37,791 matches
-
și 2. literatura apocaliptică și cea sapiențială prezintă nu puține elemente comune. În Enoh sau în Testamentul lui Abraham, viziunile sunt povestite de cei doi protagoniști fiilor sau întregii lor familii en guise de testament. E vorba despre un testament spiritual, firește. Aceste viziuni concrete, rod al unor experiențe mistice, supramundane, cu rol mobilizator (protagoniștii urmăresc progresul în virtute al neamului lor), se combină cu numeroase apoftegme sau anecdote formative, rod al experiențelor oferite de viața obișnuită, de zi cu zi
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
văzut importanța lor în economia voiajului extraterestru: prin rugăciune, vizionarul își menține echilibrul psihic, ce riscă să se destrame foarte ușor la apropierea de ultima etapă, de cerul unde sălășluiește Marea Slavă, Dumnezeu. Aceste rugăciuni reflectă un crâmpei din viața spirituală și liturgică a comunităților apocalipticilor. Setul trăsăturilor „formale”132 e dublat de un set de trăsături „ideologice”. Apocalipsele alcătuiesc un continent aparte în cadrul literaturii iudaice sau iudeo-creștine. Întrebările la care încearcă ele să răspundă creează mai degrabă o atmosferă doctrinară
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
convorbirilor a șaptea și a opta, el relansează discuția: „Ce trebuie să gândim despre acei îngeri apostați, despre care s-a spus că au avut legături cu fiicele oamenilor? Se potrivesc oare aceste cuvinte, în sensul lor literal, cu naturile spirituale?” (Conl. 8,20). Expunerea lui Serenus se desfășoară în mai multe etape. Mai întâi, el atrage atenția asupra interpretării literale a versetelor 1-4 din Geneza 6: „Nu trebuie să credem”, zice el, „că niște naturi spirituale ar putea avea vreo
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lor literal, cu naturile spirituale?” (Conl. 8,20). Expunerea lui Serenus se desfășoară în mai multe etape. Mai întâi, el atrage atenția asupra interpretării literale a versetelor 1-4 din Geneza 6: „Nu trebuie să credem”, zice el, „că niște naturi spirituale ar putea avea vreo legătură carnală cu femeile 146. Într-adevăr, dacă acest lucru s-a întâmplat o dată, pe vremuri, de ce nu s-ar repeta el oare și în zilele noastre, dat fiind că demonilor le-ar plăcea mai mult
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
fii ai pământului” (15,3), și nu ca „fii ai cerului” - și a doua oară pentru că au dezvăluit țiitoarelor lor taine importante (17,3). Reproșul cel mai puternic rămâne totuși acela că n-au știut să-și păstreze neîntinată natura spirituală, care exclude a priori feminitatea: „Voi erați din seminția spiritelor cu viață veșnică, scutiți de moarte pentru toate generațiile lumii, și pentru aceea n-am făcut Eu femei în rândul vostru” (15,6-7). Pentru autorul scrierii apocrife, îngerii sunt ființe
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor o imagine simbolică a conflictului care a existat dintotdeauna între două tipuri de umanitate: una rea și perversă sau numai nedesăvârșită, născută din seminția lui Cain; cealaltă bună și cucernică, desăvârșită din punct de vedere spiritual, născută din Seth. Acești autori operează o demitizare, în cheie istorică, a datelor povestirii inițiale, nu fără anumite puncte de contact cu credințele gnosticilor sethieni. Trebuie spus totuși că această demitizare n-a fost niciodată dusă până la capăt. Discursul lui
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
s-a însănătoșit”173. Prima reacție din partea evreilor (atât palestinieni, cât și alexandrini) a fost de entuziasm. Versiunea greacă era așezată pe picior de egalitate cu originalul ebraic, iar tălmăcitorii erau considerați nici mai mult, nici mai puțin decât urmașii spirituali ai profeților. Philon, cu un secol după Pseudo-Aristeas, redă ceva din această atmosferă, elogiind acuratețea transpunerii și felicitându-i encomiastic pe făptuitori: Așa cum, cred eu, în geometrie și dialectică, noțiunile nu suportă un vălmășag de interpretări, ci aceea stabilită de la
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
greacă). Pentru el, pasajul acesta atât de „absurd” trimite la Prima epistolă către corinteni a lui Pavel (capitolul 3,1 sq.), unde credincioșii sunt împărțiți pe diferite categorii în funcție de maturitatea credinței lor. Martiriul devine, dintr-o asemenea viziune, adevărata hrană spirituală pentru un adevărat credincios, trecut de vârsta credinței infantile. Interpretarea origeniană se sprijină pe cei trei termeni-cheie: primește, chin și speranță. Martirul primește hrana ce-i este hărăzită (altfel spus, chinul), având mereu în suflet speranța mântuirii. Cu totul alt
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
interpretare (Stromata a V-a, 72,2). Aceste câteva cazuri inventariate vorbesc de la sine. Părinții Bisericii storceau la maximum sensurile Septuagintei, transformând cuvintele cele mai neînsemnate, mai umile, pe care uneori ne este lehamite să le traducem, în adevărate bijuterii spirituale. Până aici am citat versiunea sinodală ortodoxă din 1982, ale cărei vicii urcă însă până la versiunea din 1936 (gândită totuși bine în intenție). În 2001, Î.P.S. Bartolomeu Anania a publicat o altă diortosire a Bibliei, făcută, se scrie pe
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mai tânăr. Dincolo de surse comune și asemănări, între cei doi există diferențe sensibile, asupra cărora nu este locul să insist aici. Să spun doar că Stăniloae îl depășește pe Crainic printr-o mai bună cunoaștere a izvoarelor, printr-o abordare spirituală, care-i este proprie, în vreme ce Crainic propune o viziune hermeneutică mult mai cuprinzătoare și, aș spune, mai cultural-inteligentă, asupra tradițiilor creștine în general și asupra tradițiilor patristice în particular. II Stăniloae nu era „specialist” într-un anumit Părinte. Îl interesau
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cuprinsul primei ediții câteva capitole ale Patriarhului Kallistos. În rest, nu schimbase nimic. Stăniloae a fost entuziasmat de această descoperire și s-a apucat de treabă. Primul volum a apărut în 1946 la Sibiu, într-un context puțin favorabil „chestiunilor spirituale”. Regimul comunist instaurase o atmosferă irespirabilă și sângeroasă. Stăniloae, rector al Academiei de Teologie din Sibiu și redactor-șef al ziarului ortodox Telegraful român, a fost obligat de guvernul Groza să părăsească aceste două funcții. Înainte însă, o teribilă tragedie
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
păcatului, care îi pun tot felul de piedici și cum să procedeze pentru a se întări în viața virtuoasă, care-i deschide drumul spre lumina cunoștinței lui Dumnezeu 188. În ochii lui Stăniloae, Filocalia este un ghid practic pentru viața spirituală, bazat pe experiența Părinților și al cărui unic scop este de a-i pregăti pe credincioși să-L cunoască pe Dumnezeu. Deși ea se adresează în primul rând călugărilor (p. VIII), în realitate, sunt vizați toți creștinii, pentru că „în Biserica
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
care culminează în dragoste”189. Ceea ce surprinde în această prefață este accentul pus pe libertatea și, deopotrivă, responsabilitatea celui căruia i se adresează Filocalia, socotit singurul responsabil de reușita sau eșecul „lecturii sale practice”. În comparație cu vechile tratate patristice de formare spirituală, care consacră pagini întregi relației maestru - discipol, socotită obligatorie pentru îndrumarea spirituală, în cazul de față, nu se face nici o aluzie la așa ceva. Această „democratizare” a idealului creștin întru desăvârșire este marea schimbare adusă de curentul filocalic 190. Cel de-
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pus pe libertatea și, deopotrivă, responsabilitatea celui căruia i se adresează Filocalia, socotit singurul responsabil de reușita sau eșecul „lecturii sale practice”. În comparație cu vechile tratate patristice de formare spirituală, care consacră pagini întregi relației maestru - discipol, socotită obligatorie pentru îndrumarea spirituală, în cazul de față, nu se face nici o aluzie la așa ceva. Această „democratizare” a idealului creștin întru desăvârșire este marea schimbare adusă de curentul filocalic 190. Cel de-al doilea aspect care trebuie subliniat este că varianta românească a Filocaliei
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
din Origen un gânditor gnostic al cărui sistem „adevărat” s-ar fi conservat în fragmentele condamnate de Biserică. Potrivit interpretării lui Stăniloae-Jonas, Origen ar fi susținut următoarele teze: Din eternitate, dumnezeirea s-ar fi înconjurat de o lume de ființe spirituale sau de minți de o ființă cu ea care sunt „emanate din ea în mod necesar, chiar dacă Origen le numește create (sic!)”212. Fiul este superior „ființelor raționale”, dar inferior Tatălui. Fiul și Duhul Sfânt sunt două creaturi, „dar există
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Palamas”, în vreme ce a doua propune traducerea a patru tratate împotriva lui Varlaam și Akindin. Tonul lucrării este apologetic, căci, pentru Stăniloae, Palamas reprezintă adevărul absolut al credinței ortodoxe. Cele nouă capitole ale studiului trasează din nou etapele formării intelectuale și spirituale a lui Palamas, apoi personalitatea lui Varlaam (în ochii lui Stăniloae, un apusean arivist și lipsit de scrupule), mișcarea isihastă, tomos-ul de la Muntele Athos, sinoadele legate de controversa isihastă, disputa cu Akindin și disputa cu Nichifor Gregoras. Capitolul cel mai
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
acord cu Palamas, Stăniloae susține inferioritatea științei profane, inclusiv a filozofiei, față de învățătura Duhului Sfânt. În opinia sa, există, pe de o parte, o știință intelectuală, al cărei motor principal este rațiunea omenească, și, pe de altă parte, o știință spirituală, transmisă omului prin har. Prima este naturală, iar a doua supranaturală. știința spirituală se dobândește prin asceză și rugăciunea inimii. Înainte de a discuta teoria lui Palamas despre lumina dumnezeiască pe care călugării pretind că o văd în timpul rugăciunii, Stăniloae se
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Duhului Sfânt. În opinia sa, există, pe de o parte, o știință intelectuală, al cărei motor principal este rațiunea omenească, și, pe de altă parte, o știință spirituală, transmisă omului prin har. Prima este naturală, iar a doua supranaturală. știința spirituală se dobândește prin asceză și rugăciunea inimii. Înainte de a discuta teoria lui Palamas despre lumina dumnezeiască pe care călugării pretind că o văd în timpul rugăciunii, Stăniloae se apleacă asupra metodelor isihaste transmise prin câteva texte anterioare: este vorba despre Pseudo-Hrisostom
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Bisericii, fără de care mesajul lui Cristos ar fi dispărut sau ar fi fost denaturat cu timpul. Dar numai experiența personală, trăită în comuniune cu întreaga ecclesia creștină, actualizează Dogma și Tradiția, dându-le un sens existențial, mistic. Dogmă - Tradiție - Experiență spirituală formează astfel o triadă indestructibilă, fiecare dintre aceste elemente neputând fi înțeles decât în relație cu celelalte două. Ajunge să parcurgem în fugă Teologia dogmatică ortodoxă (1978), ca să ne dăm seama de rolul jucat aici de Părinții Bisericii. Pentru revelația
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
și concluzii Încercând să rezum rezultatele anchetei de față, care nu se pretinde a fi decât începutul unei dezbateri despre actualitatea Părinților în teologia contemporană, aș spune următoarele: 1. Abordarea patristică a lui Dumitru Stăniloae este deopotrivă apologetică, dogmatică și spirituală. El îi citește, îi traduce și îi utilizează pe Părinții Bisericii în calitate de martori ai ortho-doxiei, ai „adevăratei credințe”. În același timp, prin intermediul lor, el încearcă să regăsească dimensiunea spirituală și existențială a dogmelor. Astfel, patristica îl ajută să reconstruiască o
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Abordarea patristică a lui Dumitru Stăniloae este deopotrivă apologetică, dogmatică și spirituală. El îi citește, îi traduce și îi utilizează pe Părinții Bisericii în calitate de martori ai ortho-doxiei, ai „adevăratei credințe”. În același timp, prin intermediul lor, el încearcă să regăsească dimensiunea spirituală și existențială a dogmelor. Astfel, patristica îl ajută să reconstruiască o teologie mistică, asumată, căreia metoda scolastică îi dăduse lovitura de grație. Cred că în aceasta constă imensa lui contribuție la reînnoirea teologiei în peisajul contemporan. 2. Stăniloae a întreținut
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
în sine, importanța cuvenită. Vatican II, în adevărata sa dimensiune, a fost un Conciliu eminamente patristic, documentele adoptate la capătul celor trei ani de întruniri și dezbateri (1962-1965) constituindu-se într-o pledoarie pentru reîntoarcerea Bisericii la rădăcinile ei dogmatice, spirituale și liturgice. Neafișând nici o intenție polemică și cu atât mai puțin „novatoare” (în acest sens a fost deformat ulterior), Conciliul încheie totuși o perioadă nefastă (dar necesară, întrucât era impusă de contextul vremii), dominată de un tomism dogmatizat, steril, caricatural
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
marchează o dată în istoria teologiei catolice a secolului XX240. Coordonatorii sunt doi iezuiți, Henri de Lubac și Jean Daniélou, iar colaboratorii se recrutează în toate mediile ecleziastice și universitare, după criteriul competenței. E vorba despre un proiect deopotrivă intelectual și spiritual: să li se redea Părinților, greci și latini (dar mai ales greci), influența pe care aceștia o cam pierduseră în formarea elitelor creștine, clerici și laici. Proiectul urcă în 1937, când Părintele Fontoynont, excelent elenist, autor al unui manual de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
urmat. 2. A-i face cunoscuți pe Sfinții Părinți orientali, de limbă greacă, în Occident înseamnă a juca o carte importantă în procesul reunificării, al ecumenismului, dat fiind că Părinții au furnizat Bisericilor ortodoxe mai ales întreaga „armătură” teologică și spirituală. 3. Revalorizarea patristicii trebuie să permită, de asemenea, „reorganizarea învățământului ecleziastic, mai ales al disciplinelor teologice”. 4. Această revalorizare e susceptibilă să opereze o reformă la nivelul vieții spirituale, eliberând spiritualitatea catolică de pietismul și moralismul edulcorat, caracteristic epocii și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Părinții au furnizat Bisericilor ortodoxe mai ales întreaga „armătură” teologică și spirituală. 3. Revalorizarea patristicii trebuie să permită, de asemenea, „reorganizarea învățământului ecleziastic, mai ales al disciplinelor teologice”. 4. Această revalorizare e susceptibilă să opereze o reformă la nivelul vieții spirituale, eliberând spiritualitatea catolică de pietismul și moralismul edulcorat, caracteristic epocii și reancorând-o în dogmă, căci „Părinții îngemănează, într-un mod viu, teologia, exegeza și spiritualitatea”. 5. În fine, întreprinderea „Sources chrétiennes” ar acoperi o lacună în peisajul intelectual francez. Printre
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]