KorAP: Find »[drukola/base=strămoș & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...156 157 158 ...287 >

7,161 matches

Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831

echivalent simbolic al naturii interioare. De aceea, poetul cântă "migratoarele păsări", "hohotul vântului", "valurile întunecate și sumbre", semne ale instabilității, lumii fenomenale, cu destinul căreia se identifică. Nomadismul acesta este consecința unui atavism, urmarea unei comunicări cu un "dincolo" al strămoșilor, situație ce continuă cunoscutele experiențe similare eminesciene sau blagiene: "Glasul acelui ciudat strămoș/ De la care îmi vine iubirea aceasta prea mare". Baconsky pledează pentru o poezie a cărei substanță să constituie atmosfera ei emoțională, fără metafore rare, căutate, lipsite de

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
valurile întunecate și sumbre", semne ale instabilității, lumii fenomenale, cu destinul căreia se identifică. Nomadismul acesta este consecința unui atavism, urmarea unei comunicări cu un "dincolo" al strămoșilor, situație ce continuă cunoscutele experiențe similare eminesciene sau blagiene: "Glasul acelui ciudat strămoș/ De la care îmi vine iubirea aceasta prea mare". Baconsky pledează pentru o poezie a cărei substanță să constituie atmosfera ei emoțională, fără metafore rare, căutate, lipsite de podoabe stilistice. Senzual, poetul întinde mâna ca să simtă boarea în palmă sau petale

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
ev aprins/ Să-i dăm dezlănțuiți a-nsuflețirii noastre vamă/ Cei ce nu ard aprins ca noi/ În flăcările noastre se destramă"/. Labiș restituie registrului poetic bocete, blesteme, orații de nuntă; redă poeziei pastelul, reînvie istoria aureolând prezentul, redescoperă mitul strămoșilor, casa părintească, folclorul și un bănuit sentiment al dezrădăcinării și al înrădăcinării. Poetul aude venind prin noapte cavalcade baladești și firul de argint al doinei, glia gemând de schije și otravă, ca o iubită, de aceea blestemă în numele vieții și

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
a impulsionat evenimentul, aclamând ponderat sau euforic momentul istoric. Preocuparea pentru arta poetică, în ciuda inflației de versuri, există ("Mărul de lângă drum", "Strugurele roșu"). De asemenea reînvie motivele cunoscute în poezia tradiționalistă a perioadei interbelice: comoara, șarpele, dorul, pământul, stelele, cultul strămoșilor, dinamica socială a revoluției: Iar când pe caii iuți prin pustă/ câmpia le părea că-i prea îngustă,/ de faima lor meleagul era plin/ Din munții Apuseni la Seghedin". Începând cu volumul " Materia și visele", poetul este mai preocupat de

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de folclor și poezia satului. "Poeții pământului"1 nu stau numai sub semnul poeziei lui Lucian Blaga, ci și al lui Ion Pillat, V. Voiculescu, Aron Cotruș, Adrian Maniu, N. Crevedia. Casa părintească, satul mitizat, sentimentul înrădăcinării, al dezrădăcinării, mitul strămoșilor, al întoarcerii în anistorie sau la vechea Dacie sunt teme frecvente în poezia perioadei 1960-75. Am putea spune că tradiția constituie elanul vital al fenomenului poetic actual. Orientarea spre folclor, ca sursă de inspirație, este redescoperită, așa se explică nuanțarea

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
și încotro. Latin/ și georgic se aude un cântec peste toate". O contopire a cerului cu pământul își face loc: ("Și seara-i spovedită cum n-a fost nici o seară/ Cu sacra ei lumină pe suflet te mângâi") și motivul strămoșilor, al continuității neamului se realizează într-un colorit plin de mișcare: "Pământul urcă-n lapte/ Cerescul lui prinos/ De lună și-nstelare./ Și dorm în eroii/ îmbătrânind cu timpul și devenind strămoși". Ca și Mihai Beniuc, Andrițoiu celebrează calul, trăind nu

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
sacra ei lumină pe suflet te mângâi") și motivul strămoșilor, al continuității neamului se realizează într-un colorit plin de mișcare: "Pământul urcă-n lapte/ Cerescul lui prinos/ De lună și-nstelare./ Și dorm în eroii/ îmbătrânind cu timpul și devenind strămoși". Ca și Mihai Beniuc, Andrițoiu celebrează calul, trăind nu numai melancolia pierderii acestuia și odată cu el trecerea unui timp, ci, legat de imaginea lui, insistă asupra depășirii condiției, a evadării iluzorii din propriul cerc. "Un cal e perfectă armonie/ Și

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
cunosc/ cum altul mai tare/ cu mult decât mine/ mă asediază mereu/ Zi și noapte ca pe o fortăreață." O latură a poeziei merge pe linia tradiționalistă a inspirației, poetul reproduce toate notele caracteristice satului: apar casa,copilăria, dezrădăcinarea, mitul strămoșilor, integrate organic în existență; mai mult, poetul nu concepe să-și continue existența în afara răsunetului lor intim: "Mamă,/ însuflețește-mi amintirea/ pentru drumul de acum/ tot ce-i al meu/ trebuie să vină la matcă/ cred că-i eroare să

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
toamna. O certă suferință cuprinde lumea, așa se explică imaginea crucilor pe cărări: "Sunt numai cruci/ Din bare de aluminiu,/ Nimic nu-i vegetal,/ Nimic nu-i carne.". Poetul simte în el, ca și Blaga, chemarea unei vieți netrăite a strămoșilor; într-un sfârșit apocaliptic, în acorduri de Bach, muritorii se înghesuiau parcă în ultimul tren ce se îndreaptă spre orașul catedralelor care ardeau pe mare plutind îndepărtat spre Dumnezeu. Universul este văzut în alb și negru, în rău și bine

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
1968), universul din "Câmpia Eternă" persistă. "Pustiul" lui Ioan Alexandru și "Araratul" locul de purificare al lui Lucian Blaga ("Munte jumătate-n lume, jumătate-n infinit") apare și la George Alboiu 1. Deslușim motivul dorului, al șarpelui, al comorii, al strămoșilor, al casei părintești care și-a pierdut și ea rădăcinile: " Singură casa mea umblă pe câmpuri/ ... timpul meu înăuntrul ei odihnește". Năzuința spre absolut apare rar în poezia lui George Alboiu, dar, cu motivele citate, poetul reînvie sau, cum s-

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
mă înfrățesc cu morții/ deși nici unul nu e vrednic să-l ador." Moartea are o față clară ca o icoană de foc. Persistă și în acest volum iconografia, elemente de univers grațios; astfel, toamna își scutură cerul de îngeri, și strămoșilor, când deasupra pământului florile se scutură, încă le mai tremură palma: "Ca tă-i doamne, după acest tremurat/ pe cei care stau deasupra pământului și încă nu au plecat". În 1974, publică "Stâlpii", volum în care sentimentul iubirii apare frecvent,ca

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de pânda raportată la nuntă, la moarte, la iubire, la naștere. Volumul "Iadeș" (1967) însumează un amestec de motive preferențiale ale tradiționaliștilor, interpretate și de Lucian Blaga, îmbrăcate în forme fixe cum ar fi ciclul de sonete. Casa părintească, pământul, strămoșii, precum și un anumit sentiment al dăruirii,care ne trimite la Mihai Beniuc, apare frecvent în poezie ("Sunt casă fără gard"). Nașterea lui a fost meteorică, ca și a lui Liviu Rebreanu: "Un om a împușcat tăcerea/ Cu numele de sfânt

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
tăcerea/ Cu numele de sfânt/ Ion/ Coboram pe pământ." Ca toți poeții aflați la primul volum, Dumitru M. Ion se vrea vitalist: "Beau laptele cald până îmi țipă în sânge" sau "Bivolii negri, în luminiș, borțoși/ caută-n umbre seninii strămoși." Uneori, ne amintește de Crevedia sau de Aron Cotruș: "Satul s-a molipsit de aburi/ care se clatină până în măduva țăranului, îl așază din șale, îl încovoaie puțin,/ Acolo, pe holdă lângă femeie. Pe deal tună Dumnezeu ca prostul/ latră

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
spicul de grâu, porumbul, iezii, șopârlele, vicleimul, colinde în spiritul tradiționaliștilor: "Primiți cu colindul, cinstiți gospodari?/ Primiți Vicleimul?/ Prin veche viforniță, mai bați în zadar/ în poartă cu frigul." Pe poet îl strigă pământul Maramureșului, pentru că zac în el osemintele strămoșilor. Sentimentul dezrădăcinării este atât de puternic, încât îi hărțuiește existența: "E strigătul pământului sub rod/ în chiot amețind cu zloată,/ prin care neuitarea câine orb/ ne-adulmecă, ne caută, ne latră". Ceramica regăsită exprimă incertitudinea poetului care caută prin umbra

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
umbră" este răsfrângerea în moarte, moment când realizăm purificarea de terestru. Ideea de continuitate se raportează la un orizont spiritual tradițional: roata, focurile, vetrele, inimile: Aici, pe aceste coline unde eu voi fi mai departe,/ roată,/ deal,/ inimă/." Legătura cu strămoșii, cu neamul, cu pământul, cu drumurile este străbătută de fiorul vrăjii: "Ialomița-ncet/ mi-a trecut prin piept/ Lungi drumuri de seară/ În mine au țesut/ Roțile de cară/ Ce m-au străbătut." ("Răsfrângere de câmpie") Ideea de sacrificiu în

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
citați aici, în majoritate, nu și-au găsit un timbru liric propriu, oscilând între formula deschisă, clasică, sau cea a poeziei de notație, și o versificație încifrată, adeseori în forme fixe. Astfel, la Gr. Hagiu descoperim universul poeziei tradiționaliste: pământul, strămoșii, sămânța, nunta, dar și lupta cu tensiunea ideilor, încifrate în simboluri ce ne trimit la N. Stănescu, la Gh. Tomozei. În cele cincisprezece volume, acest poet ajunge rar la poezie, ca și N. Ioana, ale cărui versuri parvin rar la

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
lumea de obiecte se plasticizează și esențializează prin imaginea cercului: "și numai cercului îi este dat/ să sară din el însuși în afară/ și asemeni lui nici eu nu pot/ decât să cresc egal." Gr. Hagiu reînvie mitul morților, al strămoșilor, reînvie muncile agricole la modul livresc, ca un om care n-a participat efectiv la cosit: "Și mai departe, miriștea de lan cosit/ și grâul de sămânță/ în camera cea mare adunat". Sentimentul iubirii pierdute și un întreg univers supus

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
spirală, ne-o spune poetul în "Aripi gândite": Totul se numără limitat/ Ca literele stricte dintr-un alfabet/ dar sus de tine cerul s-a urcat,/ iar plopii își scot aripile-ncet". În "Duhul pietrelor" (1970), motive biblice, istoria, satul, strămoșii, motive folclorice sunt cuprinse în pasiuni filtrate în versuri concentrate, rareori cu puteri evocatoare, pentru a ne sugera stări sau atmosfere. "Eram un înecat cu ochii deschiși/ Pe un râu în care pătrunsesem din greșeală/ atras de irișii albi și

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
pasărea care bate cu ciocul în poarta pădurii și a timpului. Ștefan devine o prezență răspândită în aerul și în vegetația Moldovei, și tot ce atinge, oameni și locuri, par sacralizați. Un sentiment de liniște, de interiorizare, propice comunicării cu strămoșii, cu cei care au fost, ne trimite la L. Blaga: Ce liniște-i aici de aceea poate/ Când sărut iarba aud șoapte/ Venind de demult/ Aceste păduri care se întorc din iarnă cântând/ Leagănă-n arbori întreaga mea viață." În

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de seninătatea clasicilor: "Albastru mineral/ e cel din casele țărănești./ Lui Rareș i-am găsit asemuirea cu Ștefan/ și cu un frate al tatei". Într-un limbaj plastic, la Tiberiu Utan, trecutul este un exemplu de înălțime spirituală, de învățătură. Strămoșii "Ostașii noștri", sunt risipiți în piatră, în pădurea de mesteacăn, în plopii sunători... într-un peisaj puțin decorativ: "Ca la atac, în linii, mormintele stau șir și dorm voinicii țării acolo-n cimitir." Poetul glorifică, fără zgomot, prezența lor permanentă

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
atât cât ea poate exprima metaforic lumea. Rămâne aspirația permanentă a "Teribilului actor", care se desparte de "falsele străluciri", pentru a deveni autentic. Chemarea "Schiorului" spre muntele înzăpezit sugerează și stări emoționale indefinite. De asemenea, rămâne continuatorul vocilor limpezi ale strămoșilor: "Mă trag din neam străvechi, de cântăreți dieci/ În stranele bisericilor ardelene". În ciuda conținutului, care răspunde sau nu imnului ca specie, poetul cântă elegia fierbinte a Ardealului în rezonanțe grave și înmiresmate, reînnoind știutul glas menit să limpezească "ferestrele înghețate

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
tatăl meu răstignit,/ pârghie subțire e mama tânără/ înșurubată în brațele noduroase de lemn." Cu Ioan Alexandru descindem într-un univers propriu mai ales poeziei interbelice: pământul, satul, casa părintească, nunta din Ardeal, sentimentul dezrădăcinării, dar și al înrădăcinării, mitul strămoșilor. Satul poetului este legat de vremea copilăriei, pământul este cel al acestei epoci: "și apoi toamna singuri, acasă/ frigem bureți târzii pe-o sobă înnoptată,/ ieșea fumul încet pe hornuri cu viață/ și ne trezeam deodată în zori/ opriți de

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Scrisoare neexpediată" descoperim sentimentul dezrădăcinatului aflat în căutarea unui sol prielnic, pentru că întoarcerea acasă ar însemna înfrângerea. Poetul reia o tematică proprie poeziei interbelice, acumulează motive folclorice frecvente în poezia tradiționalistă a perioadei: motivul șarpelui, al comorii, al pământului, al strămoșilor, la care adaugă un acut sentiment al revoltei, procesul de pauperizare al țăranului. N. Manolescu vorbește de existența unui suprarealism țărănesc transcriind faptul trăit". Poezia nu permite să ne dăm seama unde se termină fantasticul și unde începe realul, deoarece

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Luptele"). Versurile ne trimit la Blaga: "Lucian Blaga e mut ca o lebădă". și harul este divin, poetul va întârzia sub aripa protectoare ("La tine, Doamne sub aripă") și va cere dreptul la porc, la câne, la ocară, la cultul strămoșilor, dar și la perlă, smarald, înger, șarpe, otravă, elemente cunoscute în lirica argheziană. O primă ipostază este similitudinea cu divinul: "toți mă credeau el, chiar și eu însumi" ("Odă bucuriei", "Necuvintele"). Aceeași idee apare și în poemul "Construcție" în care

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Adrian Păunescu minulescianismul structural..." "Smulgerea din părinți" este dureroasă: Și iată-i mai reci ca portretele,/ Cu frunți răstignite pe puls!/ îi doare auzul și pletele/ Și trupul din care ne-am smuls". Ideea blagiană a unei vieți netrăite a strămoșilor, întrupată într-o altă existență, apare la Păunescu într-un fel de paralelism alimentat de dinamica celor două vieți 5:" E-un timp când ei sunt și copii/ și vârstnici, iar noi pe-aproape/ Plutim fulguit peste zi/ Ca umbra

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]