17,484 matches
-
cele două santinele burgunde păreau mult mai puțin interesate de peisaj și pălăvrăgeau cu voce scăzută în asprul lor dialect nordic. Pe malul de miazănoapte al lacului se vedea limpede burgul Noviodunum și, mult mai aproape, pe drumul ce urma coasta, se puteau zări numeroase siluete în mișcare, cu care și bunuri casnice. îndreptând privirea spre miazăzi, Sebastianus nu putea să nu se gândească la Frediana, ceea ce i se întâmpla mereu în ultimele săptămâni: îi promisese că se va întoarce în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
scurtă vreme, clopotul bazilicii începu să bată furtunos. Capitala Sapaudiei era în pericol. 26 Era dimineață târziu, dar soarele întârzia să se arate din spatele norilor mari, cenușii, pe care noaptea îi adusese deasupra Sapaudiei. Neclintiți în șaua cailor, pe o coastă împădurită, Sebastianus și Chilperic puteau străbate cu privirea spre miazănoapte, către ultimele povârnișuri ale munților Jura, ce coborau lin. Ceea ce vedeau nu lăsa nici o îndoială și nici unul dintre ei nu găsea nimic de spus. Fumul ce se ridica în mari
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
volute cenușii la orizont spunea totul: Vesontio ardea. Dușmanul, însă, plecase de acolo, iar incendiile ce înghițeau satele cele mai apropiate de vechiul drum militar lăsau să se înțeleagă că era clipă de clipă tot mai aproape. Mai jos, pe coastă, soldații descălecaseră și profitau de acea scurtă oprire ca să mănânce ceva și să-și potolească setea. Erau puțin peste patru sute de cavaleri, între care trebuiau numărați cel puțin o sută de galo-romani și helveți, cu tot felul de arme la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Ce mă sfătuiești? — Alanii mei sunt puțini, dar sunt cu toții arcași pricepuți, iar între oamenii tăi ai și tu mulți arcași. Dă-mi douăzeci și-o să fac din ei un singur detașament; o să-i ascundem pe toți printre copacii de pe coastă, sub stânca de care tocmai am trecut: or să-i ia pe huni prin surprindere și n-or să le dea răgaz să răsufle. Chilperic încuviință și spuse ceva, dar Sebastianus nu reuși să-i audă cuvintele, căci vacarmul mulțimii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
tăcere apăsătoare se lăsase în vale. Barbarilor nu le trebui prea mult să părăsească drumul și să se răsfire pe cele două margini și în albia râului, astfel că, în scurt timp, armata lor ajunsese să se întindă de la o coastă la cealaltă. După ce înaintaseră puțin, se opriseră, însă rândurile lor continuau să se îndesească. Postat cu soldații săi între copaci, Sebastianus înțelese limpede că nu aveau de-a face cu gepizi, ci cu huni, iar acum încerca să-și facă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Mataurus, care, rămas fără scut, stătea îngenuncheat în iarbă, cu fața încordată, apăsându-și pântecele cu mâinile. O vânătoare pe viață și pe moarte se desfășura între copaci. Arcașii fugeau, încercând să ajungă la caii lor, sau căutau să urce coasta pentru a ajunge în locuri mai înalte, unde, din pricina terenului accidentat și a vegetației mult mai dese, cavalerii dușmani nu puteau să-i urmărească. Mulți dintre cei care, încercând să-și ajusteze tirul, înaintaseră prea mult, nu mai puteau acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cu temelia înfiptă într-o stâncă uriașă de ardezie, de unde domina valea îngustă de dedesubt și torentul vijelios ce curgea pe fundul ei, pe lângă care șerpuia un drumeag bătătorit. Un loc izolat, așadar, înconjurat amenințător de munții Jura, ale căror coaste, îmbrăcate în desișuri de conifere și mesteceni, coborau în vale aici în pante line, mai încolo povârnite, abrupte și neliniștitoare. în cerul cutreierat de vânturi al Sapaudiei, nori mari se vălătuceau continuu, încet și maiestuos, deasupra acelei văi uitate de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în Reția. — De cât timp sunt aici? — De azi după-amiază. Când te-au adus păreai mai mult mort decât viu, dar cred că, una peste alta, nu ai nimic grav. Sigur te-ai lovit la cap și probabil ai o coastă ruptă, de aceea ți-am bandajat și pieptul. Și pe urmă, ești umflat peste tot și mai sunt și zgârieturile de pe gât. E o minune că frânghia nu ți l-a frânt. Oricum, o să-ți revii repede. Vorbea pe un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
teroare până când avea să fie chemat înapoi. Practic, mingan-ul său era extremitatea aripii stângi a imensei armate. El, să o spunem drept, avea tendința să interpreteze acele ordine în felul său. Chiar din ziua când, împreună cu Audbert, contemplase de pe o coastă stâncoasă grandiosul peisaj al lacului Lemano și prospera capitală a regatului lui Gundovek, își spusese că acela urma să fie un premiu magnific pentru un mare războinic. Nu, el nu s-ar fi mulțumit doar să comande un mingan: Voia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
o bucată din suliță cu mâna liberă și, smucindu-i astfel brațul, ridică dreapta pentru a-i aplica o nouă și cumplită lovitură de sus. Deodată, însă, încremeni, lăsă buzduganul să cadă și, clătinându-se, își duse o mână la coastă. Războinicul cu cap de lup, care îl lovise sub omoplat, își împinse și mai adânc sabia în trupul său, ca să o scotă apoi șiroind de sânge, în vreme ce hunul cădea fără veste peste roman. Dându-l jos de pe el, Sebastianus căută
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cu hotărâre pe unde era nevoie, apoi, dintr-un salt, încălecă în spatele său. O clipă mai târziu, părăsiră luminișul și se pierdură în pădure. 37 Mica armată merse ore întregi, urmând cel mai adesea cărări abia schițate, urcând sau coborând coaste pietroase ori urmând defileuri întunecoase și împădurite. Se deplasau printr-o pădure de fagi, tise și carpeni, mulți dintre ei seculari, îmbrăcați în noua haină de frunze a primăverii, iar pe anumite porțiuni cărarea se strâmta atât de mult încât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de rasă, puternici, ai urmăritorilor lor, iar Sebastianus începu să-și piardă speranța că vor reuși să pună mâna pe banda aceea de asasini; însă deodată îi văzu mai întâi încetinind și apoi făcând o întoarcere spre stânga, către o coastă împădurită, unde, probabil, sperau să-și găsească refugiu. Observând un nor de praf la mică înălțime, pe întinderea însorită, chiar pe direcția în care alergaseră până ceva mai înainte, înțelese motivul pentru care își schimbaseră drumul: era clar că un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
salveze. Trase sabia și își alese unul pentru sine; în vreme ce acela își oprise calul și privea în jur înfrigurat, căutând o cale de scăpare, îl ajunse și încercă să-l doboare cu o lovitură directă. Hunul, însă, se aplecă pe coasta cealaltă a calului și se feri de lovitură; totuși, în cele din urmă, în timp ce se îndrepta în șa, fu străpuns de sulița unui burgund ce venea aproape frontal. în scurtă vreme, nici ceilalți nu avură o soartă mai bună - curând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
calul, mârâia ca o fiară prinsă în cursă și își rotea sabia, fulgerând totul în jur cu o privire cumplită. Până la urmă, cercul de sulițe se strânse în jurul său, iar una din ele ajunse la țintă, atingându-l într-o coastă. Frediana interveni, însă, pe un ton aspru: Nu! Prindeți-l viu! O clipă mai târziu, un războinic îl apucă pe hun din spate, de platoșă, și îl trase jos din șa. Trei-patru burgunzi săriră pe el și îl imobilizară, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
că n-o să ne mai vedem. își scutură umerii: — Păi... oricum nu te-ai arătat prea des zilele astea, nu? Cuvintele erau de reproș și totuși tonul era incert; însă imediat deveni dur. Până mai adineaori ai fost mereu în coasta acelei... întinse mâna în direcția în care se găsea cortul Fredianei, acelei mici călugărițe! Scândura aceea în armură! De acum, Sebastianus o dorea. Nu dădea prea mare atenție la ce-i spunea ea. Fără să-i răspundă, sprijinindu-se cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Sute de bărbați și femei, care, venind în urma călugărilor, își părăsiseră refugiul și coborâseră la vale în procesiune mută, refuzând să-l abandoneze pe Canzianus în momentul suprem. Balamber ordonă alor săi să blocheze cărarea, dar ei se răsfirară pe coastele văii îngrămădindu-se pe stâncile de ardezie și prin micile luminișuri ce se deschideau printre brazi. De undeva, începu să se audă un psalm, care, în scurt timp, răsună puternic de la un contrafort la celălalt al văii. Deși erau obișnuiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
plin de amărăciune în suflet pentru moartea unui om de o asemenea valoare. Cântecul celor din vale nu încetă nici măcar un moment. Apoi, când totul se sfârși, o liniște tragică se lăsă în vale. Fratele Gomerius, însoțit de Ambinanus, coborî coasta, se prezentă înaintea lui Balamber și îi ceru să i se dea voie să ia sărmanele rămășițe carbonizate ale abatelui, iar acesta îi îngădui. Nici unul, însă, nu ceru ceea ce rămăsese din Inisius. A doua zi, către apus, sosi în tabără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cu gest al mâinii: — Mănâncă între timp; avem drum lung și trebuie să-ți păstrezi forțele. Divicone se scutură cu un tremur scurt, ca și cum doar în momentul acela și-ar fi dat seama de prezența lui. Ascultător, luă a doua coastă de miel și începu să îi roadă carnea. Aproape imediat, Metronius îl incită să-și urmeze povestirea: — Deci? Spuneai că s-a întâmplat ceva, mi se pare. înghițindu-și dumicatul, Divicone încuviință. Da, reluă el, ștergându-și degetele unse de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
-mă! spuse dând pinteni animalului. Urmând cele două călăuze, Sebastianus și tovarășii săi se îndreptară pe una dintre ulițele ce se întâlneau la răscruce și continuară așa pentru o bună bucată, traversând câmpia. Fură apoi conduși în sus, pe o coastă domoală; după buza ei se deschidea o vale largă, acoperită cu vegetație de stepă, poate albia unui râu din vechime, dispărut acum ori deviat de către oameni. După ce ajunseră la malul opus și după ce-l urcară, intrară într-o zonă cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
la sine pe celălalt milițian și se repeziră în întâmpinarea celor doi. Imediat ce ajunse în fața barbarului, încercă să-și înfigă în el daga. Soldatul, însă, îl împinse brusc pe prizonier, astfel că lovitura, în loc să ajungă în pântece, îi atinse doar coasta; el tresări, îndoindu-se, duse mâinile la rană, dar nu căzu. Cilonus dădu să ridice sabia pentru o nouă lovitură, dar soldatul strigă ceva și îl împinse îndărăt, apoi apucă barbarul de părul lung și îl împinse înainte cu putere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și pătați de sânge - sângele Flaviei, gândi ea cu scârbă - strânși pe picior cu șireturile sandalelor. în grădină, Hippolita îl văzuse privind-o ironic, auzise râsul său batjocoritor, însă acum atitudinea sa părea a fi cu totul alta: își apăsa coasta - acolo unde îl rănise daga lui Cilonus - cu o mână dungată de sânge și privea în jur neliniștit, cu o expresie înspăimântată, evitând să fixeze îndelung pe cei care îl înconjurau. Hippolita preferă să-l privească pe soldat, ale cărui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cu o mișcare rapidă, într-un fals alan care îi venea în întâmpinare, în timp ce ordonanța sa arunca prima javelină, doborând un alt adversar. Printre puținii romani ce încă rezistau, Sebastianus îl recunoscu pe Marcentius, care, sângerând dintr-o rană în coastă, se apăra cu greu de doi atacatori. Prefectul îl ucise pe unul dintre ei cu o lovitură de sabie, pe când celălalt dădea înapoi, protejându-se cu scutul și căutând ajutorul tovarășilor. Cu toate acestea, o clipă mai târziu, decurionul scăpă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
atrasă de râsetele câtorva războinici hiung-nu, care, adunați în jurul unui foc de uscături, se distrau urmărind o copilă de nu mai mult de zece-doisprezece ani, care se lupta cu doi câini scheletici ce mârâiau în jurul ei, pentru o bucățică de coastă de miel pe jumătate crudă, pe care în mod evident le-o aruncase un războinic. îmbrăcată doar într-o tunică de in soioasă și zdrențuită, micuța avea picioarele goale, iar crustele de noroi și murdărie păreau să acopere fiecare părticică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
-l lovească, o ridică pe fată într-o mână și o aduse, râzând, la căpetenia sa. — Lasă-mă! Da’ lasă-mă, brută ce ești! striga în galo-romană, dând zadarnic din mâini și din picioare, dar atentă să țină bine de coasta de miel câștigat cu atâta greutate. Când Odolgan o puse jos înaintea lui Balamber, care o observa amuzat, se eliberă, zbătându-se, și îi aruncă o privire furioasă, în timp ce, la spate, mâna ei strângea bucata de carne. Cu un aer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
le rețină din răsputeri. Buza de jos îi tremura de furie. — De când? — Ce-ți pasă ție? răspunse ea cu putere, cu vocea schimbată de plâns. Lăsă apoi capul în jos, cu privirea în pământ. în mâna dreaptă încă mai ținea coasta de miel, acum curățată de carne aproape cu totul. Cu dosul celeilalte mâini îi șterse nasul murdar. — Nu știu... adăugă cu voce sumbră. De multe zile. Balamber observase deja că prin sat nu erau cadavre. — Locuiați aici? întrebă. Ea negă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]