5,945 matches
-
exclamă el. Să nu ne înșelăm, însă: Cioran nu poate fi înțeleptul care să fi cucerit Indiferența, chiar dacă își dorește nu numai să fie lăsat în pace, ci mult mai mult. Dacă nu se va fi ascunzând și aici un orgoliu suprauman, își spune: „Să fii la fel de inactual ca o piatră” (I, 67). Cum să fie, însă, astfel, când e măcinat de contradicții? În fond, cum își explică Cioran nevoia de glorie? Pe de o parte, prin teama de moarte. „Cu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la periferia speciei și nu știu nici cui, nici la ce să mă afiliez” (III, 19). Altundeva, se consideră „un «gânditor» al umilinței” (III, 15). Așa ceva ar vrea mai degrabă să fie, ceea ce recunoaște clar într-un loc: „impuritățile mele (orgoliu, acreală, vanitate etc.) mă fac să mă simt stingher și să joc un rol străin de ceea ce pesemne se află cu adevărat în mine” (III, 265). Iar la un moment dat, punându-și clar balanța în față, ezită: „Aș vrea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care e în stare, nu a făcut-o. „Pentru un ceas de adevărată smerenie”, ar da toate talentele pe care își închipuie că le are. Ar ajunge astfel la modestia care înseamnă fericire. „Trebuie o doză de vanitate și de orgoliu ca să suferi și să te plângi de ceea ce ți se întâmplă” (II, 24). Sintetizând, să reținem că celebritatea e lucrarea diavolului și că înseamnă distrugere și sterilitate. Citim într-un loc: „De două lucruri sunt convins: alcoolul și celebritatea sunt
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
147). Eventual l-ar încânta o glorie obținută prin distrugere: „O formă ispititoare de glorie, poate una din cele mai frumoase: să-ți legi numele de năruirea unei religii” (I, 147). Dar Cioran preferă, cum spune la un moment dat, „orgoliul eșecului”. Iată: „I-am scris lui Arșavir că fără orgoliul eșecului viața ar fi aproape insuportabilă. Iată cheia înțelepciunii, pentru cei care nu sunt înțelepți. Cu toată sinceritatea, cred că nu există înfrângere mai gravă decât succesul, acceptarea, consimțământul, aplauzele
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
O formă ispititoare de glorie, poate una din cele mai frumoase: să-ți legi numele de năruirea unei religii” (I, 147). Dar Cioran preferă, cum spune la un moment dat, „orgoliul eșecului”. Iată: „I-am scris lui Arșavir că fără orgoliul eșecului viața ar fi aproape insuportabilă. Iată cheia înțelepciunii, pentru cei care nu sunt înțelepți. Cu toată sinceritatea, cred că nu există înfrângere mai gravă decât succesul, acceptarea, consimțământul, aplauzele, de la oricine ar veni, chiar și de la singuratici. Nu știu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă El: «Mai rămâne deci o speranță.»” (III, 155). Oricum, cine s-ar fi așteptat ca Cioran să cultive anonimatul chiliei și rugăciunea?! Dar, cum am constatat, preferința lui se îndreaptă către aceia care au învins nevoia de glorie, trăind orgoliul apropierii de esențial: „Nu în glorie, ci în noroi ești mai aproape de esențial” (II, 30). Nu știm prea bine dacă în analizele sale retrospective este regret, nostalgie, sau sentimentul unei împliniri secrete. „La douăzeci și trei de ani eram profet
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dat: „Mă revolt împotriva grandomaniei altora pentru că nu mai am șansa de a-i simți avantajele. Într-adevăr, sunt lecuit de toate delirurile și, în ascuns, regret amarnic. Pizmuiesc nebunia lumii întregi” (III, 132). Avantajele pozitive Ă ale grandomaniei, gloriei, orgoliului, celebrității, în fine, ale sănătății Ă sunt substituite de Cioran cu avantajele negativității, ale bolii, absenței, morții, anonimatului. Dar poate el să nege până la capăt orgoliul și să facă apologia retragerii? Deocamdată, alte ipostaze ale admirației pentru cei care au
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
regret amarnic. Pizmuiesc nebunia lumii întregi” (III, 132). Avantajele pozitive Ă ale grandomaniei, gloriei, orgoliului, celebrității, în fine, ale sănătății Ă sunt substituite de Cioran cu avantajele negativității, ale bolii, absenței, morții, anonimatului. Dar poate el să nege până la capăt orgoliul și să facă apologia retragerii? Deocamdată, alte ipostaze ale admirației pentru cei care au reușit în acest exercițiu de retragere din fața vanității. „E mai multă noblețe în anonimat decât în larma, în tapajul ce se face în jurul unui nume”, spune
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pentru a-i cruța pe ceilalți” (I, 280). Or, el caută marginea mai degrabă pentru a se salva din fața eșecurilor. Bine justificată, e o lașitate în plus. Spune Cioran: „Modestia nu cade niciodată pradă deznădejdii. Acesta e privilegiul și tara orgoliului” (III, 243). Cum să înțelegem o astfel de schimbare radicală a raportului cu ceilalți când în Cioran zvâcnește încă nevoia celebrității? „În ciuda groazei pe care mi-o inspiră oamenii, constată mirat și pe jumătate dezamăgit, mă resemnez cu greu să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Refuză Ă teoretic Ă orice fel de exhibiționism, dar știe că eului Ă a se citi vanității, gloriei, celebrității Ă nu i te poți sustrage. „E o tâmpenie să pretinzi că renunți la eu, la amorul-propriu, la vanitate și la orgoliu: toate acestea nu pot fi depășite, iar de îndată ce-ți închipui că le-ai depășit, cazi într-un șir nesfârșit de minciuni. Eul este incurabil. Să nu mai vorbim despre asta. De eu nu te vindeci” (III, 77). Nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
iar de îndată ce-ți închipui că le-ai depășit, cazi într-un șir nesfârșit de minciuni. Eul este incurabil. Să nu mai vorbim despre asta. De eu nu te vindeci” (III, 77). Nu numai că eul e instituit de orgoliu, dar societatea însăși funcționează datorită lui: „«Dorințele ticăloase», viciile, pasiunile suspecte și condamnabile, gustul pentru lux, invidia, emulația sinistră etc. sunt cele care fac societatea să funcționeze, mai mult, care fac posibilă existența, «viața»” (III, 79). Altundeva, după o discuție
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și condamnabile, gustul pentru lux, invidia, emulația sinistră etc. sunt cele care fac societatea să funcționeze, mai mult, care fac posibilă existența, «viața»” (III, 79). Altundeva, după o discuție cu instalatorul care n-a încetat să se laude, Cioran notează: „Orgoliul e comparabil cu focul, cu sângele, cu respirația: el face mașina să funcționeze. / Nu e deci superficial, frivol, efemer: e substanță. Unde orgoliu nu e, nimic nu e” (III, 118). Sau: „Am greșit sabotându-mi pasiunile; nimic nu se poate
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
III, 79). Altundeva, după o discuție cu instalatorul care n-a încetat să se laude, Cioran notează: „Orgoliul e comparabil cu focul, cu sângele, cu respirația: el face mașina să funcționeze. / Nu e deci superficial, frivol, efemer: e substanță. Unde orgoliu nu e, nimic nu e” (III, 118). Sau: „Am greșit sabotându-mi pasiunile; nimic nu se poate crea fără ele. Ceea ce se numește «viață» sunt pasiunile și nimic altceva” (II, 360). Același lucru despre națiuni: „O națiune se afirmă prin
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu e, nimic nu e” (III, 118). Sau: „Am greșit sabotându-mi pasiunile; nimic nu se poate crea fără ele. Ceea ce se numește «viață» sunt pasiunile și nimic altceva” (II, 360). Același lucru despre națiuni: „O națiune se afirmă prin orgoliu și aroganță. Cât timp are conștiința superiorității sale, ea constituie un pericol; pe de altă parte, datorită acestei megalomanii, creează valori și se definește” (III, 144). Numai că, vorbind despre națiuni, Cioran pare să se refere în continuare la sine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran pare să se refere în continuare la sine: „Vine apoi un moment când acest proces de dilatare și de conștientizare descrește, când trece din înfrângere în înfrângere, până încetează să mai creadă în sine. Atunci se umanizează, își pierde orgoliul, nu mai contează” (idem). Acesta ar fi chiar sensul istoriei: „Să permită popoarelor să-și manifeste și să-și lichideze geniul” (idem). Iată de ce Cioran pare să fi parcurs traiectul lichidării propriului geniu. Este motivul pentru care ceea ce pare victorie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pentru a se retrage din lume, după ce și-a spus eul unei denunțări nemiloase, Cioran constată că tot ce înseamnă construcție se datorează eului. Mărturisește: „E o tâmpenie să pretinzi că renunți la eu, la amorul-propriu, la vanitate și la orgoliu: toate acestea nu pot fi depășite, iar de îndată ce-ți închipui că le-ai depășit, cazi într-un șir nesfârșit de minciuni. Eul este incurabil. Să nu mai vorbim despre asta. De eu nu te vindeci” (III, 77). De
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
tale, nimic exterior să nu-ți dezonoreze singurătatea, lasă-le bufonilor grija de a avea semeni. Celălalt te diminuează, căci te silește să joci un rol; suprimă din viața ta gestul, mărginește-te la esențial” (I, 50). / Nu discutăm cât orgoliu se ascunde în convingerea că refuzul semenilor l-ar îndepărta de esențial; discutăm de faptul că Dumnezeu nu mai este, cum sunt ceilalți, în afară, în exterior. Și, cu acest prilej, să ne amintim că Cioran îl sfătuia pe Eugen
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Dumnezeu nu mai este, cum sunt ceilalți, în afară, în exterior. Și, cu acest prilej, să ne amintim că Cioran îl sfătuia pe Eugen Ionescu să se roage, că lui însuși își spune „Înapoi la sihaștri!”, pentru a-și angaja orgoliul în fuga de lume: „Să-mi inventez o singurătate, să clădesc în suflet un schit cu resorturile de ambiție și de orgoliu ce mi-au mai rămas” (I, 73). Iată-l, deci, pe Cioran, demonicul Cioran, care spunea despre sine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pe Eugen Ionescu să se roage, că lui însuși își spune „Înapoi la sihaștri!”, pentru a-și angaja orgoliul în fuga de lume: „Să-mi inventez o singurătate, să clădesc în suflet un schit cu resorturile de ambiție și de orgoliu ce mi-au mai rămas” (I, 73). Iată-l, deci, pe Cioran, demonicul Cioran, care spunea despre sine că nu este „credincios, nici măcar religios” (II, 343), căutându-și, totuși, reperele dacă nu în Dumnezeu, măcar într-o singurătate care să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ce sunt plămădit” Ă I, 11), dar ezită între „rugă și blasfemie” (I, 9), între „extaz și rânjet” (I, 295), pentru a mărturisi paradoxul că nu poate trăi „nici cu Dumnezeu, nici fără Dumnezeu” (I, 157). Într-un moment de orgoliu superb, afirmă: „Sunt o natură profund necredincioasă și profund religioasă: sunt un om fără certitudini și aș putea spune, precum Celălalt, că împărăția mea nu e din lumea aceasta” (III, 7). Așa încât, ce este Dumnezeu pentru Cioran? Poate că este
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
silă” (I, 178). Ce înțelege oare Cioran prin sfințenie? La un moment dat, când aduce în discuție o dispută între sfântul Macarie și diavol, afirmă că atributul tare al sfințeniei ar fi smerenia. Or, în umbra sfințeniei Cioran întrezărește tarele orgoliului: „Sfințenia n-are nici un sens, dacă o asimilăm smereniei. Ea este, dimpotrivă, un fenomen de orgoliu incandescent” (III, 228). Sfințenie și demonism, deci. Așadar, iată-l pe Cioran având nostalgia sfințeniei. Pe de altă parte, demonic și cinic, își spune
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
discuție o dispută între sfântul Macarie și diavol, afirmă că atributul tare al sfințeniei ar fi smerenia. Or, în umbra sfințeniei Cioran întrezărește tarele orgoliului: „Sfințenia n-are nici un sens, dacă o asimilăm smereniei. Ea este, dimpotrivă, un fenomen de orgoliu incandescent” (III, 228). Sfințenie și demonism, deci. Așadar, iată-l pe Cioran având nostalgia sfințeniei. Pe de altă parte, demonic și cinic, își spune: „În absolut, contează prea puțin dacă ești escroc sau sfânt” (III, 259). Așa se face că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
II, 374). Esențialul, deci, legat, dacă nu de trup în mod direct, atunci de atitudine față de el. Oricum, în cazul lui Cioran, rușinea de a avea un trup capătă multiple înfățișări, ajungându-se până acolo unde rușinea se convertește în orgoliu. Despre mai mult decât rușine e vorba atunci când, la poalele unei faleze, în fața masei de rocă, Cioran spune că ar fi avut „până la spaimă, percepția fragilității, a inexistenței oricărei cărni. Și a ridicolului vieții” (I, 42). Rușinea de a avea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
profit. Ceilalți, norocoșii, au firește o viață, dar nu și amintirea unei vieți” (I, 294). Așadar, boala ca prilej al cunoașterii, al retrăirii sinelui, cauză a ei chiar, care îndeamnă la modestie, la retragere. O spune Cioran: „În fața bolii, nici un orgoliu nu rezistă. Se frânge de ea. Boala ne cheamă la ordine, la realitate, ne spulberă vanitățile. Umilire de fiece clipă” (I, 98). În alt loc: „Degeaba încerc să uit destinul «meu», bolile mi-l readuc în minte. Iar uimirea mă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Datorez insomniilor mele tot ce-i mai bun și tot ce-i mai rău în mine” (I, 24). Este aici asumarea unei umilințe în plus, dar o umilință transformată în eroism, un eroism al cunoașterii care decurge din ființă. Asociate orgoliului, bolile înseamnă acces la adevăr: „Vorbeam de persecuții, de martiri, de încercările ce i-au fost date unuia sau altuia. La ce slujește atâta suferință? La ce slujește orice suferință? M-ai întrebat. / Suferința nu are decât un singur țel
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]