KorAP: Find »[drukola/base=zbate & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...156 157 158 ...205 >

5,116 matches

Corola-publishinghouse/Journalistic/2176_a_3501

celălalt „masiv“ al operei sale, Les Contes drolatiques. Ca de obicei, Balzac își schițează cu compasul larg crăcănat pe planșe iluzorii planuri vaste, rotunde... optimist-demențiale, neducându-le până la capăt, fie din cauza timpului prea scurt pe care-l trăiește precipitat, febril, zbătut la gălbenuș și-albuș... și-n final pocnit în moalele sufletului de planturoasa și „dotata“ poloneză Hanska, fie datorită îmbulzelii teribile a celorlalte romane ce se cer foiletonate rapid, gâfâit, imperios. Trebuia să închege o sută de povestiri, tranșându-le

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2176_a_3501]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

răspunse popa. În tăcerea nopții de toamnă, veni de afară, iar, nechezatul jalnic al roibului. Apoi, sub lumina tristă a lămpii, necunoscutul gemu din adâncuri, un fior greu păru că-i umblă prin lăuntru, pe când trupul sta nemișcat; ochii se zbătură în orbite; apoi se stânseră. Primarele se sculă în picioare, neliniștit, și zise: —A murit... Da, a murit, murmură popa; Dumnezeu să-l ierte! —Dumnezeu să-l ierte! zise și primarele, încet. Fața străinului, împietrită de moarte, era galbenă și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
îmi treceau încă multe gânduri, care veneau și mă părăseau în zbor de furtună, ca niște paseri spărioase. La o bătaie de pușcă descălecai și-mi apucai calul de căpăstru. Mă apropiai încet, cu răsufletul greu, și inima mi se zbătea cu tărie în coșul pieptului. Lăsai calul singur. Mă apropiai, mă oprii lângă ușă. Voii să strig. Pe cine să strig? Poate-i acasă pușcașul. Și nici n-aveam glas în gâtlej. Tresării deodată. Glasul Chivei întreba chiar lângă mine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Întinsei mânile. Ea se trase îndărăt, brusc, ca izbită de ceva. Gemu încet: Are să te găsească taica! dar așa de încet, că de-abia auzii. Și când intrai în tindă, îmi puse mânile în piept și începu a mi se zbate în brațe. Apoi dintrodată se liniști, mi se lăsă pe piept, mă cuprinse de după gât ș-o simții caldă, c-o răsuflare fierbinte care mă amețea. Vtc "V" O pace mare îmi stăpânea acum sufletul. Întors acasă, ieșii la câmp

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
străbătea în suflet ca o undă de fericire. Veneam încet, pe jos, cu calul după mine, cu frâul trecut prin stânga, și glasul moale, înfiorat, întreba ca totdeauna, aproape, îndărătul ușii de brad: —Dumneata ești, taică? Și inima mi se zbătea tare în piept ca o pasere rănită. Pe urmă, tinereța noastră nu putu răbda diminețile când gazornița trebuia să rămână stânsă. Într-o coșcovă, subt o înfundătură de mal, între ierburi crescute pe pământul grămădit în țesătura de papură și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
o groază... pe urmă m-am deprins. Acuma știu că așa-i apa... Cere ea om... Când am venit întăi, nu știam. Știu că atunci, primăvara, s-a umflat și mi-a rupt pod, a dus căruță, tot, și se zbătea apa ca într-o negură... Ce? crezi că nu cere? Cere; are și ea glas... Da’ atuncea pe cei ce veneau îi purta de-a rostogolu... Nimeni nu-i putea prinde. Îi lua sforul apei și-i mâna în Dunăre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
toate părțile deodată, scurt, izvorâră oamenii întinzând cu brațe tari toporâștele; coasele încovoiate fulgerară în lumină, se atinseră, se opriră cu sunete domoale, în jurul capetelor fugarilor. Ghemuiți unul în altul, țiganii încremeniseră ca niște stane de piatră între ascunzișuri. Își zbăteau piepturile în gâfâiri gemute și, cu capetele în piept, între fierurile împreunate, își rostogoleau ochii, cu albul ca de lapte, privind pe lângă umere în jur, ca niște fiare. Mortul se odihnea în liniștea lui, care parcă se cernea din cerul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
omorât? ce ți-a făcut? Ea se uită o clipă în juru-i, apoi își trece iar palma dreaptă peste ochi. —L-am omorât, boieri dumneavoastră, că nu mai puteam trăi cu dânsul... Mie-mi era altul drag!... Și i se zbăteau ca într-un fior nările. Se ținea să nu plângă poate, și-și încrunta mai tare sprâncenele. —Bine, atunci de ce l-ai luat? —Eu? eu n-am vrut să-l iau... Am spus de la început că mi-i drag Ioniță

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-n barba-i zbârlită. Câțiva soldați, cei mai slăbiți de drum, despovărați de greutăți, pășeau în urma chilnei de dinapoi, domol, cu capetele plecate, prin roirea pulberei deșteptate. La ambulanța noastră, pe lângă caii regimentului, erau înhămați și doi căiuți care se zbăteau în ștreanguri și trăgeau cu încordare, îndemnați din când în când de glasul stăpânului lor, un român nalt și uscat, negricios la obraz. Într-o vreme, pe când omul se lăsase mai în urma trăsurii, doctorul îl întrebă: Da’ știi că ai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
noi suntem oameni de altădată... Petrișor își întoarse ochii spre ușa uriașă a hanului. Mogoș Ungurul nu se mai vedea; șleahul se potolea, și el se trăsese în întunericul lui. Iar în bătătură, sub plopii subțiri, la focurile care se zbăteau în întuneric, oamenii tăcură. Stăteau pe coaste și focul le rumenea fețele. Erau oameni nelămuriți, și fețe nelămurite; și Petrișor Damian, privindu-i cu ochi tulburați, se simțea mai tare și mai cu curaj decât toți - deși din umbra neagră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pușca și baltagul. Trase pe mâneci repede sumanul, își îndesă în cap o căciulă veche și ieși în ogradă făcând pași mari și lunecând cu opincile prin hleiul desfundat. Capauca Moța, lângă cotlonul ei din colțul casei, începu să se zbată în lanț și să schiaune cu jale. Gavril se opri, în cumpănă, cu capu-ntors spreea: Las-o acasă! zise stăpânul. Omul își strânse sumanul la piept și ieși în drum cu baltagul și cu pușca. Ce este, cucoane Coste? —Mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
schimb, una-două, dă năvală ziua în maghernița roșie a Reizei? Începu să pândească dughenița din față. Căuta să înțeleagă ce se spune acolo, între cele câteva rafturi sărace. De auzit nu auzea vorbele; dar mânile Reizei ș-ale Haiei se zbăteau, se încâlceau, parcă erau purtate de un vânt năprasnic. Și li se alăturau capete, și le lunecau ochii în aceeași parte... Într-o zi, Haia sosi gâfâind, gătită, cu părul luciu mirosind ușor a gaz, ca totdeauna. Era cu fundă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
el, la colțul hudiții. De-o săptămână în jurul ei, în casă, iar se vorbea despre logodnă. Sanis iar se avânta să rostească douăzeci de cuvinte; ea toată vremea tăcuse. Sufletul ei parcă aștepta izbucnirea. Ș-acuma era hotărâtă să se zbată, să se lupte; acuma începea să se simtă tare. Iar până ce va fi nevoie de zbatere și de luptă, trebuia să se închidă în sufletul ei, să nu-i știe nimeni taina; singură în întuneric să sufere, până ce se va

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și tropote porniră dintrodată pe afară, capete de femei se arătară la geamuri, cineva zgâlțâi clampa ușii. Rusu întrebă: Cine-i acela? Știe el de copil? Spune-mi cine-i?... Dar copila nu putea răspunde. Gemea înfiorată și abia se zbătea. —Domnu picher! domnu picher! se auzeau glasuri de afară. N-o omorî, domnule Ioane!... Ce este? răcni el întorcându-se cu mânie. Ce vă boldiți pe ferești! Porniți și vă căutați de treabă... Se repezi la ușă și o deschise

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de-acu să se descurce... Și lui tatu-său pot să-i spun, dacă vine la mine... Ce am eu cu fata dumnitale? Nici nu mi-i dragă, nici nimic, acu toate s-au sfârșit între noi... Stăi, de ce te zbați? Stăi să-ți spun numai o vorbă... Fata lui Sanis tremura înfrigurată; parcă se grămădeau în sufletul ei lacrimi, spaime și bucurii. Iar Ștefan Bucșan simțea tremurul brațelor sub degetele lui; o năvală de sânge i se sui în ochi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
acolo o împresurară femeile aprozilor, și ovreica le povestea cum s-au întâmplat lucrurile. Gâfâia, da din mâni: Am adus pe moașa Etel... Ar fi bine... trebuie să mergeți și dumneavoastră... că-i de legea dumneavoastră... nu trebuie să se zbată așa... poate să moară... Dumnezeu știe... Și porniră toate spre casa unde gemea fata lui Ion Rusu. Ca o noapte se scoborî în simțurile și-n sufletul bolnavei; blăstăma gemând, scrâșnind, țipând cu înfiorare; apoi într-un târziu nu-și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mă duc în lume! Lăsați-mă-n pace!... Nu-mi trebuie nici pânea voastră, nici nimica! Am să mănânc pâne neagră, am să car apă, am să slujesc, am să-l hrănesc ș-am să mă duc după dânsul!... Se zbătea urlând; și Sanis rămase încremenit cu gura căscată; mâna cu pilugul i se lăsă în jos; se întoarse spre nevastă-sa, privind-o lung. —Vezi? vorbi încet femeia. Ai văzut? Ce să facem noi acuma?... Cu ce-am păcătuit, ca să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pân’ la fata picherului! — Nu vin! Am să mă duc după dânsul în lume! Și se văita cu obrazul bugezit de lacrimi, cu ochii roșii și umflați. O umpleau valuri de mânie, îi venea să sfarme tot în juru-i; se zbătea ca o fiară în lanțuri. Abia într-un târziu s-a liniștit, a intrat în casă și s-a ghemuit într-un colț, privind fix înainte-i cu ochii arși de durere. Și curând după aceasta, în casa lui Sanis

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
o sară, nevasta lui Sanis tresări spăriată din locul ei. Din amorțirea-i grea de peste zi, din gândurile nesfârșite, Haia deodată zvâcnise în plângeri de jale. —Ce-i, Haie? strigă femeia cu frică. Ce s-a întâmplat, Haie? Ce te zbați așa?... Fata o privi țintă cu spaimă, o vreme, apoi începu să geamă: — Ah! mamă! n-am vrut să cred! n-am vrut să cred! M-a lăsat așa și s-a dus! Nu se poate să mă lese așa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în odaia răscolită, gemea Haia în sudorile morții. Gemea cu unghiile înfipte în chilote: — Nu mai pot! mă arde! nu mai pot! Ce-ați făcut cu mine?... Am să mor! Și-i creșteau plângerile lugubre, subțiri și chinuite. Și se zbătea ca subt împunsături vrăjmașe, cu mii de ace, pe când lângă căpătâiul ei moașa sta privind-o țintă, cu ochii licăritori. Ce este? strigă Sanis căscând gura cu uimire. Ce s-a mai întâmplat?... E bolnavă?... De ce n-ați adus doctor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cai... Și începe a suna talanca Albei, încet, hai, hai - și se iau toți căișorii după mine... Și eu tot colea, tot colea, că le știu sama, până ce i-am adus în curte. Ș-acu șed la curte și se zbate cuconu Nastratin și nu-și află loc. Ia acu să vezi dumneata ce ispașă are să plătească... Acu nu mai merge, măi bade... Înainte vreme, călcau dumnealor moșia prin toate părțile, prin toate coturile, da’ acu nu! Faliboga nu doarme... Eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
auzi de Faliboga! Da’ ce ți-am făcut eu, bade Sandule? grăi Niță amețit. Faliboga ridică biciul; dar Niță Lepădatu se prăbuși scurt asupra lui, îi cuprinse dreapta și i-o răsuci la spate. Îi cuprinse și stânga, care se zbătea, și i-o îndoi lângă cealaltă. Cu harapnicul îi legă pumnii; apoi gemând de mânie, îl puse pe vătaf la pământ, se lăsă greu pe el și scoase buzduganul de alamă. - Faliboga icnea și-și rotea înspăimântător ochii în orbite

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
lăsă mânile în jos și o privi cu luare-aminte. Dar ce este? Fetei îi veniră lacrimile în ochi. —Nu te duce, Niță... Acu am văzut eu ce inimă are călugărița. Nu te duce!... Dar ce ai tu, Marghioliță, de ce te zbați așa? Fata îl privi cu mânie și cu dragoste; se apropie de el și-i dădu mânile. Lepădatu nu pricepea lămurit ce este, însă îl străbătu o înfiorare fierbinte, când o simți pe fată tremurând lângă pieptul lui. Îi cuprinse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu dragoste; se apropie de el și-i dădu mânile. Lepădatu nu pricepea lămurit ce este, însă îl străbătu o înfiorare fierbinte, când o simți pe fată tremurând lângă pieptul lui. Îi cuprinse cu dreapta grumazul. Și ea i se zbătea moale în brațe, iar el o sărută amețit. —N-ai să te duci, așa-i că n-ai să te duci? zicea ea, și-l privea c-un fel de sălbătăcie. Vină desară la bordei, am să-l mân pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
tai cu cuțitul. S-o tai c-o vorbă zadarnică! Nu poți nici într-un chip să te desfaci de ea. Asta-i ca mâhnirea lui putredă, care-l covârșește și din care nu izbutește a ieși, oricât s-ar zbate. În care cer să se înalțe? în care străfund să se dărâme? Deocamdată, strângându-și în el puterea pe care o mai are și pe care o simte ghimpoasă în locul unde se afla odată inima, nu mai poftește decât să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]