40,921 matches
-
coincis cu o dezvoltare în primul rând de natură economică din moment ce avem mărturii precum cetatea romană de lângă cimitirul catolic, (obiectiv arheologic necercetat încaă), o piatră cu inscripție romană aflată la "cetate" și predată la Muzeul de Istorie din Timișoara. Ca atestare documentară, potrivit istoriografiei maghiare, anul este 1484, atunci este pomenit ca proprietar al localității și ca trimis al lui Matei Corvin în zonă pe Lazarus de Bohowitz sau Lazăr de Bozovici. De la numele acestuia se pare că ar deriva și
Bozovici, Caraș-Severin () [Corola-website/Science/301073_a_302402]
-
vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (86,74%), dar există și minorități de baptiști (4,71%) și penticostali (1,37%). Pentru 5,72% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională. Clima Răcășdiei este de tip continental-moderat cu influențe submediteraneene. Prima atestare documentară de așezări omenești apare în anul 1440 într-un act de împroprietărire, unde se află mențiunea: “ Nobili de Ciorna, de Dănsuș (Dampsos) și Bizere, iau asupra lor, supt regele Albert, cetățile amenințate și primesc pentru această o donație de
Comuna Răcășdia, Caraș-Severin () [Corola-website/Science/301093_a_302422]
-
migratoare, în special ale maghiarilor, care reușesc să-și exercite dominația asupra zonei. Districtele din partea Caraș Severinului se bucură de o anume autonomie față de regii maghiari (sec X-XV). Scaunul de judecată era la Caransebeș, conducător fiind banul de Severin. Prima atestare documentară este în 3 nov 1352, într-un act de donație, un anume Ștefan de Mâtnic primește domenii pe lângă râul Mâtnicel. Acesta este fondatorul familiei Mâtnic, una dintre familiile nobile românești din Banat. Vorbind despre familia "de Mâtnic", de la început
Mâtnicu Mare, Caraș-Severin () [Corola-website/Science/301089_a_302418]
-
act de donație, un anume Ștefan de Mâtnic primește domenii pe lângă râul Mâtnicel. Acesta este fondatorul familiei Mâtnic, una dintre familiile nobile românești din Banat. Vorbind despre familia "de Mâtnic", de la început trebuie precizată distincția între localitatea Mâtnicu-Mare, locul primei atestări documentare a familiei (1352) și Ohaba Mâtnic, teritoriu adiacent terenurilor primite prin danie regală, unde locuiau cei care slujeau nobililor "de Mâtnic". Prin urmare, familia este a nobililor de Mâtnicu Mare și nicidecum ade Ohaba Mâtnic, cum greșit notează anumiți
Mâtnicu Mare, Caraș-Severin () [Corola-website/Science/301089_a_302418]
-
nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (88,76%), dar există și minorități de baptiști (3,47%), penticostali (1,41%) și romano-catolici (1,22%). Pentru 3,85% din populație, nu este cunoscută apartenența confesionala. Prima atestare documentara a comunei datează din anul 1436 și este făcută de istoricul maghiar Pesty - Fragyes, în istoria banatului și a județului "Szoreny" (Severin), apărând sub denumirea de Topleț, ceea ce în limba slavă înseamnă cald. Odată cu ocupația maghiară, comuna primește numele
Comuna Topleț, Caraș-Severin () [Corola-website/Science/301099_a_302428]
-
Zoltanfalva") este un sat în comuna Copăcele din județul Caraș-Severin, Banat, România. Satul este printre cele mai tinere așezări din Banat. A fost înființat la începutul secolului al XX-lea de ucraineni aduși la muncă în pădurile din zonă. Prima atestare documentară a satului datează din 1910, însă primele locuințe care au format vatra satului au fost ridicate între 1907-1910. Ucrainenii erau originari din nordul Maramureșului istoric, din zona Carpaților păduroși. Ei s-au stabilit, pentru a munci, în Banat și
Zorile, Caraș-Severin () [Corola-website/Science/301102_a_302431]
-
Vulturu (în trecut Cartalu/ Cartal, în turcă Kartal) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Constanța, Dobrogea, România. Se află în partea de nord a județului, în Podișul Casimcei, la de Constanța. Prima atestare documentară a acestei localități datează din 1854, din data de 14 ianuarie, dată în care se sărbătoresc „Zilele comunei Vulturu”. La recensământul din 2002 avea o populație de 751 locuitori. Prima atestare documentară a localității Vulturu datează din 1854, pe
Vulturu, Constanța () [Corola-website/Science/301150_a_302479]
-
județului, în Podișul Casimcei, la de Constanța. Prima atestare documentară a acestei localități datează din 1854, din data de 14 ianuarie, dată în care se sărbătoresc „Zilele comunei Vulturu”. La recensământul din 2002 avea o populație de 751 locuitori. Prima atestare documentară a localității Vulturu datează din 1854, pe 14 ianuarie, prin redactarea unui tacrir, în care se menționa numele comunei, pe atunci Cartalu (din , "vultur"). Documentul a fost descoperit de profesorul de istorie Nicolae Moroianu din Medgidia. Sărbătoarea „Zilele comunei
Vulturu, Constanța () [Corola-website/Science/301150_a_302479]
-
ianuarie, prin redactarea unui tacrir, în care se menționa numele comunei, pe atunci Cartalu (din , "vultur"). Documentul a fost descoperit de profesorul de istorie Nicolae Moroianu din Medgidia. Sărbătoarea „Zilele comunei Vulturu“ se desfășoară în perioada 7-14 ianuarie și aniversează atestarea documentară a localității. Sărbătoarea a fost inițiată în 2004 de primarul comunei, Neculae Berbec. Vulturu se numea inițial Cartalu, cuvânt turcesc, care tradus în românește înseamnă "vultur". Neoficial, locuitorii localității utilizează ambele denumiri.
Vulturu, Constanța () [Corola-website/Science/301150_a_302479]
-
zona satului. Ciobănii și chiar locuitorii raportează constant întâlniri cu urși: în 2001 un copil a fost atacat de un urs în partea de jos a satului (la Napoleon) duminică la amiază când se pregătea să meargă la biserică. Prima atestare a satului de reședință este din 22 octombrie 1572 și apare în condica unei mănăstiri locale. Satul este menționat ca fiind de moșneni, neaserviți vreunui boier sau vreunei mănăstiri. Numele satului este de origine slavă, bez=fără, deadea=bătrâni, adică
Comuna Bezdead, Dâmbovița () [Corola-website/Science/301154_a_302483]
-
s-au găsit urme ale unei așezări din sec. I-IV peste care este suprapusa altă protoromâna din sec. VI-X. Peste acestea, s-a format o așezare rurală în sec. XI, din care s-a dezvoltat satul medieval. Prima atestare documentara scrisă a satului datează din anul 1774 când Divanul Țării Românești da ordin ispravnicilor județului Dâmbovița să oblige pe locuitorii de pe moșia Pietroșița să facă claca și să plătească dijma cuvenită. Denumirea satului Dealu Frumos apare pentru prima oara
Dealu Frumos, Dâmbovița () [Corola-website/Science/301166_a_302495]
-
a satului cunoscută sub numele de Broșteni Deal, iar satul Izvoru a rămas până la Reforma Agrară din 1945, un sat de clăcași pe moșia lui Dragomirescu și Bălescu, ultimii boieri ce au exploatat până la sânge oamenii din această așezare. Prima atestare documentară a satului Izvoru datează din 20 decembrie 1780.
Izvoru (Vișina), Dâmbovița () [Corola-website/Science/301175_a_302504]
-
formată din satele Ludești (reședința), Miloșari, Potocelu, Scheiu de Jos, Scheiu de Sus și Telești. Comuna Ludești este străbătută de DJ702A și DJ702L. Este situată la o distanță de de orasul Găești și de orașul reședință de județ, Târgoviște. Prima atestare documentara datează din 27 mai 1539 într-o scrisoare, de punere în posesie a unei moșii, a lui Radu Paisie,domnul Țării Românești. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Ludești făcea parte din plaiul Dealul-Dâmbovița al județului Dâmbovița și
Comuna Ludești, Dâmbovița () [Corola-website/Science/301176_a_302505]
-
4,23%). Pentru 3,13% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (96,17%). Pentru 3,13% din populație, nu este cunoscută apartenența confesionala. Comună este așezată în zona de intensă atestare cu vestigii dacice. Făcea parte din arealul Buridavei care avea așezări centrale lângă Ocnele Mari și așezări marginale care cuprindeau toată zona. C. Alexandrescu în dicționarul geografic al județului Vâlcea despre Păușești-Măglași arată că primii locuitori au fost mâglașii în
Comuna Păușești-Măglași, Vâlcea () [Corola-website/Science/301203_a_302532]
-
s-a dat comunei numele de " MÂGLAȘI ". Cuvântul ,mâglași" provine de la grămadă de sare - măglașă- folosită că unitate de măsură pentru sare, în funcție de care erau plătiți cei care munceau la extragerea ei din salinele de la Ocne ( actual Ocnele Mari ). Prima atestare documentara cu privire la existența satului Păușești-Măglași datează din anul 2 august, 1453. Este un act redactat la Gheorghiță de către Vladislav al II-lea voievod. Din cuprinsul acestui hrisov reiese că moșia Păușești a fost întărită boierilor Stan și Vladimir care o
Comuna Păușești-Măglași, Vâlcea () [Corola-website/Science/301203_a_302532]
-
al vechimii comună Vînători este relativ tânără, satele componente, mai vechi sau mai noi, făcând parte mult timp din comunele învecinate. Deși teritoriul comunei Vînători a fost locuit încă din preistorie, mărturiile arheologice stând dovadă în acest sens, documentele de atestare a localităților componente sunt de data mai recentă, din epoca medievală și modernă. Conform recensământului din 2011, comuna Vânători are o populație de 4864 de locuitori. În anul 1887 Odaia lui Manolache și Vînători intrau în componență comunei Tulucești din
Comuna Vânători, Galați () [Corola-website/Science/301226_a_302555]
-
elementul român este prezent în chip impresionant. În afară de ceramică a mai fost descoperit și un fier de plug de tradiție română. Materiale care dovedesc că procesul de romanizare s-a extins și dincolo de valul român ridicat pe direcția Barbosi-Tulucesti. Prima atestare documentara a satului este din 3 aprilie 1588, cănd soborul Mănăstirii Galata din Iași îl cumpăra de la domnitorul Petru Șchiopul cu 6000 de aspri (moneda turcească de argint). Satul fusese „domnesc” adică proprietatea domnului și dat lui Ștefan camanarul (dregătorul
Șivița, Galați () [Corola-website/Science/301224_a_302553]
-
de vreun învățător care nu a putut explică numele satelor ce se înșira de la Tulucesti la Foltesti. Constituirea satului Sivita sub forma unei obști razasesti, care s-a aflat la originea vechilor sate românești, este, desigur, anterioară cu mult primei atestări documentare cunoscută și pe care o plasăm în a doua jumătate a secolului XV. Devenind moșie domneasca și apoi mânăstireasca, obștea razaseasca se va risipi lesne înainte de secolul XIV, atestate documentar, ulterior, hlize razasesti. Istoria satului este, deci, identică, în
Șivița, Galați () [Corola-website/Science/301224_a_302553]
-
proaspăt desțelenită a lui Dragomir, fost Biv-vel vornic. Numele așezării și al moșiei era dat după un strămoș cu acest nume sau probabil provine de la cuvântul vechi ce definea pleava rămasă după vânturarea semințelor de cânepă. După alți istorici, adevărata atestare documentară este considerată un hrisov emis de domnitorul Petru Cercel în 1583, prin care dă un loc de "ohabă" gelepului Necula în satul Bucu Vechiu. Documentul este citat de Nicolae Iorga și face referiri și la alte localități din același
Bucu, Ialomița () [Corola-website/Science/301233_a_302562]
-
de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (95,75%). Pentru 3,89% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (95,92%). Pentru 3,89% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională. Întâia atestare documentară a Dridului datează din 28 octombrie 1464, când voievodul Radu cel Frumos dăruia mănăstirii Snagovului patru mori la Dridih, făcute mai devreme de Vlad Dracul, părintele lui Vlad Țepeș. Sub influența comunității monahale de la Snagov și apoi și a
Comuna Dridu, Ialomița () [Corola-website/Science/301239_a_302568]
-
această localitate există un muzeu sătesc situat în curtea școlii generale. În localitate sunt două biserici, una Creștin-Ortodoxă, "Biserică Sf. Dumitru", și Biserica Creștin-Adventistă. Majoritatea populației este de religie Creștin-Ortodoxă, dar sunt și câteva familii ce aparțin religiei Creștin-Adventiste. Prima atestare documentara a satului Borosoaia datează din anul 1579, cănd Petrul Șchiopul face schimb de sate, dând Onestii și Borosenii pe satul Miletin: "Leat 7088 septemvrie 25...Și domniia me i-am dat schimbu, un sat anume Onestii și Borosenii pe
Borosoaia, Iași () [Corola-website/Science/301261_a_302590]
-
cu sufixul ‘-ui’ sunt considerate de origine turcică.). Posibil ca, din cauza năvălirii repetate a popoarelor migratoare, așezarea să fi fost mult timp nelocuită, însă în lipsa unor dovezi istorice în acest sens, această afirmație rămâne doar la nivelul de presupunere. Prima atestare documentară a acestei așezări o avem din timpul lui Ștefan cel Mare, despre care Matei de Murano, medicul venețian ce l-a îngrijit pe voievod, scria la 7 decembrie 1502 că "„este un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă
Budăi, Iași () [Corola-website/Science/301263_a_302592]
-
județul Iași. Își are originile în a treia domnie a lui Petru Șchiopul (17 octombrie 1583 - 29 august 1591). Acest domnitor pune stăpân pe Hatmanul Andrei peste satul Feredeni din ținutul ocolului Hîrlăului în anul 1590. Acesta este anul de atestare. La Feredeni se pot vizita: Situată la aproximativ 10 km de orașul Hârlău, județul Iași, Biserica monument istoric „Adormirea Maicii Domnului” din Feredeni a fost ctitorită de boierul Iordache Krupenski în anul 1790. Locașul are formă de navă, cu ziduri
Feredeni, Iași () [Corola-website/Science/301277_a_302606]
-
între 1560 și 1620. Pe la 1600, Hândreștii era stăpânit de o serie de familii răzășești înrudite, dintre care neamul lui Bejan și Cazacul se trag probabil din nepoții cu același nume al lui Luca Direptate, deci au devenit patronime. Prima atestare scrisă a Handrestilor e din 1624. În 1635 e pomenit Ionasco de Handresti; în 1665 - Gligorie din Handresti; in 1707 - fiul acestuia, Chiriac Handrescu, iar în 1734, Pintilei Handrescu, fiul lui Chiriac. Fosta moșie răzășască Hândrești se mărginea la est
Hândrești, Iași () [Corola-website/Science/301282_a_302611]
-
bogat în apă în timpul ploilor, dar care seacă uneori în lipsa lor - numit de localnici Negruțu, în hărți find numit Săuzeni. Din punct de vedere administrativ, satul Hărpășești aparține împreună cu satele Doroșcani, Popești, Obrijeni, Vama și Pădureni de comuna Popești. Prima atestare documentară a satului este într-un uric a lui Ștefan cel Mare din 12 ianuarie 1488, unde este menționat satul Arpășești aflat lângă Todirești, sat dispărut în prezent. La 28 martie 1560 se menționează într-un document al domnitorului Alexandru
Hărpășești, Iași () [Corola-website/Science/301281_a_302610]