4,129 matches
-
numărului de refugiați ucraineni aflați pe malul stâng al Nistrului. Astăzi, istoricii ucrainieni consideră evenimentele drept o parte a propriei istorii. Istoriografia sovietică sau cea moldovenistă, s-a străduit să justifice agresiunea din ianuarie 1919 prezentând-o ca pe o răscoală a populației împotriva opresiunii autorităților românești. Denaturând faptele pe care le-au caracterizat drept „pagini glorioase de luptă eroică a Basarabiei muncitoare”, acestea au căutat să identifice „argumente incontestabile” în ceea ce privește instaurarea unui regim ilegal „de ocupație” de către statul român. De
Răscoala de la Hotin () [Corola-website/Science/329950_a_331279]
-
forțe de dincolo de Nistru. Alți istorici occidentali, precum și de limbă română sau ucraineană alătură evenimentelor și caracterul de revoltă populară. Alte texte cu origine ucraineană descriu cele întâmplate ca revoltă eșuată a unor țărani ucraineni, condusă de bolșevici sau ca răscoală. Ultimul termenul este preluat și de unele surse de limbă română în sens propriu sau nuanțat, cu referire la evenimente ca fiind un val disperat de tulburări sociale care au avut inclus și un caracter de răscoală armată. În 1927
Răscoala de la Hotin () [Corola-website/Science/329950_a_331279]
-
bolșevici sau ca răscoală. Ultimul termenul este preluat și de unele surse de limbă română în sens propriu sau nuanțat, cu referire la evenimente ca fiind un val disperat de tulburări sociale care au avut inclus și un caracter de răscoală armată. În 1927 "Asociația emigraților basarabeni" a pus în circulație la Paris și Praga termenul de insurecție, preluat chiar și în literatura istorică românească. În funcție de raportarea sau nu la incursiunea de la Ataki (astăzi Otaci), reperele temporale variază, evenimentele de la Ataki
Răscoala de la Hotin () [Corola-website/Science/329950_a_331279]
-
de la Odesa. După ce a distribuit manifeste, acest "Directorat" a trimis bande înarmate pe teritoriul românesc. Există argumente documentare care susțin faptul că evenimentele de la Hotin au fost declanșate de către adepții rușilor albi aflați pe teritoriul Ucrainei. Astfel, potrivit unor supraviețuitori, răscoala a fost organizată conform unor instrucțiuni primite din Ucraina, în contextul colaborării Cartierului General al armatei generalului Denikin - staționate în apropierea frontierei ucraineano-române - cu reprezentanții "Comitetului pentru Salvarea Basarabiei" de la Odesa, al tentației denikiniștilor de a elibera provincia după lichidarea
Răscoala de la Hotin () [Corola-website/Science/329950_a_331279]
-
Turnura pe care au luat-o evenimentele a produs dificultăți României în ceea ce privește problema Basarabiei, la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Exprimându-se într-o ședință a Consiliului de Miniștri în 27 martie 1942, generalul Ion Antonescu a declarat: Răscoala de la Hotin a relevat faptul că trupele române au trebuit să facă față nu numai unei revolte sociale, ci și unei reale rezistențe armate. Deși s-au dus lupte grele, totuși reprimarea revoltei s-a făcut atât de ferm, încât
Răscoala de la Hotin () [Corola-website/Science/329950_a_331279]
-
în esență mici grupuri de soldați revoluționari proveniți de pe malul stâng al Nistrului, care au cooperat cu populația locală din regiunile Hotinului și Sorocăi, istoriografia sovietică s-a străduit să justifice agresiunea din ianuarie 1919 prezentând-o ca pe o răscoală a populației împotriva opresiunii autorităților românești. Incursiunea de la Hotin, alături de cele de la Tighina și Tatar-Bunar este caracterizată drept una dintre acele"„pagini glorioase de luptă eroică a Basarabiei muncitoare”", conform unei concepții caracterizate de denaturarea faptelor. Aceste denaturări au urmat
Răscoala de la Hotin () [Corola-website/Science/329950_a_331279]
-
incontestabile”" în ceea ce privește instaurarea unui regim ilegal "„de ocupație”" de către statul român. De asemenea, istoriografia sovietică a susținut existența unui front intern bine organizat care a ținut piept „regimului de ocupație”. Din acest punct de vedere, „sabotarea acțiunilor "„puterii ocupante”" prin "„răscoalele armate”" nu a reprezentat decât "„o metodă de luptă cu ordinea urâtă de popor”". Ținutul dintre Prut și Nistru așadar, în 1918 ar fi fost ocupat de România, „regimul de ocupație al Basarabiei de către România „burghezo-moșierească” - instituit după ocupare, fiind
Răscoala de la Hotin () [Corola-website/Science/329950_a_331279]
-
că participarea pur bolșevică la acțiune n-ar trebui să fie supraestimată. Istoriografia moldovenistă, asemeni celei sovietice, caracterizează rebeliunea ca fiind una dintre cele mai glorioase pagini de lupă - atât îndreptate contra intervenției străine, cît și luptă bolșevică. Conform acesteia, "Răscoala" a cuprins 100 de sate. Enumerați frecvent, liderii revoltei au fost cu predilecție însă ruși sau ucraineni, cu toate că un număr de moldoveni au fost menționați (de la 1 la 3 moldoveni din 8 până la 16 lideri). În plus, într-un context
Răscoala de la Hotin () [Corola-website/Science/329950_a_331279]
-
Doilea Război Mondial, a fost total anacronică afirmația precum că rebelii din Hotin au luptat pentru restaurația puterii sovietice și reunificarea cu patria sovietică. Istoriografia ucraineană consideră actual în contextul în care regiunea Hotinului a devenit o partea a Ucrainei, Răscoala de la Hotin drept o parte a istoriei proprii.
Răscoala de la Hotin () [Corola-website/Science/329950_a_331279]
-
și negocieri - în Ungaria (165), Suedia (1655), Austria (1656). Semnătura sa apare în Tratatul de la Oliva. Între anii 1667-1683, Morsztyn devine staroste de Tuchola. A luptat în seria de războaie de la sfârșitul secolului al XVII-lea, denumită "Potopul", precum și în Răscoala lui Hmielnițki. Se căsătorește în 1659 cu Katarzyna Gordon, fiica lui Henryk Gordon, colonel în armata regală. Câțiva ani mai târziu, trece la catolicism. În domeniul politic, a reprezentat gruparea profranceză. După abdicarea lui Jan Kazimierz al II-lea, în
Jan Andrzej Morsztyn () [Corola-website/Science/328113_a_329442]
-
religioase). În timpul împărțirii Poloniei, Sztum a devenit capitala a unui district administrativ din cadrul Prusiei de Vest (Westpreusse). La începutul secolui 19, trupele lui Napoleon au staționat în Sztum, și când valul de răzvrătiri a polonezilor împotriva Imperiului Rus, cunoscut ca Răscoala din Noiembrie, a fost înăbușită, un mare grup de polonezi au fost internați la Sztum. După Primul Război Mondial, viitorul Powiśle-i a fost determinat printr-un plebiscit, ca rezultat al căreia regiunea a fost încorporată în Germania. Pe 22 ianuarie
Castelul din Sztum () [Corola-website/Science/328129_a_329458]
-
Atenulf al II-lea, însă acestuia din urmă i s-a permis să își exercite domnia personală până în 1064. În acel an însă, Richard și Iordan și-au apropiat titlurile ducale și consulare ale conducătorilor gaetani. Richard a înăbușit o răscoală ulterioară a lui Atenulf și a continuat să își extindă teritoriul în Campania, până în apropierea Romei. În 1071, pe când Robert Guiscard se afla la asediul asupra Palermo, principalii baroni ai acestuia, Abelard și Herman, fii ai fratelui său Umfredo, alături de
Richard I de Capua () [Corola-website/Science/328119_a_329448]
-
de la Guillaume, propria sa rudă. Pe patul său de moarte, el l-a rugat pe fiul său, Guillaume I "cel Rău" să îl numească pe Robert drept conte de Loritello. Cu toate acestea, imediat Robert a fost implicat într-o răscoală antiregală, deplasându-se mai întâi la curtea imperială a lui Frederic I Barbarossa, iar apoi la cea imperială bizantină a lui Manuel I Comnen. Se pare că el ar fi emis pretenții la tronul regal, în baza unui testament falsificat
Robert al III-lea de Loritello () [Corola-website/Science/328156_a_329485]
-
de la Eurymedon, din Pamphylia, contra perșilor, pun în evidență potențialul imens pe care liga de la Delos îl punea la dispoziția Atenei. Aceste triumfuri inaugurale vor fi însă contrabalansate de eșecul acțiunilor în Egipt. Acolo căpetenia libiană Inaros, care pornește o răscoală contra perșilor în 463 a.chr. cere ajutorul atenienilor, și flota Ligii ajunge până la Memphis. In 456 a.chr. însă, perșii trimit o puternică flotă care îi asediază pe atenieni într-o insulă din delta Nilului și, doi ani mai
Liga de la Delos () [Corola-website/Science/328148_a_329477]
-
aristocratice încercaseră și răsturnarea regimurilor inspirate de modelul, tot mai clar democratic, al instituților ateniene. Cu ajutorul aliaților mai mărunți, care aveau interesul de a păstra liga, și datorită flotei foarte importante - din ce în ce mai “autentice” datorită mecanismului tributului - Atena învinge pe rând răscoalele de la Thasos, Samos, Colophon, Chalcis și Eretria în 447 a.chr. și Milet în 446-5 a.chr. Pedepsirea cetăților răsculate e exemplară, atenienii confiscându-le o parte din teritorii pe care le distribuie propriilor oșteni instalați ca garnizoană în orașele
Liga de la Delos () [Corola-website/Science/328148_a_329477]
-
era așteptată, însă împăratul, după încoronarea sa, a părăsit Italia, în pofida apelurilor lui Rainulf. Ca urmare, în acel an, 1133, Roger a avut puterea de a reveni în peninsulă din Sicilia și să anihileze parte din succesele rebeliunii. Însă noi răscoala au avut loc. Rainulf i-a acordat sprijin armat lui Tancred de Conversano, sub comanda lui Roger de Plenco, însă pe de altă parte aștepta întăriri dinspre Pisa și Genova. Rainulf a eșuat în a menține Nocera, iar Robert de
Rainulf al II-lea de Alife () [Corola-website/Science/328131_a_329460]
-
cruțat doar cu condiția promisiunii de a participa la cruciadă. El a renunțat la Brindisi pentru 20 de monede de aur. Tancred se pregătea pentru participarea la cruciadă când o insurecție a izbucnit în apropierea sa. El s-a raliat răscoalei la Montepeloso. Acolo, el a preluat comanda rebelilor din Apulia, care dețineau Melfi, Venosa, Barletta și multe alte orașe. Roger s-a aruncat asupra lor și a cucerit orașele centrale, tăind astfel legătura lui Tancred cu aliații din Capua, după
Tancred de Conversano () [Corola-website/Science/328158_a_329487]
-
Alfons de Hauteville a murit în 1144, regele Roger l-a numit ca principe pe cel de al patrulea fiu al său Guillaume "cel Rău". Cu toate acestea, ca urmare a morții lui Roger din 1154, a avut loc o răscoală în peninsulă, sub conducerea lui Robert al II-lea de Basunvilla, văr al lui Guillaume "cel Rău", devenit rege al Siciliei ca Guillaume I. Când Guillaume a fost excomunicat de către papa Adrian al IV-lea și în contextul zvonurilor (nejustificate
Robert al II-lea de Capua () [Corola-website/Science/328144_a_329473]
-
1130, Roger căuta obținerea coroanei regale, primind astfel o onoare superioară celei a principelui (precum dețineau conducătorii din Capua și Bari). Aliindu-se cu Tancred de Conversano, un vechi aliat al său și renegat față de dinastia Hauteville, Grimoald a pornit răscoala în 1131 și a capturat portul Brindisi în ziua de Crăciun. El a menținut Brindisi până în mai 1132, când, după preziceri astronomie și insistențe papale, dar mai ales după ce Roger a părăsit Sicilia pentru a înăbuși insurecția din Apulia, locuitorii
Grimoald de Bari () [Corola-website/Science/328166_a_329495]
-
frate mai tânăr, Guillaume, precum și o soră, Gaița, căsătorită cu Rao de Devia. Henric a fost probabil același cu personajul care s-a răsculat între 1079 și 1080 împotriva ducelui de Apulia Robert Guiscard. Cu certitudine, el a participat la răscoală care a cuprins Apulia în 1081, în ajunul primei campanii a lui Guiscard din Balcani. Această din urmă răscoală l-a avut în frunte pe contele Godefroi de Conversano și a fost susținută de împăratul bizantin Alexios I Comnen, însă
Henric de Monte Sant'Angelo () [Corola-website/Science/328173_a_329502]
-
valea râului Crati, lângă Cosenza. El a distribuit teritoriile cucerite în Calabria și i-a conferit lui Robert Guiscard un castel la Scribla, pentru a-i supraveghea intrările. În 1050, el a trebuit să îl sprijine pe Guaimar în reprimarea răscoalei unui anume Guillaume Barbote. În 1051, papa Leon al IX-lea l-a silit pe Drogo să promită că va opri jafurile operate de normanzi, însă Drogo a fost asasinat în același an (probabil ca urmare a unei conspirații regizate
Drogo de Hauteville () [Corola-website/Science/328211_a_329540]
-
fi părăsit Normandia cândva între ianuarie și aprilie ale acelui an. În 9 mai 1009, o insurecție a izbucnit în Bari împotriva catepanatului de Italia, autoritatea bizantină în regiune. Sub conducerea lui Melus, un longobard local având o poziție înaltă, răscoala s-a răspândit rapid în alte orașe. La sfârșitul acelui an sau la începutul lui 1010, catepanul în funcție, Ioan Curcuas, a fost ucis în luptă. În martie 1010, succesorul acestuia, Vasile Mesardonites, a debarcat cu întăriri și a trecut
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
pentru a ataca Troia. Deși aceasta nu a putut fi cucerită de la bizantini, toți principii longobarzi au fost aduși sub ascultarea Imperiului romano-german, iar Pandulf de Capua a fost transportat într-o închisoare din Germania. Acest moment a marcat sfârșitul răscoalei longobarde din sudul Italiei. În 1024, mercenarii normanzi (probabil sub conducerea lui Rainulf Drengot) se aflau sub solda principelui Guaimar al III-lea de Salerno atunci când Pandulf al IV-lea de Capua îl asedia pe Pandulf al V-lea (principele
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
cronicarului Alexandru din Telese, Napoli, "care, încă din vremea romanilor, fusese cu mare dificultate cucerit cu forța armelor s-a supus acum lui Roger în fața forței unei singure vești [anume, cea a căderii Amalfi]." În 1134, Sergiu a acordat sprijin răscoalei inițiate de Robert al II-lea de Capua și de Rainulf al II-lea de Alife, însă a evitat orice confruntare directă cu regele Roger al II-lea. După căderea Capuei, el a prestat omagiu față de rege. În 24 aprilie
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]
-
căderea Capuei, el a prestat omagiu față de rege. În 24 aprilie 1135, o flotă pisană comandată de Robert al II-lea de Capua a pus ancora în Napoli, transportând întăriri de 8.000 de oameni. Napoia servit ca centru al răscoalei împotriva lui Roger al II-lea pentru următorii doi ani. Sergiu, Robert și Rainulf a fusto asediați în Napoli până în vara lui 1136. Până atunci, mulți dintre locuitorii orașului au murit de pe urma foametei. Totuși, conform cronicarului Falco de Benevento, simpatizant
Cuceririle normande în Italia de sud () [Corola-website/Science/328183_a_329512]