevărul Domnul D. Îl ascultă vag plictisit, din cînd În cînd soarbe din cafea, apoi din politețe intervine cu o Întrebare: — Ei, bine, dar nu Înțeleg unde vrei să ajungi? Algazi e vădit iritat de detașarea superioară a interlocutorului său
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
ce a dus asta. Cum a putut muncitorul cinstit din Germania să pronunțe cuvinte ca Volksgemeinschaft sau Freiheit sau deutsche Treue sau deutsche Jugend sau Vaterland, fără să simtă minciuna odioasă care le desfigura monstruos, făcîndu-l pe cel ce le rostea automat complice la holocaustul declanșat de chiar manipularea lor. Vreau să spun că Într-o atare situație tragedia poporului „conducător“ nu este cu nimic mai blîndă decît cea a minorității asupra căreia este În permanență asmuțit. — Nu te Înțeleg, chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
trei În trei minute În ușă, ca la doctor, și strigă un nume. Șirul amuțește și din el se desprinde o siluetă, o față fără expresie, ruptă pentru o clipă din context, intră grăbită În Încăperea aceea unde astăzi se rostesc niște sentințe. Îmi vine și mie rîndul. În biroul cu jaluzelele pe jumătate trase și cu fotolii Îmbrăcate În piele sintetică se află Charlie Chaplin, pirpiriu, negricios, cu mustăcioară mică, cu ochi sfioși și cu sacou ponosit alunecîndu-i de pe umerii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
cel ce o săvîrșește decît pe cel ce o suportă. CÎte bariere, cîte case cu felinare, cîte cărți de vizită, cîte săli de așteptare În drumul unui bărbat. Toate acele cuvinte care se revoltă, biciuite, cu spinarea Încovoiată - un da, rostit În locul lui nu, un nu, În locul lui da, un firișor verde de fiere alunecîndu-i În colțul gurii. Așa te vreau. Se clatină pe picioare nesigure În strigăte de Îmbărbătare „Tu ești singurul element solid pe care se sprijină invidioasele spații
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
În fața celor tineri care-și au sertărașele creierului Încă În perfectă ordine. Cred că unul din motivele fugii mele de lume este și acest Început de eclipsă a memoriei. Ce ușor te compromiți Într-un cerc de intelectuali, ajunge să rostești Lancelot În loc de Tristan sau Sf. Augustin În loc de Francisc d’Assisi și ți se Închid toate ușile pentru că delictul de lipsă de cultură este mult mai grav decît delictul de lipsă de caracter. Și tu știi foarte bine că te-ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
dospind În spatele acestor pleoape de păpuși adormite. E suficient un copil profet să-și ridice degetul ca să apară pe fiecare chip două găuri negre și tot universul absorbit acolo Înăuntru ca un cuvînt fără litere, ceva ce nu se poate rosti, așa ar trebui să fie poezia pe care tu n-ai putea s-o Înțelegi niciodată și nici eu și nimeni decît urechea aceea - o pîlnie a nopții În care se deșartă ca-ntr-o conspirație tot ce e mut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
oprită. Stăteam acolo ca pe un butoi. Încă nu v-am spus că omul cu care trăiam se numea Eberhart. Îmi plăcea cum îl cheamă. Nu i-am spus niciodată pe nume. În general, nu ne spuneam mare lucru. Arareori rosteam Eberhart, în singurătatea cotlonului meu, ca de pildă în noaptea aceea când mi-am simțit prima oară efemeritatea. Eberhart era în vârstă și orbitele ochilor săi îmbătrâniți erau pline de nisip. Iar nisipul acela cenușiu era acoperit de o pieliță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
acești indivizi să fie dați afară. — Te rog să iei copilul ăsta și să plecați de aici - a spus însă el. Și să-mi trimiteți vederi de la mare, ca să le pun în colecție. — Nu - i-a răspuns Adél și a rostit acest „nu“ astfel încât orice discuție ulterioară să devină de prisos. Iar dumneavoastră, părinte, din decență: Doamne-ajută și drum bun. Păreau foarte jigniți. Înainte să plece, preotul a mai mormăit ceva, cum că el ar fi vrut să lase aici cheile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
aș ști că vine din altă lume, aș încerca să-i urmăresc cumva voia plină de minuni. Dumnezeule, ce om. - Luca, trebuie să plecăm. Am încremenit. Hotărârea lui îmi dădea fiori. Unde să plecăm? - Unde să plecăm? m-am auzit rostind, de undeva de foarte departe, ca un ecou al gândului anterior. Altcineva decât mine vorbea. Bogdan, îl văd, este cutremurat de lipsa mea de judecată, iar răspunsul, îl simt, se apropie și va exploda de pe buzele sale furioase. - Unde să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
infernală. - Să-ți dea bunica prăjiturele? întreabă ea, urlând înfiorător. Băiatul este brusc teribil de dezgustat. Cuvintele pe care tocmai le-a auzit îi jignesc grav mândria și cumplitul efort de concentrare. Aruncându-i bunicii sale o privire distrugătoare, Ionel rostește cu greu cele câteva cuvinte pe care i le permite lenea: - Mnu. Lasă-lasă. Am treabă. Cu o ultimă privire aruncată cu coada ochiului în timp ce își întoarce definitiv capul spre ecranul calculatorului, Ionel observă, de două ori mai supărat, apariția din spatele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
-a C. Aici totul părea a fi în regulă. Din spatele ușii închise nici un zgomot nu tulbura tăcerea îngrozitoare ce reprezenta efectul conflictului mortal latent ce trena, destul de evident, între cele două personaje de pe culoar. - De ce m-ai adus aici? își rosti Clossettino întrebarea, atât de dur și de corect gramatical, încât biata fată făcu pipi pe ea, udându-și ciorăpeii groși de lână. Eliminase și ultima picătură de energie care ar fi putut-o ajuta să nu moară de frică în fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
prăbuși peste bietul Cioran. Se vedea, umerii i se încovoiaseră, privirea îi era cu mult mai apăsată decât fusese vreodată, pentru că, pentru Dumnezeu, la orice ar fi renunțat, numai la pulă nu. Într-un târziu, se ridică. Se decisese. - Haide, rosti el autoritar. Cinci minute mai târziu înaintau amândoi pe culoarele editurii Gallimard. Pula se zbătea însă în mâna dreaptă-a lui Luca. Cioran o privea cu jind. Intrară apoi în biroul redactorului-șef. - O, musiu Șioran, se bucură franțuzul. Soaie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]