4,204 matches
-
din 17 și 19 aprilie 1911 apare o „schiță umoristică”, Obsesiune, semnată Mihai Eminescu, deși într-o notă introductivă se menționează că ar fi o traducere a poetului din Mark Twain. Literatura română se află, de cele mai multe ori, în atenția comentatorilor: N. Filimon: Ciocoii vechi și noi - roman social de Al. Iordan, Eugen Lovinescu (nesemnat), Ceva despre Eminescu de Ion Petrovici, Poeziile lui Cincinat de Victor Eftimiu, Eminescu și Iașul (nesemnat), Caragiale despre situația politică (interviu nesemnat), Coșbuc epigramist (nesemnat), Un
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288184_a_289513]
-
divergente, în funcție de orizontul de așteptare socio-cultural. Pe fond, atacurile împotriva textelor istratiene se sprijineau pe ideea mistificării realităților româ nești pe care le-ar fi săvîrșit acest scriitor într-o altă limbă decît a sa, motiv pentru care, după unii comentatori importanți, precum Nicolae Iorga sau George Călinescu, el nu mai poate fi considerat scriitor român, în ciuda calităților sale literare pe care nimeni nu i le con testă. Gîndind un cîmp de studiu al romanului larg deschis relațiilor pe care le
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
funcționar, diplomat și fost ministru, la fel ca mai cunoscutul său confrate în ale politicii și literelor, poetul, eseistul și fostul prim ministru Dominique de Villepin. Acesta din urmă este, de altfel, un specimen cu totul remarcabil și, după cum spun comentatorii, singurul om politic francez care își visează viața sau își trăiește visele, trecînd mereu, cu nonșalanță, frontiera dintre real și imaginar. El se concepe cumva ca o reîncarnare a gaullismului istoric, ce nu mai are descendență directă, și crede într-
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
Edmée de la Rochefoucauld). E greu de explicat, pentru un profan, ce anume din această formulă, și de ce, acționează decisiv asupra subconștientului unui cititor, dar se pare că funcționează... Lucrurile merg însă mult mai departe în ziua de azi. Potrivit unor comentatori avizați, comunitatea virtuală a cititorilor influen țează de acum în mod direct vînzările de carte, avînd în vedere faptul că peste 50% din amatorii de lectură francezi sunt regrupați în asemenea rețele, gen Babelio. Este, de altfel, o lecție de
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
jurnalistice, fapte diverse, viziuni poetice, pasaje diariste, elemente de psihanaliză, sociologie, economie, politică, amestecînd cu voioșie stiluri și mărci pentru a satisface, pînă la urmă, un dat imuabil al naturii umane nevoia de fabulație. Periodic, între o criză și alta, comentatorii (și nu doar din sfera literară) se întreabă de ce citim romane, de ce continuăm să le plebiscităm cu neostoită sete? De ce mai citim Don Quijote sau Codul lui Da Vinci, Tolstoi sau Balzac, de unde această pasiune pentru po vești închipuite și personaje
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
lumii, pe care ți-o împrumută, cu care te poți juca la nesfîrșit, în jurul căreia îți poți clădi propria lume. Una din dimensiunile cele mai frapante ale lecturii unui roman constă în funcția sa telepatică, rareori identificată ca atare de comentatori. Citind un text puternic, scris la persoana întîi, orice lector se surprinde la un moment dat propulsat în mintea celuilalt (chiar dacă, în aparență, îi e tot atît de străin ca Străinul camusian), formu lînd idei care nu îi aparțin (sau
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
și diferență. În S/Z, Roland Barthes amintește cele patru roluri principale între care se distribuia gestiunea unui text anterior: În Evul mediu, scriptor-ul copia fără să adauge nimic. Ceea ce adăuga compilator-ul nu venea niciodată de la el. Dacă comentator-ul intervenea în textul tutore, era doar pentru a-l face mai inteligibil. În fine, auctor-ul îndrăznea să-și exprime propriile idei, dar confe rindu-le mereu suportul a ceea ce fusese gîndit înafara lui. A rescrie înseamnă a gestiona un text
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
se întoarce la vatră, după cîteva salturi mai îndrăznețe, consacrînd, așa cum o doreau fondatorii, un roman de debut al unui tînăr scriitor, de vînă clasică. Aceste cîteva argumente sunt, oare, suficiente pentru a face un roman bun, se întreabă unii comentatori mai colțoși? E drept că suflul romanesc autentic al volumului e transpus într-o limbă și o sintaxă impecabile, atît de clasice și de corecte politic încît plictisul nu e departe... Dar Alexis Jenni e cuceritor. Solar și simpatic, acest
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
ofer ție. Sper doar ca, atunci cînd va veni clipa, să nu am sentimentul că ți-am făcut vreun rău mare, ceea ce-mi va da dreptul să-ți cer, îmbrățișîndu-te, să mă uiți. Mai bine golan decît... Mai toți comentatorii și cititorii francezi avizați consideră că adevăratul fenomen literar romanesc al anului 2011 nu a fost nicicum textul lui Alexis Jenni, premiat de Academia Goncourt (gurile rele spun că a fost, de fapt, un omagiu adus celei mai prestigioase edituri
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
fapt, scandinavii sunt mari povestitori, iar vraja creațiilor lor, deși atît de diferită de "realismul magic" al sud-ameri canilor, nu e cu nimic mai prejos, natura nefiind pentru ei simplu decor al acțiunii, ci materie organică, ființial integrată vieții. Mulți comentatori se întreabă de unde le vine această pasiune a povestirii, dacă se datorează vechilor tradiții orale vikinge, transmise în nesfîr șitele nopți de iarnă petrecute în jurul unui foc, sau dacă acest dinamism cu accente inedite își are rădăcinile în cultul Destinului
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
Debutează la „Scânteia tineretului” în 1962, iar editorial cu volumul Cronici literare, apărut în 1971 și distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din București. O bună caracterizare e formulată de Mircea Iorgulescu chiar de la prima culegere de cronici semnată de S., comentatorul văzând aici „un polemism pătimaș, dizolvat adesea în complicate maliții, camuflat alteori în «pure» dezbateri de principii”. „Spirit combativ și totuși de un polemism introvertit”, criticul ar fi „interesat mai mult de a pune probleme generale sau de a face
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289872_a_291201]
-
reflectată editorial în Poeți și critici (1972), carte unde intră cronici la scrieri de Adrian Păunescu, Gabriela Melinescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Mircea Dinescu sau, dintre critici - Matei Călinescu, Eugen Simion, Adrian Marino, Ileana Vrancea, Cornel Regman ș.a. Comentatorul este mult mai verosimil în materie de critică de proză decât de poezie: în cel de-al doilea rol textele sale sunt mai interesante în secvențele care vizează contextul dinamic, nu în cele de analiză propriu-zisă. Ceea ce nu înseamnă că
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289872_a_291201]
-
din Franța postbelică este istoria legăturii dialectice dintre regionalizare și regionalism. Anii 1960: de la "regionalismul funcțional" la "regionalismul politic" Reacțiile cu privire la acest model de planificare și dezvoltare centralizată nu au întârziat să vină atât din interiorul regiunilor cât și din partea comentatorilor care împărtășeau cauza regională. Am menționat deja într-un capitol anterior cartea lui Jean-François Gravier, Paris et le désert fraçais,22 publicată în 1947 și care anticipa multe dintre problemele legate de planificare din perioada statului bunăstării sociale. Dar, adevăratul
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
popular în anii 1990 ca modalitate de exprimare a legăturilor dintre diferitele niveluri de guvernare statul central, autoritățile subnaționale și acum Uniunea Europeană. În acest nou sistem de guvernare, mai degrabă regiunea decât departamentul avea funcțiile și dimensiunea corespunzătoare, chiar dacă unii comentatori încă mai susțineau că cele 20 de regiuni erau prea multe și că patru sau cinci ar fi fost suficiente în Franța. Totuși, rezultatul a fost că regiunea era privită mult mai favorabil decât până acum de către elitele administrative și
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
numărul cel mai mare de voturi primește jumătate din locuri. Locurile rămase sunt împarțite proporțional folosind metoda mediei celei mai ridicate în acele liste care au obținut cel puțin 5% din voturi. Chiar dacă acest sistem a fost foarte apreciat de comentatorii politici din Franța precum Paul Alliès, nu înseamnă că a scăpat de critici, printre aceștia numărându-se chiar Alliès35. Acesta a identificat trei probleme: "funcționalizarea" sistemului, folosită ca mijloc de captare sau fortificare a feudalismului politico-administrativ local 36; marginalizarea opoziției
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
între municipalitățile urbane mari, în care partidele sunt aproape în întregime dominante, și cele rurale mici, în care personalitățile locale sunt complet dominante. La mijloc se află o serie întreagă de combinații posibile între cele două caracteristici. Totuși, după unii comentatori, aspectele partizane și ideologice, puternice în orașele mari și foarte mari, se extind rapid și către municipalitățile mai mici. Legată de problema naturii partizane a alegerilor locale, este bipolarizarea crescândă a politicii franceze de-a lungul celei de-a Cincea
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
societatea totalitară, despre premiul ce i-a fost retras autorului la apariția volumui Pe contur, despre cenzură, despre exil și limbă, despre demitizări. Intervențiile lui M. în presa americană, reluate în țară, au suscitat discuții în spațiul cărora chiar și comentatori liberali ai fenomenului aderenței oamenilor de cultură la forme de extremism au replicat prompt și nu totdeauna favorabil. În numărul din 5 august 1991 scriitorul publică în „The New Republic” din Washington DC eseul Happy Guilt (Felix culpa), în care
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287978_a_289307]
-
acestei gândiri, refuzând orice implicări, deviații sau înrâuriri sartriene. „Sartre - observă V. - n-a sesizat că este vorba aici de o depășire a cogitoului lui Descartes, deoarece el dă «conștiinței» același rang ca și «prezenței în lume» - Dasein - la Heidegger”, comentatorul român remarcând faptul că la filosoful german „esența prezenței noastre în lume stă în existență”. Așadar, nu întâmplător V. vorbește de un Heidegger îndrumător, iar când încearcă să oglindească „împlinirea metafizicii” la acesta, el dă îndrumării un limpede și particular
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290661_a_291990]
-
nu fii copleșit de personalitatea celui care pune pietre de hotar în cultura românească? sunt întrebări care preced demersul analitic, obligând la identificarea unor soluții legitimante. "Să vorbim despre Eminescu dinlăuntrul lui", propune Dumitru Irimia într-unul dintre interviuri, îndemnând comentatorii să se așeze în orizontul operei eminesciene, pentru a putea identifica întrebările la care răspunde creația poetului, pentru a găsi căile de apropriere a lumii de sensuri pe care o construiește aceasta. Întrebări ale ființei în fața lumii, întemeieri de lumi
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
și nici să apere interesele uneia sau alteia dintre grupările politice. D. Vatamaniuc își încheie excursul analitic cu un capitol intitulat Poetica publicisticii eminesciene, în care surprinde filiațiile dintre scrisul artistic și cel jurnalistic, constantele și ineditul expresiei gazetărești. Interesul comentatorilor pentru Eminescu-publicist este motivat de regulă de rațiuni exterioare literaturii, subliniază Monica Spiridon 190, și acest lucru favorizează proliferarea unor comentarii reducționiste, ideologice, care denaturează receptarea gândirii politice eminesciene. Operând o lectură în paralel a beletristicii și publicisticii eminesciene, Monica
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
cercetare la datele contextuale ale interpretării. "Fiecare generație literară afirmă în acest sens Mircea Popa se simte datoare să-l descopere pe Eminescu dintr-un nou unghi de vedere și din perspectiva schimburilor survenite în mentalitatea și echiparea critică a comentatorilor"428. Fără a neglija rezultatele unui demers analitic care se întoarce spre textul eminescian cu achizițiile epistemologice ulterioare momentului Eminescu, considerăm că, în cazul publicisticii, se impune un proces de recontextualizare, premisă necesară înțelegerii atitudinilor și judecăților jurnalistului. Mai mult
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
Grădinaru, chiar dacă, în ceea ce mă privește, această lectură nu a determinat o schimbare spectaculoasă, am avut bucuria să constat, o dată mai mult, că dezbaterea pe un subiect controversat, care balansează, în opinia teoreticienilor, între existență și neant, fiind tratat de comentatori în cheie apoteotică sau, dimpotrivă, nulificatoare, se dovedește cel puțin la fel de productivă ca și una despre valori statornicite. Mărturisesc, așadar, că am fost efectiv încântată de această carte în care am apreciat reculul obiectivant al autoarei față de un subiect care
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
dat dovadă de o dublă temeritate, realizarea acestei cărți fiind și ea, urmare firească, un îndoit succes. Fermitatea luărilor de poziție, soliditatea argumentației, originalitatea opiniilor exprimate pe întregul parcurs al cercetării semnalează o contribuție reală la investigarea unui fenomen căruia comentatorii nu-i lipsesc, adevărata performanță sau una din marile performanțe ale Cameliei Grădinaru fiind aceea de a face o expunere ireproșabil ordonată despre un fenomen care, prin pluralitatea manifestărilor, prin disparitatea acestora, s-ar crede că nu se lasă descris
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
în acest context: "după sfârșitul utopiilor și al marilor povestiri vom asista, oare, la sfârșitul marilor opere?"35. 1.1.2. Indicii "arheologice" Reconstituirea termenului trebuie să-și asume din start faptul că originea sa este încă incertă, după unii comentatori el a apărut la sfârșitul anilor '40, pe când, după alții, el este de dată mai recentă: anii '80, în timp ce Charles Jencks poate indica cu precizie data apariției postmodernismului 15 iulie 1972, ora 3.32 p.m.! În contrapunct, alți critici au
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
mult cu poststructuraliștii decât mulți poststructuraliști unul cu celălalt"55. De altfel, este recunoscută dificultatea de a înscrie o serie de gânditori în unul dintre cele două curente: sunt Roland Barthes sau Michel Foucault structuraliști sau poststructuraliști? În privința primului, unii comentatori afirmă că eseul "La mort de l'auteur"56 (iar alții că lucrarea S/Z) reprezintă "cotitura" barthesiană de la structuralism la poststructuralism, în timp ce pentru al doilea gânditor un exemplu interesant este cel al lucrării Les mots et les choses, care
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]