5,003 matches
-
bucurie sau durere, nimeni n-ar fi putut spune cu precizie. Noi făceam semne și chicoteam în beznă, până s-a prins nea’ Titi de unde vin zgomotele și s-a apucat să arunce cu cataroaie. Pe Cezar l-a și nimerit o piatră, a țipat de durere și ne-a dat de gol. Așa ne-am trezit fără țâțele Lenei, dar cu nea’ Titi după noi, atletic și motivat. Ne-a fugărit prin tot cartierul, aruncând și înjurând. Pe unii poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sorcova din clasa a patra. Deși comunist, obiceiul se păstrase; toți copiii îl știau pe de rost. Se preda la școală, la „Citire“, îl urmăreai la televizor, de 30 decembrie, cu pupături pentru tovarășul și tovarășa Ceaușescu, se practica oriunde nimereai, dar mai ales la scara blocului; trebuia doar să scoți din dulap bățul cu flori colorate de hârtie. Colegii de joacă făceau bani buni, sorcovindu-i pe vecini. Eu ratasem ocazia, pentru că, la sfatul competent și-autoritar al lui Doru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
se trezea verificată printr-o simplă ascultare transatlantică a tonului din vocea Mariei. Nimic nu lăsa să se întrevadă dezamăgirea. Înaintam ca niște mici-burghezi simpatici, care își rataseră epoca și decorurile (eu poate chiar profesia: îmi dorisem să fiu actor), nimerisem în două secole, două orânduiri, două emisfere cerebrale. Ne târam demn, în tranzit, fără oprire. Mergeam la cafenelele de lângă Ateneu, după care fugeam la Billa, să ne facem cumpărăturile. Ieșeam cu portbagajul burdușit de pungi galbene, le descărcam seara, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
din povestit, vecinii se încurajau și râdeau afectuos, ca o mare familie sinceră, pe cale de dispariție. Colectivul mai ciocnea un păhărel, luminile rămâneau aprinse multă vreme în sufrageria lui tanti Aldea. Ne simțeam bine, complici, încărcați de-optimism. Dacă te nimereai ultimul, tanti Aldea își sufleca mânecile capotului și se-apuca să-ți spună despre vecini, conspirativ: „Suntem toți în procese, chemați pentru retrocedare. Se judecă de zece ani, acum au ajuns la sfârșit. Doar Neagu a câștigat, dar a primit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
unele pe altele, împreunându-și libidinos cremele și culorile. Lichidele se-amestecau fără jenă, savarinele, cu basca lor roșie, se cățărau pe amandine, iar eclerele cădeau leșinate peste rulade. În orgia asta dulceagă și neprevăzută, nu mai știai dacă ai nimerit azi sau pe vremea lui nea’ Nicu. Vânzătoarele arătau la fel, dospite și mustăcioase, cu brațele vârâte energic în borcane cu dropsuri și biscuiți. Până și prăjiturile fugeau de ele. Degetele aranjau discret cremele răsturnate în tavă, echilibrând îmbrăcămintea victimei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
lectură (care documenta asfixierea lentă sau căderile în gol de la etaj) mă împiedicau să urc în cușca supraânălțată. Făceai un pas și nu știai unde ajungi. Lumina nu funcționa, cutia părea strâmtă (abia încăpeau două persoane, pipăindu-se, iar dacă nimereai cu vreo profă de la lingvistică, mergeați îmbrățișați, ca la nuntă) și-avea balans. Urcarea se realiza lent, însoțită de-un clămpănit dubios. Oricând se putea declanșa trosnetul final. Înțepenitul între etaje devenise o chestie curentă, doar străinii și bobocii nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
măicuțelor. Pereții erau îmbrăcați în faianță neagră, cu zmalț. Frigul plutea ca o fantomă verde, iar pe tavan, sub bolți și arcade, se mai zăreau încă urmele de sfinți. Caloriferele arătau ca un osuar. Dacă vroiai să sari pe geam, nimereai în scări metalice sau în trape întredeschise, care te aruncau la nivelele inferioare. Holurile patinau în ciment, ca ale noastre, și se terminau în ușițe joase și dosnice. Peste toate guverna o femeie înaltă, brunetă, îmbrăcată de sus până jos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și deschide dulapul metalic cu fișete, poate trage de manetă, să ne convingem cu toții. Nemulțumit de rezultatele primelor mele cercetări, am coborât la secretariate. Și aici, culoarele erau pustii. Doar afișele mari, printate-n corp 20, îți aminteau că ai nimerit bine, în Facultatea de Litere: „AICI NU ESTE SECRETARIAT! ȘI NICI BIROU DE INFORMAȚII!“ Pe pereți, atârnați în spânzurătoarea tablourilor, dormeau clasicii literaturii române: Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Arghezi, Vianu. Fețele lor vitrificate, cu ochelarii topiți pe nas și tenul încărcat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu celălalt? Mi-era și frică să mă gândesc. Am stins lanterna și, cu dosarul în mână, m-am ridicat să mă dezmorțesc puțin. Mi-am întins spatele și picioarele: febra musculară pândește când stai nemișcat, mai ales dacă ai nimerit în biroul decanului, unde noaptea n-ai voie să intri, iar ziua să ieși. Sigur că locul își păstra farmecul, pe-acolo trecuseră Vianu și Călinescu, Rosetti și Cioculescu (inventatorul cu „Marii Clasici“), dar mai ales hoțul din 2004, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ori înăuntru; prima oară, târât la un concert combinat, cum se țineau pe vremuri: orchestra cânta de toate, de la Brahms la Rimski-Korsakov, puțin Vivaldi, adormeai și te trezeai în etape, ca-n tren, când trage cineva semnalul de alarmă. Dacă nimereai o integrală Enescu sau Gherase Dendrino, săreai prin tavan. Sala arăta pe jumătate goală, elevii aduși cu forța cu clasa aplaudau între părți, stârnind mirarea dirijorului. Ceilalți, cunoscătorii, picoteau în primele rânduri, împachetați în paltoane și haine țepoase de blană
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pe soclu, curgeau apele de pe tunica lui de bronz. În stație, lume multă. Trântiseră un chioșc acolo, unde o duduie sleită vindea înghețată „Vafe“ și sucuri. Muncitorii de la Spitalul de Oftalmologie așteptau și ei să-și ia o Fru-Cola. Noi nimerisem primii la coadă, cu patruzeci de muncitori în spate. „Co-comand eu!“ „Bine, măi Cezărică.“, se dăduse Mihnea la o parte. „Tre-trei co-co, vă rog, trei ci-ci-co-cole și de do-doi lei tre-treizeci de vafe!“ „Ce? Cât?“, insistase vânzătoarea. „Co-co-cola, trei; ci-ci-co-co
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
urmă.“ Și-a ridicat barba din telefon și i-a făcut un semn ospătăriței. După care s-a întors cu nasul în ecran. „Cere-i și tu o pizza, m-a luat stomacul. Ăștia, la noi, ne dau numai biscuiți.“ Nimerisem și eu o dată bufetul de la Matematică: în raft, numai „Eugenii“ și ciocolate „Rom“. Am comandat la întâmplare, ce mi-a trecut prin cap: bacon, măsline, ceapă, roșii, ardei, extra mozarella. Mi se făcuse și mie foame, gastrita dădea târcoale. L-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și cașcaval fiert. Nu era chiar ce comandasem (sau poate cineva își băgase coada și ștersese o parte din comandă pe drum), dar cui îi mai ardea să se plângă? I-am tras un picior lui Mihnea și l-am nimerit pe Cezar. S-a trezit brusc, rățoindu-se la platou: „Po-porcărie ca-capitalistă!“ „Ce-i Cezărică, te-ai făcut neo-marxist?!“, l-a împuns Mihnea. „Nu-ți mai place la noi?“ „Du-du-te, băi, de-aici...“, a protestat Cezar, scărpinându-se după ureche
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
lăsat teancurile de hârtii la locul lor și ne-am strecurat afară din catedră. Trebuia să ajungem pe partea cealaltă, așa că iar am urcat, iar am traversat bâjbâind, iar am înjurat în gând liftul care nu mergea. Până la urmă, am nimerit în scara principală și-am coborât la bibliotecă. Acolo i-am cerut din nou lanterna. Mă bazam pe informații secrete, inestimabile. Scurtu ar fi avut de ce să mă invidieze. Una din bibliotecarele tinere, pe care-o vrăjisem timp de vreo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
între zid și cantul ușii, Mihnea mi-a trecut lanterna și, plini de praf și de speranță, am pătruns în biblioteca Facultății de Litere. „Prin efracție“, exact cum mă anunțase. Imediat, am luat-o la picior pe lângă rafturile înalte, inaccesibile. Nimerisem unde trebuie, pe pasarela de la primul nivel: nici nu-ți trebuia lumină, te duceau planșeul și balustradele lungi, învelite în snopi de catifea înădită, spre Secolul 19 și Marii Clasici. Dacă am fi avut un scaun cu rotile, ne-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
dar, din priviri, ne-am înțeles s-o luăm din loc. Am pornit-o cu pași adăugați. Ne grăbeam să străbatem pasarela, ca să ne adăpostim lângă Eminescu. Doar aici te simțeai în siguranță, rafturile erau duble, impresionante, înțelegeai că ai nimerit lângă „Titanul literaturii române“. Te prăbușeai de respect și recunoștință. Mi-am întins gâtul și, cu Mihnea alături, morți de curiozitate, am scos capul peste balustradă. Auzeam zgomotele neclar, dar strident, ca atunci când intri într-o cameră la Circa Financiară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu pixul: „Adunarea Uniunii: 10 nov.“ Fișa păstra o urmă de talpă, tipul o aruncase sau o scăpase pe jos. „10 noiembrie e-azi...“, i-am șoptit lui Mihnea. „Mda. Nu știu ce-i Uniunea asta, dar se pare că le-am nimerit locul de-ntâlnire.“ Am făcut cocoloș hârtia, cu gândul s-o arunc în spatele unui raft. Studenții făceau frecvent chestia asta, se distrau cu fișe, ambalaje de gumă sau bilete vechi de-autobuz. Până la urmă, am îndesat-o în buzunar. Mihnea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
scriitori se-aflau aici, dedesubt, pe puntea cea mai ferită a bibliotecii? Cui îi aparțineau vocile, câte persoane erau implicate în judecată și, mai ales, cine povestea? Nu mă puteam decide dacă dădusem peste laboratorul de premii al Uniunii sau nimerisem în mijlocul unui complot al Editorilor, dar aș fi pus pariu că nu lipsea nimeni de la întrunire. Auzeai zilnic vocile la televizor, le recunoșteai posesorii din zecile de-afișe puse pe stâlpi și în librării, îi admirai în supra-mărime naturală (ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pungi după băutură, răscoleau maiourile și te întrebau la ce-ți trebuie zece perechi de chiloți. Trebuia să răspunzi frumos, pe rând: ungurii aveau uniforme masive, verzi-kaki, iar austriecii laptop-uri metalizate și pistoale la cingătoare, ca pentru gangsteri. Dacă nimereai când nu trebuie, se-oprea trenul pe-o linie moartă sau într-un orășel cu nume de sfânt sau pod și începea razia: urcau vreo două sute de jandarmi și răsturnau tot trenul, dintr-un cap într-altul. După ce trecea controlul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
mai rău. E ca și cum te-ai uita după un fir de păr prin casă - unul singur, de-o anumită formă, dimensiune și culoare. Câți ani ți-ar lua să dai de el? Și, mai ales, de unde știi că l-ai nimerit pe-ăla bun?“ „Chiar așa.“, a revenit Maria, „Ce are numărul ăla atât de special? Cu ce se deosebește de celelalte? Și cum îl recunoști?“ „Asta nu pot să vă mai spun.“ „Adică nici tu nu știi ...“, și-a încercat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
-B. Delavrancea, Bl. 33D, ap. 10; Stănică. Toți oamenii ăștia erau reali, cu vieți și adrese corecte, nu invenții de roman, cum se obișnuiește azi. Pe unii îi mai găsești și astăzi, dacă suni la ușă. Dar nici unul nu se nimerea. Colecții întregi, telefoane la foști colegi de școală generală, alte ponturi, vizite la mamaie în miez de seară, programări la BCS și la Arhivele Ministerului Învățământului. Nimic. Tipul nu apărea. Parcă mă uitam după Omul Invizibil. Știam și ce caut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
esofagian“. Cine trecuse pe la doctor știa cum stă treaba și cum îți venea să-ți smulgi stomacul și să-l donezi altcuiva, în schimbul a două-trei ore de somn. Mi se făcuseră radiografii, fusesem suspectat de bronșită și astm, nimeni nu nimerea diagnosticul, iar cei care-ar fi putut s-o facă n-aveau timp sau costa prea mult investigația. Mergeai la doctor ca la mecanic: trebuia să-i spui tu care-i boala și ce medicamente îți trebuie; abia după aia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
nici din aeroplan, hotelul nu putea fi observat. Acoperișurile clădirilor din jur cădeau în unghi, iar restul de spațiu fusese acoperit de niște tufe de trandafiri agățători. Zidurile îl apărau ca un bastion. Doar după douăzeci de pași, înțelegeai trucul: nimeriseși la interval, în interstițiul dintre două rânduri de case, ca în blatul unui tort. Locul părea ferit, mișcat, podeaua se deplasa odată cu tine. Pereții hotelului fuseseră crestați cu arabescuri de marmură albă, tavanele pictate cu îngerași și femei cuvioase, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
tramvai. Era 9.30, inginerul Grosescu mă invitase la 10.30 la o cafenea italienească de pe deal. Cunoșteam traseul, chiar dacă fusese modificat în ultima clipă: se lua tramvaiul 38 de pe Währinger, până la capăt. Dacă te urcai în 37, coteai și nimereai pe-altă colină, departe rău. 38-ul făcea stânga la „Blauer Stern“ (acolo puteai să bei cel mai aromat caffé latte din toată Viena), urca spre cartierul Türkenschantz (numele te păcălea; era de fapt o zonă liniștită, cu vile tip
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
12. Am tras biletul înapoi și l-am vârât în buzunar, lângă briceag. Apoi m-am așezat pe-un scaun, nu pe oricare, pe ultimul. De-acolo, vedeam totul. Călătoream cu vagonul doi, singur, calm, încărcat de frig și amintiri. Nimerisem un tramvai vechi, un soi de 21 de pe strada Lânăriei, înainte să demoleze casa din Vitejescu. Neîncălzită, tabla alb-roșie trăgea frig pe dedesubt. Urcam acum spre Grinzing, clănțănind din toate șuruburile și osiile; în curbe, vagonul din față părea că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]