4,161 matches
-
Într-un raport trimis Marelui Stat Major la data de 14 septembrie 1941, intitulat " Învățămintele trase din operațiile executate de Armata a 3-a în războiul cu rușii (3 iulie - 10 septembrie 1941)" era menționată următoarea precizare despre tunurile de calibrul 75 mm tubate amovibil: Tunurile antitanc ale armatei române, deși moderne înainte de începerea războiului, erau deja depășite la mijlocul anului 1941. Tunurile Puteaux de 25 mm, Bofors de 37 mm, Bohler de 47 mm, Breda de 47 mm și Schneider de
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
KV-1. La mijlocul anului 1942, când trupele române au întâlnit în număr mare tancurile medii sovietice T-34 și cele grele KV-1, singura armă capabilă de a perfora blindajul acestora s-a dovedit a fi tunul antiaerian Vickers-Reșița Model 1936 de calibrul 75 mm. În decembrie 1942, în timpul bătăliei de la Stalingrad, tancurile sovietice au ocupat aeroportul militar românesc din Tazinskaia. Folosind tunurile antiaeriene Vickers-Reșița, trupele române au reușit să distrugă cinci tancuri medii sovietice în timpul acelor lupte. Tunul antiaerian nu putea fi
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
tancurile sovietice au ocupat aeroportul militar românesc din Tazinskaia. Folosind tunurile antiaeriene Vickers-Reșița, trupele române au reușit să distrugă cinci tancuri medii sovietice în timpul acelor lupte. Tunul antiaerian nu putea fi însă folosit în luptele antitanc precum cel german de calibrul 88 mm FlaK 36 fiindcă era mult prea greu, nu putea trage dacă era în poziție de marș, punerea în baterie dura prea mult, avea o siluetă mare și nu avea scut de protecție. În plus, tunul antiaerian avea 5200
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
caracteristicile noului tun și mijloacele prin care acesta urma să intre în procesul de fabricație. Colonelul Nestorescu fusese implicat în realizarea tubării amovibile a vechilor tunuri de câmp, în producția tunului antiaerian Vickers-Reșița și asimilarea aruncătorului de mine sovietic de calibrul 120 mm de către industria locală de armament. Nestorescu a sugerat utilizarea celor mai bune trăsături ale tunurilor antitanc germane și sovietice pentru a evita un proces îndelungat de dezvoltare. Noul tun urma să folosească cât mai multe componente ale tunurilor
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
captură), tunul german PaK 40, un tun de câmp FF-KF-RF și o baterie de tunuri ZiS-3 Model 1942 fabricate la Uzinele Reșița. Prototipul numărul 1 (un tun antitanc ZiS-3 Model 1942 modificat: camera proiectilului de la Vickers-Reșița, ghinturi tip ZiS-3 și calibrul 75 mm) și numărul 3 (afet ZiS-3 Model 1942 cu țeava și frâna de tragere a tunului FF-KF-RF) au fost respinse. Al doilea prototip, realizat în două variante, s-a dovedit a fi cel mai performant. Varianta „a” folosea camera
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
de tragere a tunului FF-KF-RF) au fost respinse. Al doilea prototip, realizat în două variante, s-a dovedit a fi cel mai performant. Varianta „a” folosea camera de încărcare a tunului Vickers-Reșița și ghinturile tunului sovietic ZiS-3 Model 1942 de calibrul 76,2 mm. Varianta „b” folosea afetul, mecanismul de tragere și recul al tunului sovietic ZiS-3 Model 1942, țeava, ghinturile și camera de încărcare a tunului Vickers-Reșița, camera proiectilului și frâna de gură a tunului PaK 40. Materialul folosit pentru
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
antitanc, cât și ca tun de câmp. În luna octombrie a anului 1943 a fost organizată o demonstrație ad-hoc pentru mareșalul Ion Antonescu. Acesta urmărise anterior o demonstrație a prototipului vânătorului de care Mareșal înarmat cu un obuzier sovietic de calibrul 122 mm. Prezentarea prototipului vehiculului blindat s-a soldat cu un eșec: vânătorul de tancuri nu a reușit să perforeze deloc blindajul unui tanc aflat în poligon, deși au fost executate trageri și de la distanță mică (300 de metri). Colonelul
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
de care Mareșal și demararea urgentă a producției tunului antitanc. Statul Major și Ministerul Înzestrării Armatei au decis lansarea unei comenzi de 1100 de tunuri antitanc în luna decembrie a anului 1943. Tunul a fost denumit oficial „DT-UDR Nr. 26, calibrul 75 mm, Model 1943” (DT-UDR Nr. 26 fiind o abreviere de la "Direcția Tehnică și Uzinele de fier și Domeniile Reșița, Numărul 26"). Ulterior, a fost redenumit „Tac-75-Nr.26” ("Tun anticar de calibrul 75 mm Numărul 26"), însă trupele foloseau de
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
Tunul a fost denumit oficial „DT-UDR Nr. 26, calibrul 75 mm, Model 1943” (DT-UDR Nr. 26 fiind o abreviere de la "Direcția Tehnică și Uzinele de fier și Domeniile Reșița, Numărul 26"). Ulterior, a fost redenumit „Tac-75-Nr.26” ("Tun anticar de calibrul 75 mm Numărul 26"), însă trupele foloseau de obicei denumirea neoficială „Reșița Model 1943”. Tunul DT-UDR Nr. 26 avea 680 de piese, cu 70 de elemente mai mult decât tunul sovietic ZiS-3, însă mult sub cele 1200 de piese ale
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
române, fiind folosite ca tunuri de sprijin. Deși piesa era eficientă ca tun de însoțire, utilizarea sa în prima linie nu era indicată, tunul având genuliera mare și o greutate care nu permitea manevrarea de către servanți. Deseori, tunurile Schneider-Concordia de calibrul 47 mm și cele sovietice (capturate) de calibrul 45 mm erau folosite în prima linie ca tunuri de însoțire, fiind mult mai ușor de manevrat în teren. Piesele Reșița Model 1943 au fost amplasate pe malurile râurilor pentru a sprijini
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
piesa era eficientă ca tun de însoțire, utilizarea sa în prima linie nu era indicată, tunul având genuliera mare și o greutate care nu permitea manevrarea de către servanți. Deseori, tunurile Schneider-Concordia de calibrul 47 mm și cele sovietice (capturate) de calibrul 45 mm erau folosite în prima linie ca tunuri de însoțire, fiind mult mai ușor de manevrat în teren. Piesele Reșița Model 1943 au fost amplasate pe malurile râurilor pentru a sprijini forțarea acestora. În timpul operațiunilor defensive, apărarea antitanc era
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
de manevrat în teren. Piesele Reșița Model 1943 au fost amplasate pe malurile râurilor pentru a sprijini forțarea acestora. În timpul operațiunilor defensive, apărarea antitanc era organizată în puncte de sprijin. Acestea erau formate din unul sau două tunuri Reșița de calibrul 75 mm și două sau trei tunuri de calibrul 45/47 mm. Spre sfârșitul războiului, apărarea antitanc era amplasată pe mai multe eșaloane în adâncime care acopereau întregul sector al Armatelor I și IV. În timpul luptelor din mediul urban, tunurile
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
fost amplasate pe malurile râurilor pentru a sprijini forțarea acestora. În timpul operațiunilor defensive, apărarea antitanc era organizată în puncte de sprijin. Acestea erau formate din unul sau două tunuri Reșița de calibrul 75 mm și două sau trei tunuri de calibrul 45/47 mm. Spre sfârșitul războiului, apărarea antitanc era amplasată pe mai multe eșaloane în adâncime care acopereau întregul sector al Armatelor I și IV. În timpul luptelor din mediul urban, tunurile antitanc Reșița au fost folosite pentru a distruge punctele
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, tunurile Reșița Model 1943 au fost păstrate în dotare până în anii 1950 (Batalionul 357 Artilerie Antitanc din Brașov încă avea în dotare tunul în anul 1954), ulterior fiind folosite pentru instrucție din cauza calibrului occidental. Au fost folosite în acest rol până în anul 1998.
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
1908. Cele patru crucișătoare de linie din clasa Kongō erau create pentru a se putea opune oricărei puteri maritime din acel moment. Au fost considerate ca fiind variante de crucișător de line ale cuirasatului HMS "Erin". Cu armamentul lor de calibru mare și cu blindajul care reprezenta 23,3% din deplasamentul de 30.000 de tone, "Hiei" și navele surori erau cu mult superioare oricărei alte nave din flota japoneză de la acel moment. Construcția lui Hiei a început la Șantierul Naval
Cuirasatul japonez Hiei () [Corola-website/Science/324360_a_325689]
-
noiembrie 1912, iar echiparea a început în decembrie 1913. Pe 15 decembrie 1913, Takagi Shichitaro a fost desemnat căpitanul navei. Nava a fost gata pe 4 august 1914. Bateria de artilerie principală de pe "Hiei" era compusă din opt tunuri de calibru 36 mm (14 in) dispuse în patru turele duble, două înainte și două înapoi. Biroul Statelor Unite de Informații Navale a observat că turelele erau similare celor britanice de 15 inch, cu îmbunătățiri la etanșeitatea camerelor de arme. Fiecare din cele
Cuirasatul japonez Hiei () [Corola-website/Science/324360_a_325689]
-
de viață de 250-280 de trageri. În 1941 proiectilele au fost colorate pentru a-i ajuta pe tunari și pe ajutoarele lor. Proiectilele anti-blindaj de pe "Hiei" erau vopsite cu negru. Bateria secundară de pe Hiei era constituită din 16 tunuri de calibru 15 mm/50 (6 inch) dispuse în cazemate unice, toate situate la mijlocul navei, 8 tunuri de 7,6 mm (3 inch) și 8 lansatoare submarine de torpile de 53 cm (21 inch). Cele 16 tunuri de calibru 6 inch/50
Cuirasatul japonez Hiei () [Corola-website/Science/324360_a_325689]
-
16 tunuri de calibru 15 mm/50 (6 inch) dispuse în cazemate unice, toate situate la mijlocul navei, 8 tunuri de 7,6 mm (3 inch) și 8 lansatoare submarine de torpile de 53 cm (21 inch). Cele 16 tunuri de calibru 6 inch/50 erau capabile să execute între 5 și 6 trageri pe minut, cu o durată de viață a țevii de 500 de trageri. Aceste tunuri puteau executa trageri asupra avioanelor și asupra navelor, dar modul în care erau
Cuirasatul japonez Hiei () [Corola-website/Science/324360_a_325689]
-
cu o durată de viață a țevii de 500 de trageri. Aceste tunuri puteau executa trageri asupra avioanelor și asupra navelor, dar modul în care erau poziționate pe Hiei făcea nepractică folosirea lor ca tunuri antiaeriene. Cele 8 tunuri de calibru 5 inch/40 adăugate mai târziu puteau să execute 8-14 trageri pe minut și aveau o durată de viață a țevii de 800-1500 de trageri. Aceste tunuri puteau executa cea mai variată gamă de trageri dintre toate armele de pe Hiei
Cuirasatul japonez Hiei () [Corola-website/Science/324360_a_325689]
-
cu două hidroavioande de recunoaștere Nakajima E8N „Dave” și Kawanishi E7K „Alf”. Catapultele și trenurile de lansare au fost montate spre pupa după turela nr.3. Au fost reparate 14 din tunurile de 6 inch au fost montate 8 tunuri calibru 127 mm (5 in) antiaeriene și anti-navă, precum și 20 tunuri automate antiaeriene calibru 1-inch (2,5 cm). Suprastructura lui "Hiei" a fost reconstruită, fiind un prototip al turnului ce urma a fi folosit pe cuirasatele din clasa Yamamoto, care se
Cuirasatul japonez Hiei () [Corola-website/Science/324360_a_325689]
-
și trenurile de lansare au fost montate spre pupa după turela nr.3. Au fost reparate 14 din tunurile de 6 inch au fost montate 8 tunuri calibru 127 mm (5 in) antiaeriene și anti-navă, precum și 20 tunuri automate antiaeriene calibru 1-inch (2,5 cm). Suprastructura lui "Hiei" a fost reconstruită, fiind un prototip al turnului ce urma a fi folosit pe cuirasatele din clasa Yamamoto, care se afla în faza de proiect la acel moment. Blindajul lui "Hiei" a fost
Cuirasatul japonez Hiei () [Corola-website/Science/324360_a_325689]
-
patru sisteme de control al tragerilor, două la babord și două la tribord. Un al cincilea sistem de control al tragerilor era așezat în vârful suprastructurii (sub antena radarului) și putea să controleze, după cum era nevoie, fie unele tunuri de calibru mare, fie pe toate. Inițial au fost instalate numai 12 tunuri AA, grupate câte trei, două grupuri spre proră, două spre pupă, pe ambele părți ale navei. În 1943 au fost adăugate alte tunuri. "Shōkaku" și "Zuikaku" au format Divizia
Portavionul japonez Shōkaku () [Corola-website/Science/324361_a_325690]
-
sistem de protecție împotriva efectelor armelor de nimicire în masă (ANM), având o instalație de filtroventilație. Armamentul constă într-o mitralieră grea MTB (abreviere de la "Mitralieră Transportor Blindat", denumirea mitralierei KPV de origine sovietică fabricată sub licență în România) de calibrul 14,5 mm și o mitralieră PKT de calibrul 7,62 mm (fabricată sub licență). Suplimentar, un soldat din grupă este dotat cu aruncătorul de grenade AG-7, iar restul soldaților au 21 de grenade defensive F1 la dispoziție. Șasiul transportorului
TAB-77 () [Corola-website/Science/326568_a_327897]
-
masă (ANM), având o instalație de filtroventilație. Armamentul constă într-o mitralieră grea MTB (abreviere de la "Mitralieră Transportor Blindat", denumirea mitralierei KPV de origine sovietică fabricată sub licență în România) de calibrul 14,5 mm și o mitralieră PKT de calibrul 7,62 mm (fabricată sub licență). Suplimentar, un soldat din grupă este dotat cu aruncătorul de grenade AG-7, iar restul soldaților au 21 de grenade defensive F1 la dispoziție. Șasiul transportorului TAB-77 a fost folosit pentru mai multe vehicule experimentale
TAB-77 () [Corola-website/Science/326568_a_327897]
-
Șasiul transportorului TAB-77 a fost folosit pentru mai multe vehicule experimentale. Un vehicul a fost echipat cu turela mașinii de luptă a infanteriei MLI-84, fiind testat în vara anului 1982. Un TAB-77 a fost dotat cu tunul automat A436 de calibrul 30 mm și rachete antitanc dirijate Maliutka. Prototipul a fost testat în luna noiembrie a anului 1982 și urma a intra în producție. Zece mașini de luptă au defilat la parada militară de Ziua Națională a României din 1984 (23
TAB-77 () [Corola-website/Science/326568_a_327897]