5,162 matches
-
postmoderniștilor români. Ce-i drept, și pe alte meleaguri teoreticienii vorbesc de faptul că postmodernismul este reflexul unei societăți în criză, unii considerând chiar că ar fi o stare normală a postmodernității, încât filosofia haosului devine "o știință prin excelență postmodernă" (John Barth). Se pare, însă, că acolo e vorba despre altceva, de "gestionarea" haosului iar nu de provocarea lui. Din acest unghi, globalizarea se vrea o punere în ordine a haosului planetar, în care Centrul nu mai există. Poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de grup, cum observa și sociologul francez Pierre Bourdieu. Dacă revoluția va fi ratată, ne atenționează Rachieru, elitele vor trebui să răspundă la judecata Istoriei"200. Părerea mea e că nici nu se vor sinchisi de starea națiunii, fiindcă mentalitatea postmodernă nu aduce nici o responsabilitate față de patrie, nemaivorbind că în fața Istoriei nici atât, din simplul motiv că am trăi nu în istorie, ci în postistorie. Adrian Dinu Rachieru invocă opinia lui Mihai Ungheanu conform căreia " Cine se plasează în afara țării reale nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
deconstrui" ideea de patriotism românesc, fără a-i citi pe Eminescu, Blaga, C. Rădulescu-Motru, Mircea Eliade sau Constantin Noica. Nu i-a citit, fiindcă, din auzite, a aflat că sunt anacronici, dat fiind că tradiția trebuie eliminată, pentru ca omul nou, postmodern, să-și poată urma calea nestingherit spre secolul al XXI-lea. Tamara Carauș îi deplânge pe unioniștii de la Chișinău ca lipsiți de "realism", fiindcă ignoră atât statalitatea Republicii Moldova, dar mai ales fiindcă mai cred într-un specific românesc, din perspectivă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cred într-un specific românesc, din perspectivă ontologică. Din filosofia postmodernistă, a învățat că nu există arhetipuri, cum se amăgeau Eliade și Jung, nu există Dumnezeu, ci doar simulacre, niște constructe fără Grund inventate de generațiile romantice și postromantice. Omul postmodern trebuie eliberat de ideea Centrului, fiind liber să aleagă, condiția lui cea nouă stând în avantajul nomadismului. Filantropia guvernelor din România (sau de aiurea), grație căreia se acordă tinerilor basarabeni burse, în speranța că vor redeveni români, apare ca un
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
se acordă tinerilor basarabeni burse, în speranța că vor redeveni români, apare ca un semicaraghioșlâc de care cei deștepți profită, fiindcă ținta lor nu e să se îndrăgostească de Tzară, ci să poată evada din ghetoul moldovean și să devină postmoderni, adică nomazi. Modelul noului nomadism este, desigur, american. America absoarbe nu numai migratori de pe întreg globul, dar și-n interiorul statului nu mai există prejudecata atașării de locul natal (sau de patrie), încât, într-un an de zile, cineva poate
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a se căpătui în România sau în altă parte, sau să se întoarcă în Moldova cu speranța că vor avea acces, prin relații tribale, la bunătățile din "magazia" încă negolită de tot a tânărului stat dintre Prut și Nistru. Nomadismul postmodern, eliberat de orice complexe mesianice naționale, religioase, culturale, pare a fi spațiul paradiziac al globalizării. Dacă universitarii de la București sunt uimiți cât de repede au devenit tinerii basarabeni campioni ai postmodernismului politic și cultural, atunci numeroșii nomazi din țările orientale
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
al XIX-lea Eminescu întrevedea o primejdie a "americanizării" României (America dunăreană), acum, se pare, proiectul e să se realizeze o Americă europeană. Mircea Cărtărescu (înainte de a-și anunța renunțarea la postmodernism) credea serios, în 1998, în plăsmuirea unei Europe postmoderne, adică deplin americanizată: "Falia care-i desparte esențial pe optzeciști și postoptzeciști de cei dinainte este falia dintre două lumi: lumea francofilă a costumului și a cravatei, a muzicii clasice, a sărutului mâinii și a respectului pentru marile valori și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Eminescu a apus" pentru totdeauna. De ce? Tocmai fiindcă așa prezice canonul postmodernist: "Ca poet național, el nu mai poate supraviețui, deoarece noi ieșim din zodia naționalului". Al doilea motiv profunzimea: Profund el nu poate fi considerat deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai are curs". Bineînțeles, coroborarea cu modelul german nu e deloc în favoarea lui Eminescu, germanismul acestuia fiind un simplu transplant de ordin mimetic, fără nici o pecete personală sau românească! "Interesant el nu mai este, deoarece tot ce e interesant
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
remarcat în paginile de până acum, nu altul este sensul morții lui Dumnezeu, în receptarea postmodernistă a lui Nietzsche. "Omul recent", care nu diferă esențial de descrierea din 1987 a tipului jeune / zombie al lui Alain Finkielkraut, este mutantul mentalității postmoderne. Câțiva dintre comentatorii favorabili ai cărții lui Patapievici au observat abordarea filosofico-teologică, subliniind că aici trebuie găsită marea noutate a schimbării la față a autorului (Bogdan Pascu, Bogdan Tătaru-Cazaban, în România literară, nr. 9/2002). Din defunctul postmodernism, filosoful nostru
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ironia parodică etc. Bun cunoscător al teoriilor (adesea contradictorii) despre postmodernism, cât și al practicienilor români ai poeziei, încearcă și o oarecare detașare de "canon". El crede că postmodernismul autohton nu trebuie redus la generația '80. Un capitol al Poeziei postmoderne se intitulează, vlahuțian, Cine ne sînt... postmoderniștii?Mircea A. Diaconu încearcă chiar să preia ironia ușor sceptică a lui Alexandru Mușina: "Cât de fragil e conceptul pe teren românesc, o spune scepticul și răzvrătitul Alexandru Mușina. El constată, și orice
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
meritul fiind al lui Arnold Toynbee, Irving Howe sau, în America, al lui Harry Levin 216. În orice caz, contactul cu Japonia a fost decisiv în cristalizarea canonului postmodernist, căci așa cum a remarcat și Baudrillard aceasta e "țara cea mai postmodernă" de pe mapamond, întrucât nicăieri nu există o mai vie coexistență a civilizației electronice cu cea medievală. Aprecierea aceasta deja ne pune pe gânduri și ne face să credem că ori postmodernismul occidental a fost altceva decât a ajuns el pe
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
radicalizare a modernismului, o exacerbare a tendințelor accentuate, oscilând între radicalismul avangardelor și cel al postmodernismului, el însuși manifestându-se adeseori, după cum am văzut, ca neoavangardă, cel puțin în cultura românească, dar și pe alte meleaguri. Albert Borgmann (Crassing the Postmodern Divide) îl surprinde, altminteri, ca pe o formă de divizare în sânul postmodernismului, cel care, la origini, cunoaște tentația spre moderație și toleranță. Hipermodernismul, spune Borgmann, vrea să dea postmodernismului omogenizant, prin masificare culturală, o strălucire care-i lipsește, acel
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
am văzut că și Alexandru Mușina a abandonat, de ani buni, doctrina postmodernistă, preferând paradigma mai largă a modernismului. Pe de altă parte, în paramodernism, elitiștii au posibilitatea să se delimiteze de conceptul "culturii populare", de masă, esențială pentru globalismul postmodern. Cum se vede, construcția lui Sorin Adam Matei nu are conotația negativă a paramodernismului lui Riggs, apropiindu-se, mai degrabă de pozitivitatea lui Shuhei Endo, care, totuși, e departe de mentalitatea existenței "boierilor minții", acesta continuând să creadă într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
abordează la modul secular problemele sociale, centrați fiind pe chestiunile umaniste. Ambele aripi, în confruntarea cu modernismul, ar prefera formele de credință vechi, dar în spirit înnoitor. Asta ar fi, într-adevăr, o notă de transmodernitate în fața abandonării sacrului de către postmoderni. Studiul American Lives arată că încă din 1970 s-au ivit germenii transmodernității. Expansiunea culturii integrale nu dovedește, însă, că ea a fost predestinată, orânduită, ci este doar "un răspuns la problemele actuale", aceasta fiind condiția apariției oricărui fenomen cultural
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
se face nu între marile religii, cum credea Huntington, ci între un Occident secularizat și o lume islamică radicalizată, ambele trădări ale religiilor prin ideologizare. Cu alte cuvinte, se ciocnesc un Occident postmodernizat și un Orient radicalizat în fundamentalism. Ateismul postmodern este ultima fază a secularismului început de mișcările protestante și amplificat de Revoluția Franceză, până în zilele noastre. Secularizarea a însemnat un lung proces de demagificare a lumii, pe care l-a analizat cu pătrundere Max Weber. Etica protestantă a avut
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
smulgerea brutală a speranței eshatologice din inimile oamenilor, aveau să-i arunce pe aceștia în aventura dezastruoasă a căutării unui Graal lipsit de unica esență ordonatoare a existenței umane"232. Intelectualii care au început să înțeleagă consecințele secularismului modern și postmodern, militează, în spirit transmodern, pentru desecularizare. Secularizarea este cel mai puternic argument al fundamentalismului islamic în contra unui Occident "lipsit de Dumnezeu"233. În vreme ce creștinul occidental își poate permite luxul de a nu mai fi creștin, ateismul fiind forma lui de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
aceea, comunitățile tradiționale, indiferent din ce parte a lumii, nu mai pot fi privite ca premoderne, ci transmoderne, în sensul că tradiție și modernitate fac una în spațiul "diferenței ontologice". Din păcate, mulți politicieni, birocrați, elite culturale sunt captivii mentalității postmoderne, incapabili de a se desprinde de ideologiile remanente, conservând o antipatie iresponsabilă față de tradiție. Ziauddin Sardar invită la schimbarea lentilelor Vestului privitor la tradiția islamică, pe care occidentalii o văd ca sistem închis. Dimpotrivă, tradiția este deschisă și dinamică, altfel
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
noile provocări ale istoriei, în epoca transmodernă, dar încă sufocată de sechelele moderniste și postmoderniste. Bineînțeles, civilizații afine transmodernismului se găsesc peste tot în lume, din India și Tibet până în Japonia și Brazilia. Baudrillard care a declarat Japonia "cea mai postmodernă țară din lume" din pricina simbiozei dintre modernitate și tradiție medievală, comitea o vădită confuzie, fiindcă Japonia este, în realitate, cea mai transmodernă țară din lume, chiar în spiritul percutantelor observații ale lui Ziauddin Sardar. Dar se vede treabă că deja
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
epistemologiei umane, că transmodernismul trimite la o epistemologie transumană, la mijloace transcendente. Acestea sunt Cuvântul și Spiritul Său: "Transmodernismul susține că Dumnezeu este mai degrabă în acord cu gloria Sa transcendentă și infinită decât cu epistemologia schimbătoare". Epistemologiile moderne și postmoderne propovăduiesc o mistică a științei și a experienței, adică "se încearcă înțelegerea unei ființe infinite prin mijloace finite". Așadar, transmodernismul deschide calea cunoașterii speciale, prin revelație, iar nu prin "complexele de cultură" asumate de modernism și de postmodernism, în lumina
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
spune că asemenea căi sunt insuficiente, căci trebuie cunoscut prin Spirit (Duh) și Adevăr (Cuvânt). Cunoașterea lui Dumnezeu este după voia lui Dumnezeu, nu a omului, căci este neschimbător și infinit. Primatul gloriei infinite a lui Dumnezeu cere abandonul contextualizării postmoderne, iată marea provocare a teologiei actuale: "Sarcina noastră este să convingem oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu în felul în care gloria Sa o cere să fie cunoscut printr-o epistemologie în întregime spirituală și divină. Trebuie să facem să
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
asupra acomodărilor culturale umane". Fanella distinge două căi de cunoaștere: cea curentă, umană și cea a lui Dumnezeu, integral spirituală. Prima este eficace în împărăția omului, dar niciodată în "Împărăția lui Dumnezeu". Cea dintâi schimbătoare, a doua "mereu aceeași". "Teologia postmodernă remarcă Fanella a dat greș în mod dramatic în ceea ce privește sarcina centrală, aducând în dezbaterea teologică subiecte periferice ale culturii și epistemologiei. Întrebându-ne cum cultura ar trebui să se raporteze la Dumnezeu, intrăm deja în domeniul sociologiei și abandonăm teologia
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
aducând în dezbaterea teologică subiecte periferice ale culturii și epistemologiei. Întrebându-ne cum cultura ar trebui să se raporteze la Dumnezeu, intrăm deja în domeniul sociologiei și abandonăm teologia". Din păcate, Bisericile "încearcă cu disperare să se raporteze la cultura postmodernă într-o încercare de a o învinge". Dar o cultură nu poate fi învinsă decât prin depășirea ei transmodernistă, divină, întrucât "Biserica există ca singura fortăreață de pe pământ care este deasupra culturii. Biserica există pentru gloria lui Dumnezeu, nu pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
limba română. Volumul cuprinde, de fapt, trei romane, celelalte două fiind Conspirația cibernetică. Spirit peste materie și Implicări, acestea din urmă traduceri din limba engleză, pe când Împotriva lui Mango e scris direct în românește. Primul din volum este subintitulat roman postmodern. Editorul și lectorul cărții este Călin Vlasie, un partizan al postmodernismului, care a reușit să iasă, recent, din anonimat prin neghiobiile emise despre Eminescu într-un interviu acordat lui Daniel Corbu în revista ieșeană Feed back. Publicând, însă, cartea d-
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Negoiță, Călin Vlasie și-a mai spălat din păcate, punându-se în slujba eminescianismului de fond al acestui autor român care s-a impus în spiritualitatea americană de avangardă. Cu siguranță, poetul piteștean s-a lăsat sedus de sintagma roman postmodern. De altfel, eu însumi m-am apucat de citit imediat, incitat de promisiune, lăsând de izbeliște teancuri de cărți primite și necitite. Surpriza mi-a fost extraordinară: d-l Constantin Virgil Negoiță pledează pentru un concept atât de vehiculat, ca
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
înțelege mai bine lucrurile, să spun că d-l Negoiță distinge trei paradigme în istoria culturii europene din ultimele două milenii, paradigme cu care am putea fi de acord dacă toate ar fi denumite corect. Acestea sunt: premodernă, modernă și postmodernă. Dar celei din urmă i se potrivește numele de transmodernă, întrucât aspectul postmodern n-a fost decât scurta perioadă de crepuscul exacerbat al modernismului. Criteriul de distingere a celor trei paradigme este, la Constantin Virgil Negoiță, predominanța unui anume tip
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]