4,115 matches
-
de criterii, din care unul sau altul poate să fie dominant. Pentru a oferi un singur exemplu, prototipul celui care "minte de îngheață apele", baronul Münhaussen, are în primul rînd aptitudini și deprinderi de a minți, pe fondul unui caracter înșelător și al unui temperament coleric, al unei inventivități culturale care îi dă dreptul la originalitate. Fiecăreia dintre trăsăturile principale sau secundare aferente tipului de mincinos vizat i se poate asocia una sau alta din tipurile de minciună pe care ne
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
prea mult, am putea răspunde într-o manieră generică: utilizînd "instrumente mincinoase" (sau, mai corect spus, "instrumente ale minciunii"), capabile să medieze circulația neadevărului în lume. Limbajul verbal și cele nonverbale definesc aceste categorii de instrumente. 3.3.1. Puterea înșelătoare a limbajului Să ne amintim, urmărind experiența edenică a ființei umane, că cel dintîi instrument de "putere mincinoasă" a fost cuvîntul. Iată cum dialectica "recesivității" a înzestrat cuvîntul, printr-o subtilă șiretenie, atît cu resurse constructive, dacă ne gîndim la
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
cu resurse constructive, dacă ne gîndim la faptul că lumea însăși este un rezultat al desfășurării Cuvîntului Creator, cît și cu resurse deconstructive, dacă ne amintim că păcatul originar și căderea ce i-au urmat sînt un rezultat al vorbelor înșelătoare ale lui Satan. Să nu-l credităm, așadar, pe înțeleptul Esop, care a găsit o simbolică modalitate de a sugera că "limba" este în același timp și cea mai bună și cea mai rea "hrană" din lume? Vom înțelege din
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
să clarificăm atît cît ne stă în putință problemele ambiguității limbajului, una din principalele surse ale "comunicării mincinoase", vom (re)defini cele șase funcții asociate de Roman Jakobson discursului lingvistic [cf. Herseni, 1975:112-126] prin racordarea lor la particularitățile demersului înșelător. Astfel: • funcția expresivă dezvăluie atitudinea emitentului (CINE?), emoția lui reală sau prefăcută față de ceea ce spune: "Fățărnicia, perfidia, minciuna, simularea n-au fost probabil descoperite deodată cu limba, dar aceasta le-a deschis căi nebănuite de dezvoltare și perfecționare, încît s-
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
spui "Y minte de îngheață apele", decît pur și simplu "Y este un mare mincinos"; • funcția fatică descrie punerea în relație de comunicare (mincinoasă) a emitentului cu destinatarul (CUI?) printr-o specifică modalitate de atenționare și de încheiere a relatării înșelătoare, insinuante, calomnioase etc.; asemenea formule dobîndesc expresii diferite precum: "Ai auzit despre X?... Dar să nu spui la nimeni". Dincolo de posibilele considerații "critice" care pot fi aduse acestei elementare abordări funcționale [Herseni,1975:126], putem desprinde o importantă sugestie metodologică
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
după înclinația pe care o au către minciună: "Italianul este viclean, englezul ipocrit, grecul nesincer și turcul nu-și poate ține cuvîntul dat"; ... "asiaticii, japonezii, chinezii, siamezii nu sînt de bună credință și au o predispoziție spre a face promisiuni înșelătoare cînd negociază cu un englez sau german [ibidem:65]. Într-un atare spirit, dacă i-ar fi cunoscut mai bine pe români, poate că antropologul francez i-ar fi caracterizat cu toate conotațiile extreme ale calității lor de "poeți" sau
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
o interpretare a semnelor (mincinoase inclusiv) deosebită de a oricărei alte discipline: • analiza structurală, urmărind relația dintre semnificant și semnificat, dintre structura de suprafață și cea de profunzime a minciunii, în măsură să explice mecanismele unei "gramatici generatoare" a actelor înșelătoare; • analiza triadică (sintactică, semantică, pragmatică), vizînd relația contextual-formală instituită între semnul mincinos și alte semne (ne)mincinoase, legătura dintre minciună și obiectul (referențialul) supus pervertirii semantice, corespondența dintre semnele minciunii și actorii care operează cu ele; • analiza situațională, îngăduită de
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
și-a propus inițial să se desfășoare studiul de față: aceea de contura măcar cu titlu de introducere o teorie "generală" a minciunii. Or, în cele din urmă a trebuit să acceptăm că o atare încercare este de la bun început înșelătoare și, în consecință, supusă eșecului, deoarece: cunoașterea deplină a "limbajului-obiect" (nesfîrșitele chipuri ale minciunii, în cazul nostru) a cărui prefacere în "metalimbaj" (o teorie atotcuprinzătoare asupra minciunii) se intenționează, este imposibil de împlinit în realitate; istoria unei manifestări care se
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
este cît se poate de relevant în acest sens), condiționînd-o adesea, este cu neputință de descris exhaustiv; transformarea oricărei realități de referință (minciuna efectivă) în semnul ei (minciuna conceptualizată) echivalează cu trecerea de la imaginea "vie" la imaginea "moartă", care prezintă înșelător realitatea semnificată; cu excepția existenței lui Dumnezeu însuși, nu se pot defini realități sau adevăruri absolute (nici măcar cu privire la minciună), ceea ce face ca tot ceea ce se spune cu privire la minciună să fie doar un adevăr al timpului și locului, iar nicidecum al eternității
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
relațiilor funcționale pe care aceste elemente le activează (construind pentru fiecare ansamblu de elemente cîte o "matrice generativ-relațională"), pe de altă parte, definește cadrul conceptual pe care o teorie complexă a minciunii devine posibil de construit. 4.3. INTENȚIILE UNEI ÎNȘELĂTOARE INTRODUCERI Definirea unui atare cadru permite formularea cîtorva mărturisiri finale. Să recunoaștem, de pildă, că o introducere care iese cu "violență" din spațiul de interes al textului prefațat poate să șocheze, atunci cînd nu răspunde nivelului minim de așteptare cu
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
căci, în mod obișnuit, o prefață standard preia cele mai interesante elemente de conținut ale textului, eventual le rezumă, comentîndu-le, aducînd completări critice cu privire la autor etc. Trebuie să mărturisim că, nerespectînd aceste canoane, "introducerea" noastră este într-un anume sens înșelătoare. Dar, încercînd o scuză (cu riscul de a activa o dată mai mult butada: "cine se justifică se învinovățește"), putem formula întrebarea: ce posibilități există de a prezenta un autor a cărui personalitate și operă îi este cunoscută prezentatorului doar prin
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
în evidență capacitatea de a minți ca unul din criteriile care deosebesc ființele umane de animale, deși, după cum vom discuta mai tîrziu, multe animale au alte modalități de a induce în eroare, incluzînd, în unele cazuri, folosirea vocii în mod înșelător (vezi Rappaport 1979:224; Thorpe 1972:33). Arendt (1968:250; cf. 1972:5) merge și mai departe, afirmînd: însușirea noastră de a minți dar nu neapărat capacitatea de a spune adevărul se găsește printre puținele informații evidente, demonstrabile, care confirmă
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
din ceea ce el numește prima carte a minciunilor, datînd din secolul al XVI-lea. Minciuna poate fi reprobabilă, iar noi ne simțim ofensați dacă am fost trași pe sfoară; totuși, cînd nu sîntem implicați, putem admira istețimea și îndrăzneala unor înșelători talentați. Apărută recent, Ghidul mincinosului (Dale 1992) este clasificată de librari drept o carte umoristică, după cum a fost și intenția celui care a editat-o. În ciuda riscului de a fi dați în judecată pentru calomnie sau defăimare, oamenii se lansează
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
dar nu în mod exclusiv, asupra minciunii. Ar fi însă bine de examinat în linii mari și contextul general, pentru a localiza minciuna într-un cadru adecvat. Mă voi referi numai parțial la prezența unei atitudini părtinitoare ascunse în mod înșelător în activitatea mass-media, problemă ce a fost studiată de către Cirino (1971) și mulți alții. Unele aspecte ale fenomenului minciunii le voi aminti doar în trecere, în parte din cauza lipsei de informații, în parte din cauza limitelor impuse de priceperea mea și
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
mai simple și mai limpezi cu putință. Conform părerii lui Bok (1978: 13) o minciună este o afirmație menită să-l inducă în eroare pe cel naiv asupra unui aspect al vieții, ceea ce include intenția și atitudinea mincinosului. Majoritatea declarațiilor înșelătoare etichetate, de obicei, ca fiind minciuni se potrivesc acestei definiții, deși anumite afirmații care aduc a minciuni, făcute de copiii mici, nu se înscriu în aceeași categorie, după cum se va specifica în capitolul 8. Bok subliniază faptul că, pentru a
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
Davies 1979), și care n-au nici o legătură cu inducerea în eroare ce se produce fără a exista o intenție reală de a păcăli. Pe de altă parte, apare și un capitol scris de Thomas Szasz (1979:122) intitulat "Adevărurile înșelătoare ale psihiatriei", în care el acuză psihiatrii că s-ar folosi de "o groază de... teorii amăgitoare și practici viclene". Cu alte cuvinte, Szasz spune că psihiatrii sînt mincinoși. Chisholm și Feehan (1977) oferă o analiză logică detaliată a înțelesului
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
eroare"; în scopul acestui studiu eu voi considera că înseamnă a avea intenția de a determina o persoană credulă să adopte o anume viziune asupra lumii și/sau asupra structurii mentale a celui care minte, punct de vedere despre care înșelătorul știe că este fals. Cel mai simplu mod prin care acesta din urmă și-ar putea atinge scopul este să afirme un neadevăr pe care naivul să-l accepte ca valabil, însă nu este singura variantă la îndemîna mincinosului. După cum
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
succesul sau eșecul încercării de a induce în eroare. Cel care receptează un mesaj se poate înșela chiar dacă ceea ce i s-a transmis ar avea un caracter veridic. În plus, ceea ce este mai important, că presupusa victimă a unui mesaj înșelător își poate da seama de natura acestuia, sau poate evita în alte moduri să fie păcălită. Minciunile rămîn minciuni, chiar atunci cînd nu-și ating scopul. La fel cum sînt clasificate în minciuni reușite și nereușite, în funcție de rezultatul lor, ele
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
ea diferă de minciuna propriu-zisă prin faptul că, în timp ce aceasta din urmă este destinată să strecoare în mintea celui păcălit o convingere falsă, e mult mai greu de verificat sau controlat modul exact în care va fi interpretată o tăcere înșelătoare. O minciună propriu-zisă îl direcționează pe cel indus în eroare spre o anumită interpretare greșită, pe cînd o tăcere îl poate trimite într-o multitudine de direcții, spre nenumărate variante de interpretare. Desigur, aceeași ambiguitate apare și în cazul în
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
fac afirmații false care celui care le spune îi par inofensive, însă pe care ascultătorul le ia în mod eronat drept adevărate, și astfel se păcălește. O minciună spusă în viu grai poate constitui doar o parte dintr-un mesaj înșelător; e posibil ca mincinosul să se folosească, inconștient sau conștient, și de ceea ce în mod normal numim limbajul gesturilor, mărindu-și astfel șansele de a reuși să inducă în eroare; pe de altă parte, anumite gesturi involuntare îl pot trăda
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
se presupune că minciunile sînt mai rare și mai puțin de așteptat. În capitolul 5 vom studia modul în care normele culturale influențează tipurile de minciuni, iar în capitolul 6 modul în care minciunile sînt influențate de relația existentă între înșelător și păcălit. Capitolul 7 se oprește asupra auto-amăgirii, cînd mincinosul și naivul sînt una și aceeași persoană. Tehnicile artei de a minți și de a detecta minciunile și modul în care se deprind acestea sînt analizate în capitolul 8. În
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
cartea despre înșelătorii militare printr-o listă impresionantă de exemple, primul fiind Calul Troian. El arată, de asemenea (Cruickshank 1977: cap. 5-8), că în timpul celui de-al doilea război mondial nici o variantă posibilă de a pune în aplicare un plan înșelător nu a rămas nefolosită de către britanici. Păcăleala pusă la cale în timpul operațiunii "furtună în deșert" în recentul război din Golf se înscrie în aceeași tradiție. Analizînd minciunile spuse inamicilor, Bok (1978:145) susține că "limbajul ostilităților și al rivalităților... este
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
o paralelă între spionaj și mit, deoarece în mituri principiile morale sînt deseori inversate. Într-un conflict între națiuni, în special dacă este și un război la mijloc, mulți dintre politicieni și militari se vor angaja, fără îndoială, în acțiuni înșelătoare, însă spionii sînt de obicei aceia care o fac cel mai bine. Pentru a-și asigura succesul, spionii sînt gata să înșele și să mintă ori de cîte ori este nevoie. Aici întîlnim un contrast izbitor între perspectiva mincinosului și
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
clipă, făcîndu-și reputația de Campion al Minciunii din întreaga istorie modernă... Maugham pune această afirmație în contrast cu atitudinea britanică: Oamenii de stat și politicienii britanici nu s-au folosit niciodată de minciună ca de o armă, totuși au făcut unele afirmații înșelătoare, asemeni lui Hitler în Mein Kampf... În Marea Britanie noi credem în supremația Adevărului. (Maugham 1941: 11-12) Totuși, la numai patru ani după apariția pamfletului scris de Maugham, într-un raport asupra contraspionajului, scris inițial pentru uzul exclusiv al oficialităților, însă
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
și la rîndul său, consideră că are dreptul să înșele; totuși, pretinde ca cetățenii propriei națiuni să ia drept adevărate afirmațiile sale. Una din sarcinile tradiționale ale guvernului este de a-și proteja cetățenii de inamic, să "ducă o politică înșelătoare" și să "prevadă șiretlicurile acestuia", cum se spune în terminologia australiană (deși aceste atribuții se consideră că i-ar aparține numai lui Dumnezeu). Pentru a îndeplini aceste lucruri, guvernul se bucură de sprijinul majorității cetățenilor, și astfel, în ochii populației
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]