4,695 matches
-
puterea; rămăsese un paznic tăcut, și de-acum nebăgat în seamă, al singurătății Împăratului în timpul frecventelor sale insomnii. Îl urma peste tot unde putea, mereu tăcut, era pierdut dacă Împăratul se afla departe. Ceilalți îi spuneau catulus, catellus, cățelul egiptean. Murmură: — Am văzut cu ochii mei că stropiți cu sângele cald încă al condamnaților statuile zeilor voștri. De ce? — Pentru că ei îl beau. Lucrătorii râseră. Însă discuția se întrerupse fiindcă, pe neașteptate, sosi Împăratul, împreună cu o mică escortă, traversând cu pași repezi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
despre sine, dacă îndrăznea să-i vorbească astfel, fără să se controleze. Nu-i răspunse, singurul indiciu al gândurilor sale fu privirea, irisurile verzi-cenușii între pleoapele larg deschise. Dar senatorul Asiaticus - după ce colegii săi, cu o copleșitoare majoritate oficială și murmure de rebeliune tainică, aprobaseră respectivele proiecte imperiale - spusese: „Nu poate continua așa. Fărâmițăm imperiul ca pe un miel care trebuie prăjit pe jar“. Opoziția alarmată și surdă a grupului de optimates era tot mai puternică. „Și Marcus Antonius dăruia bucăți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
visului de pace pentru care și-a dat viața. Și îl vom uni cu memoria mamei și a fraților mei uciși. Imhotep își înălță chipul slab, pe care vântul deșertului săpase multe riduri, privi stânca abruptă de dincolo de lac și murmură: — Mă gândesc, Augustus, la un monument asemănător celui pe care marele Senmout l-a construit în Valea de Apus întru gloria reginei Hatshepsut. Dacă îți place, de stânca aceea voi sprijini arce puternice, care vor susține trei terase succesive, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
rândul lui, Împăratul vedea în el un vechi slujitor al lui Tiberius, poate chiar un complice - și, instinctiv, îl ura. De zile pline de neliniște avea parte și mândra stirpe a Pisonilor, moștenitorii lui Gneus Calpurnius Piso. „Experții în otrăvuri“, murmurau oamenii când îi vedeau trecând. Iar dacă poporul nu uita, erau slabe speranțe să uite Împăratul. Prin urmare, când, la sfârșitul primului an de domnie, Gajus Caesar căzu pe neașteptate bolnav - de o „febră“ pe care medicii nu reușiră s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
a adus vreo veste care să mă facă fericit“. Spaima i se strecură în suflet, cu un șuierat din ce în ce mai puternic. Apoi își spuse că erau niște bănuieli absurde. Șuieratul se potoli, însă nu de tot. Ținu gândurile acelea pentru sine, murmură că voia să se odihnească. Medicul deschise larg ușa și îi porunci lui Callistus să iasă. Cu ochii întredeschiși, încă slăbit, Împăratul îl privi pe Callistus cum se îndepărta; tocmai datorită lui Sertorius Macro sclavul acela eliberat umbla acum prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
sală; râseră și cei aflați în apropiere, iar Calpurnius Piso tăcu, prefăcându-se că n-a auzit. Împăratul o invită pe femeie lângă el și curând, oaspeții observară că între cei doi se întâmpla un lucru iremediabil. „Prea mult vin“, murmurau; trebuiau să-i distragă atenția Împăratului. Dar Împăratul nu părea să fi băut - întotdeauna bea puțin; părea fermecat de frumusețea femeii, iar ea, sub privirile soțului și ale celorlalți invitați, nu încerca deloc să-l respingă. În timp ce Calpurnius Piso, tolănit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
ispitea, nebună de fericire. Într-o șoaptă pe care mulți o auziră, el o întrebă ce putea să mai aștepte în pat de la un bătrân cum era Calpurnius Piso. Ei îi trebuia un băiat frumos, râse el. — Replici de cazarmă, murmură un senator dintr-o familie cu tradiție. Se vede că a crescut printre soldați. Dar tăcu imediat, amintindu-și că tocmai Calpurnius Piso îl numise, ironic, „băiat“ pe Împărat. Între timp, Împăratul împingea jocul și mai departe; în noaptea aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
disimulare și multe secrete, lua decizii fulgerătoare. Și pe când el era încă tulburat de gândul la cei morți - „s-a întâmplat un lucru pe care nimic nu-l va putea repara vreodată“ -, într-un alt palat de la Roma, Valerius Asiaticus murmura pentru sine: „Credeam că am ales un simbol, dar ne-am trezit cu un stăpân“. În taină, se temea, fiindcă Împăratul descoperise intrigile și le dejucase singur. Se gândi că popularitatea „băiatului“ era prea mare - își spuse: „Dacă romanii or
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
îi schimbase chipul. Slab, cu o mulțime de riduri fine sub ochi, zicea că și el doarme puțin; sărutându-i ostentativ poalele tunicii cu un gest de sclav, repeta că niciodată nu sperase să trăiască asemenea zile. „O minune teribilă“, murmura. Întotdeauna cuvintele lui dădeau dovadă de o inteligență pe măsura situației. Imediat însă își lua seama, ascunzându-se. „Mă consum ca să fiu în slujba ta“, îi spunea, cu o pasiune înghețată; asta era tot ce putea auzi de la el. — Te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
fi arse“, unii probabil că râseseră pe ascuns. Actele oficiale fuseseră doar coșciugul, nu și oroarea îngropată înăuntrul lui. Sosi și Callistus, gâfâind, de la Aquae Albulae, în apropiere de Tibur. — Am aflat... Aruncă o privire spre gaura din zid și murmură: — Cine ar fi crezut... Împăratul era obosit; durerea de stomac era însoțită de o puternică senzație de vomă. Se ridică, merse în fața ferestrei deschise și respiră adânc. Văzu că era întuneric beznă. Între timp, Callistus privea avid codexurile legate cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
cea pe care o folosise Tiberius: sinistra Lex de majestate, instrumentul polițienesc pe care tânărul Împărat îl abolise. Iar acum, după mai puțin de trei ani, trebuia s-o reinstaureze ca să rămână în viață. Și o reinstaură. Auzind anunțul, senatorii murmurară: „A abrogat-o cu atâta tam-tam, iar acum o reinstaurează - și o va folosi“. Fură îngroziți, ca în vremea lui Tiberius, care scăpase de dușmani printr-un șir necruțător de procese. Valerius Asiaticus spuse, fără să mai zâmbească: — Numele pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
foarte mică, se gândi el, singura persoană care îl iubea cu adevărat, și încă atât de mult. Ea îl privi de sub părul bogat, încă nepieptănat, și, în liniștea adâncă ce domnea în palatul imperial, când toți credeau că Împăratul doarme, murmură: — Ai spus că noi... Tu și cu mine... El o privea tandru și nu putea să înțeleagă că pentru ea pronumele acela reprezenta confirmarea faptului că, dăruindu-i-se în întregime, pătrunsese înăuntrul lui. Însă Milonia nu vorbea niciodată; în locul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
a abătut o asemenea rușine asupra legiunilor Romei. Se uitară la el perplecși, fiindcă, după campaniile sângeroase ale lui Julius Caesar, Augustus și Tiberius, pacea din primejdioasa insulă locuită de britani fusese întâmpinată cu mare ușurare. De aceea, câțiva complotiști murmurară: — Mai bine s-o lăsăm baltă... Dar Asiaticus interveni: — Pacea aceea provine din lașitatea noastră. A fost rodul unei minți nebune, iar oamenii trebuie să știe asta. „Băiatul“ a spus că a așezat pe plajă musculi, cele mai puternice mașini
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
erau ațintiți asupra ferestrelor și galeriilor îndrăgitei sale domus, devenită acum cu neputință de suportat, și spionau luminile, întrebându-se ce se întâmplă acolo. Clivus Palatinus devenise un punct de referință și ținta urii multora. Întunericul durează prea mult iarna, murmura Helikon, tânjind după cerul Aegyptus-ului, și număra lunile care despărțeau Roma de zilele luminoase, înmiresmate ale primăverii. Însă Împăratul, în ciuda infuziilor de plante și a licorilor misterioase ale medicilor, seară de seară era tot mai îngrijorat că nu va putea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
obiceiul vremii, și păru că e mișcată de mâinile nimfelor. Spectatorii rămaseră nemișcați la locurile lor, și abia după un răgaz reușiră să aplaude. În pauza care urmă, Împăratul simți din nou obișnuitele dureri de stomac. — Fructele amestecate cu vin, murmură. Durerile deveniră foarte puternice și el se ridică, făcându-le semn prietenilor să rămână; Milonia dădu să se scoale. El îi șopti să rămână, ca să nu-i alarmeze pe oaspeți; ea se supuse tăcută, ca o copilă, însă era contrariată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
orice copil refuză să accepte existența morții ca posibilitate concretă); mă sileam să păstrez În mine această senzație nouă, Înțelegând că este unică În această viață a mea de acum; „Ah, de ce nu mor, Doamne, aș vrea să mor“, am murmurat fără să știu ce spun, dar intuind că sunt foarte aproape de gravitatea clipei. Să stai În coaja amiezii pe un câmp Înverzit, să vezi orizontul de foc cum picură lichid În iarba obosită de viață, să urmărești formele acelea fantastice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
vor găsi nimic. Înfricoșător... Toată sala era de fapt un cub ferecat. Căci în afară de cele două uși, nu exista nici măcar o fereastră. Tavanul era din lemn, iar aparatul de aer condiționat și caloriferul erau la doar câțiva centimetri distanță. - Unde? murmură Franciscovich. Partenera îngăimă un răspuns ce nu putea fi descifrat. De altfel, nici nu prea era nevoie, întrucât se putea citi pe chipul acesteia: N-am nici cea mai vagă idee. - Alo, se auzi o voce din vecinătatea ușii. Cele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
făcute de Sachs urmelor de pantofi. Ce ai zice de niște dovezi? După un moment de examinare a urmelor lăsate de atacator și a celor descoperite în hol, continuă: - Pantofii. - Sunt aceiași? - Exact, spuse Rhyme triumfător. Ecco, mărimea 43. - Iisuse! murmură Sellitto. - Bine, deci ce avem? vorbi din nou Rhyme. Un criminal care arată de 50 de ani, statură medie, fără barbă și două degete deformate. Probabil are și cazier, de vreme ce își ascunde cu atâta grijă amprentele. Și asta e tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
aia a și uitat de pălărie. - Bolnavă? - Păi, nu prea putea să meargă drept. Știți la ce mă refer? Părea beată, dar nu au băut decât cafea cât au stat aici. Când au sosit, părea în regulă. - A drogat-o, murmură Sachs către Bell. - A drogat-o? se miră din cale afară patronul. Ce vrei să spui? - La ce masă au stat? Patronul le-o arătă; acum, la ea erau așezate patru femei, care mâncau vorbind tare. - Mă scuzați, le spuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
stația Motorola la ureche pentru a solicita ajutor medical, încercând totodată să-și croiască drum printre oameni. - Faceți loc! Poliția, faceți loc! Pătrunse într-un final în cercul de oameni și simți cum i se taie răsuflarea. - Nu se poate, murmură ea îngrozită. Amelia Sachs se holba la ultima victimă a Magicianului. Kara zăcea întinsă, cu sângele împrăștiat pe bluza de culoare mov și pe asfaltul din jurul ei. Ochii ei nemișcați, fără viață, priveau cerul azuriu al acelei după-amiezi. Capitolul XVIII
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
un metru de motociclist, se aruncă în aer spre motociclist, amintindu-și să țintească sus și să folosească corpul celuilalt pentru aterizare. - Iisuse, icni motociclistul în timp ce se rostogoliră pe pavaj și acroșară în plin un container de gunoi. - La naiba, murmură Burke, simțind cum pielea de la cot îi este jupuită. Nenorocitul dracului! - Nu am făcut nimic! încercă motociclistul să se apere. Ce ai cu mine? - Taci din gură! Burke îi puse cătușele și, pentru că tipul era un alergător destul de bun, folosi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
blocate de câte o dubă. Bell privi în josul străzii și observă o alee foarte îngustă. - Acolo, indică el. Făcu apoi semn unor colegi să-l urmeze. Erau atât polițiști în uniformă, cât și civili. - Bine, să mergem să-l umflăm, murmură și Sachs. Sper ca Grady să-l bage pe viață. Se opriră cu toții și priviră pe aleea îngustă. Nu era nimeni. - Nu e asta? întrebă nedumerit Bell. - A spus 88, nu-i așa? întrebă și Sachs. Sunt sigură că așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
din spate, cu o figură fioroasă. - E în regulă, Amelia. Nu are arsuri, doar a inhalat puțin fum. Tensiunea e foarte ridicată. Dar e pe mâinile medicilor. Va fi bine. - Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea pe detectiv. - Magicianul, murmură Sellitto cu un oftat. L-a omorât pe Larry Burke și i-a luat uniforma. Așa a și reușit să pătrundă aici, în casă. Cumva a reușit să se furișeze în dormitorul lui Rhyme. A aprins focul în jurul patului. Noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
aprinzând focul. Mirosul de whisky, cel de fum. Nici măcar nu își putea aminti care fusese ordinea exactă a acestor întâmplări. Amintirile, așa cum spusese Kara, nu sunt decât iluzii. După, un moment, apăru și tânăra iluzionistă. - Ești bine, Lincoln? - Destul de bine, murmură el. Sachs explică de ce o chemase pe Kara; voia ca aceasta să asculte, în speranța că va recunoaște ceva din spusele Magicianului care le-ar putea fi de folos. Se așeză apoi din nou pe scaun, trăgându-se mai aproape de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
interveni Sellitto. De acum înainte, verificăm actele tuturor celor care intră aici în casă. Și chiar mă refer la toată lumea. - Spuneai că vorbea despre distragerea atenției, continuă Sachs. Și că te-a complimentat. Ce altceva a mai spus? - Nu știu, murmură Rhyme. Nimic. - Chiar nimic? întrebă ea cu voce descrescătoare. - Nu... știu. Lincoln se înfurie. Pe Sachs, pentru că îl forța. Pentru că nu îl lăsa să bea un pahar pentru a risipi din teroarea pe care încă o simțea. Dar cel mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]