5,162 matches
-
în istoria culturii europene din ultimele două milenii, paradigme cu care am putea fi de acord dacă toate ar fi denumite corect. Acestea sunt: premodernă, modernă și postmodernă. Dar celei din urmă i se potrivește numele de transmodernă, întrucât aspectul postmodern n-a fost decât scurta perioadă de crepuscul exacerbat al modernismului. Criteriul de distingere a celor trei paradigme este, la Constantin Virgil Negoiță, predominanța unui anume tip de logică. Premodernul începe în 325, la Conciliul de la Niceea, când recunoașterea ca
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cu Marea Revoluție Franceză și echivalează cu restaurația logicii aristotelice, culminând, în secolul al XX-lea, cu nazismul și comunismul. În fine, căderea sistemului comunist în 1989 deschide calea celei de a treia paradigme, identificată de d-l Negoiță în postmodern. Așa se face că în vreme ce d-l Negoiță se autoidentifică într-un precursor al postmodernismului, eu zic că este un deschizător de drumuri al transmodernismului. Această ultimă paradigmă recuperează religiosul abandonat de moderni (și de postmoderni), restaurând logica trivalentă, nonaristotelică
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
d-l Negoiță în postmodern. Așa se face că în vreme ce d-l Negoiță se autoidentifică într-un precursor al postmodernismului, eu zic că este un deschizător de drumuri al transmodernismului. Această ultimă paradigmă recuperează religiosul abandonat de moderni (și de postmoderni), restaurând logica trivalentă, nonaristotelică. Germenii ei se ivesc, crede Constantin Virgil Negoiță, după 1960, la Institutul de Matematică din București, unde, întâia oară în Est, începe resurecția ciberneticii, interzisă de Stalin ca pseudoștiință, fiindcă ea nu se supunea logicii bivalente
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pentru că, spune tot el, dacă este așa de grozavă, de ce nu se predă la Universitatea Harvard?". Ba, îi contrazice Negoiță, el o predă de două decenii la Universitatea din New York, acolo unde Noica este cunoscut acum "ca marele, singurul adevărat postmodern", iar, în poezie, Nichita Stănescu e "marele, singurul adevărat postmodern"245. Cu siguranță, postmoderniștii autohtoni, care n-au nici o simpatie pentru Blaga, pentru Voiculescu, pentru Noica, pentru Nichita Stănescu, vor izbucni în hohote de râs. Ei nu se-ntorc la
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nu se predă la Universitatea Harvard?". Ba, îi contrazice Negoiță, el o predă de două decenii la Universitatea din New York, acolo unde Noica este cunoscut acum "ca marele, singurul adevărat postmodern", iar, în poezie, Nichita Stănescu e "marele, singurul adevărat postmodern"245. Cu siguranță, postmoderniștii autohtoni, care n-au nici o simpatie pentru Blaga, pentru Voiculescu, pentru Noica, pentru Nichita Stănescu, vor izbucni în hohote de râs. Ei nu se-ntorc la tradiție decât pentru a o parodia. Desigur, râsul ne așază
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
vor izbucni în hohote de râs. Ei nu se-ntorc la tradiție decât pentru a o parodia. Desigur, râsul ne așază bine în logica fuzzy (s-ar putea spune că protagonistul romanelor lui Constantin Virgil Negoiță este râsul!), dar "ironia" postmodernă, paradoxal, nu iese din logica bivalentă, căci ea îmbracă forma comodă a zeflemelii: "Un postmodern care își bate joc de eroi, de martiri și de evidență este un modern deghizat, călit în lupta de clasă, un eufemism care se substituie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
o parodia. Desigur, râsul ne așază bine în logica fuzzy (s-ar putea spune că protagonistul romanelor lui Constantin Virgil Negoiță este râsul!), dar "ironia" postmodernă, paradoxal, nu iese din logica bivalentă, căci ea îmbracă forma comodă a zeflemelii: "Un postmodern care își bate joc de eroi, de martiri și de evidență este un modern deghizat, călit în lupta de clasă, un eufemism care se substituie principiului non datur"246 (p. 233). Când postmodernul afirmă că Eminescu este "nul dintoate punctele
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
al lui H.-R. Patapievici, sancționat drastic fiindcă a trădat postmodernismul de stânga, alunecând spre "dreapta". Și n-a fost decât o aparență! D-l Negoiță e surprins de "țipetele grotești ale evaluatorilor de serviciu", "observatorii culturali", urmași, sub mască postmodernă, ai scriitorului Mango. Cât îi privește pe dilematici, ei reprezintă un alt monopol, "cel al tinerilor zgomotoși care se declarau postmoderniști, fără să știe prea bine de ce, poate pentru că sună mai frumos"247. S-ar putea ca d-l Negoiță
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
sociale promovate prin catedrele ocupate de troțkiști "protejați de democrația americană". Dar asta se-ntâmplă într-o țară care a rămas majoritar premodernă, spre deosebire de Europa, care a devenit majoritar modernă. Dacă d-l Negoiță ne-ar permite să utilizăm în loc de postmodern termenul corect de transmodern, am zice că secretul aflării Americii (și al Japoniei) în avangarda civilizației actuale vine din transmodernitatea ei. Un alt semn de recunoaștere în distincția modern-postmodern este pornografia: Când se simte săracă, ca să dea impresia de îmbogățire
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
al postmodernismului, bravând în scatologie și pornografie, în aplauzele criticii și sub încununarea de premii mini-Mango. Dar a ales bine, fiindcă Agopian trece drept un fruntaș al postmodernismului optzecist. Or, după canonul d-lui Negoiță este un "modern", nicicum un postmodern. Să mai luăm în calcul celebra declarare a morții lui Dumnezeu. Or, aceasta a fost supralicitată de postmoderniști, după ce devenise loc geometric al ideologiei comuniste. Și ceea ce este abuziv vine dintr-o flagrantă denaturare a enunțului nietzschean, deoarece gânditorul german
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
au un timp ireversibil aliat cu hazardul, cum crede Prigogine, deși se actualizează într-un asemenea timp, ci purced dintr-un prototimp, unul roditor, pe care Nietzsche l-a intuit în eterna reîntoarcere, concept denaturat, în chip abuziv, de către filosofii postmoderni și, din atare pricină, neînțeles nici de Noica. Firește, și nihilismul lui Nietzsche nu a scăpat de mistificare. Svetlana Paleologu-Matta a sesizat, într-o lectură transmodernă a lui Nietzsche, că nu filosoful ca atare a declarat moartea lui Dumnezeu, ci
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
e că slabii conduc lumea erijându-se în "puternici" ai zilei. Nihilism, cu alte cuvinte, înseamnă negarea a ceea ce-i superior, iar din acest punct de vedere nu Nietzsche este "nihilistul", ci slabii, în egoismul lor nesățios. Și fiindcă interpreții postmoderni ai lui Nietzsche n-au reușit să scoată din "eterna reîntoarcere" decât veșnica "repetiție cu diferență" a simulacrelor, Noica, aidoma lui Eminescu, s-a văzut nevoit s-o depășească, postându-se dincolo de "măști" și de "simulacre", optând pentru transparența ordinii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lumea, cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără națiunea mea nu e lume. / Națiunea acest complex de euri. Dacă n-ai exista tu n-ar esista finitul, umbra destinului, destinul, Dumnezeu"260. Eminescu redă ante-factum lumii scopul pe care postmodernii i l-au refuzat, oarecum pe bună dreptate, căci nu există scop în lumea opacă. În aceasta pot exista bogăție, sărăcie, distracție etc., dar nu și bunăstare, într-un mod existențial "ecologic", spiritual. În tabla de valori transmoderniste se insistă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lucidă, etalează gnosticii și față de mișcările minoritare (homosexuale, feministe, hippies, alți "iconoclaști"), găsindu-le de-a dreptul puerile.269 Și primejdioase. Cazul feminismului este revelator, o rătăcire cu consecințe grave pentru umanitate, căci, în realitate, este un grosier anti-feminism. Feminismul postmodern e o pornire contra firii, deoarece vrea să adopte "virilismul", să dobândească pseudo-drepturile bărbaților: grosolănie, cinism, viață aventuroasă, violență, neglijarea familiei, fumatul, drogurile etc. Din acest punct de vedere, critica feminismului amintește de cea a lui Nietzsche. Exemplul fumatului este
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
agapè, iubirea împlinită în instituția căsătoriei (în creștinism), și iubirea pasională, pură (în erezii). Fenomenul a fost analizat cu ascuțită luciditate de Denis de Rougemont, în cunoscuta sa lucrare Iubirea și Occidentul. Cercetând mai în profunzime lucrurile, paradoxal, mișcarea feministă postmodernă are o influență nefastă asupra familiei, destrămând-o, căci, neașteptat lucru, duce la isterizarea și masculinizarea femeilor, așa cum au atras atenția înțelepții de la Princeton. Departe de a crea o "religie a echilibrului", feminismul declanșează un dezechilibru cu adevărat grav, punând
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
net superioară simplului dualism sexual, fie și într-un cadru "matriarhal", din fundamentala pricină că unitatea naturală se transfigurează în Duh. Altfel spus, o veritabilă revoluție a omenirii nu poate fi ruptă de întoarcerea la familia creștină, de care lumea postmodernă s-a depărtat sinucigaș. E o naivitate crasă să crezi că unul dintre sexe poate decide în fața Sfântului Duh, ca ipostas al dumnezeirii treimice. Femeia, ca individ uman în sine, nu e mai bună decât bărbatul. Creștinismul nu e o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
XII-lea o religie, o erezie creștină, istoric determinată, de la catari la trubaduri 293. Această iubire va fi apoi vulgarizată în romane, pierzându-și cheia spiritualistă. Ea nu era legată de homosexualitate. Denis de Rougemont pune criza căsătoriei moderne și postmoderne pe seama reminiscențelor confluente a două tradiții religioase, cea catară (care respingea dogma întrupării ca și religia cavalerilor templieri) și cea creștină. Erezia feministă, argumentează savantul francez, n-a ieșit înfrântă de creștinism din pricina pretinsei "falsificări" a Bibliei de către Constantin cel
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fi nevoită să înfăptuiască o mare revoluție: să recunoască faptul că instituția căsătoriei, de care depinde structura ei socială, este mai importantă decât iubirea cultivată de ea și pretinde o altă temelie decât o fierbințeală frumoasă"297. Ceea ce în cadrele postmoderne ale feminismului, dualist din punct de vedere ontologic, este imposibil. Suntem cu atât mai departe de un ethos transmodern. Acesta rămâne de decriptat, la nivel teologic, în dogma Sfintei Treimi, pe când, la nivel filosofic, vom încerca să-l identificăm în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
filosofie și din psihologie să reinterpreteze critic intuiționismul bergsonian, fenomenologia lui Husserl, psihanaliza etc. Până la Ștefan Lupașcu, ontologia a fost monistă, în primul rând, sau dualistă, ca în cazul lui Descartes. Revolta lui Nietzsche împotriva monismului divin a deschis calea postmodernă a filosofiilor post-identitare, ființa nemaifiind repetiția Unului, ci totdeauna repetiție cu diferență. Din păcate, filosofiile postmoderniste ale diferenței (care se revendică din simulacrele lui Platon și din măștile nietzscheene) pierd onticitatea lumii, înlocuind omogenul (cosmosul) cu o eterogenitate nestăvilită ca
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de asistență, de pace, de non-conflict și de egalitate între oameni, de non-contradicție, de acord, de partide politice la care se aderă în virtutea aceleiași ideologii, care suprimă libertatea" (L'énergétique sociologique, 1982). Acesta e paradoxalul transmodernist menit să contrazică ideologia postmodernă a falselor "toleranțe", care, după cum vedem azi în lume, produce nu armonie globală, ci, dimpotrivă, necurmate nenorociri, semnificând eminescianul eșec al antitezelor, sursa generatoare de rău în istorie. Orice asemenea eșec non-contradicțional înseamnă cădere din logica contradicțională a stării T
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
naturei"337. Transmodernismul, cu tensiunea contradicțională recuperatoare de armonie, este menit a reda omului contemporan inocența pierdută și parodiată de antropocentrismul postmodernist. Totul copilului se deschide către zona de non-rezistență a sacrului, care este comună Subiectului și Obiectului"338. Omul postmodern a ajuns să se identifice cu masca, pe care o consideră mai importantă decât fața. Rezultă o multiplcare a măștilor, iar "contradicțiile și conflictele dintre diferitele personalități ale uneia și aceleiași persoane duc la disoluția ființei interioare, ce nu se
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fiindcă ținta extraordinară e să te apropii de geniul lui Caragiale, să zicem, și nu să recurgi la "inovații" și la "actualizări" forțate, cum procedează numeroși regizori și actori moderniști și postmoderniști, denaturările de acest soi arătând micime "hermeneutică". Snobismul postmodern este de un prost gust desăvârșit. Dacă judecătorii traducătorului C. D. Zeletin au înțeles ceva din forța intelectuală a traducătorului, cea a poetului le-a rămas inaccesibilă. Și, foarte probabil, nu e vina lor fiindcă C. D. Zeletin n-a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
statornic în textele lui Victor Teleucă, obsedat de imaginea Marelui Anonim. De la Platon, concretul, știm, este o copie, adică în limbaj postmodernist un simulacru. De aici privirea artei ca joc de măști, în care postmodernii identifică funciarmente concretul, lumea. Fabricatorul postmodern a părăsit, practic, cunoașterea luciferică lucrând cu instrumentarul cunoașterii paradisiace, transformând-o într-un joc logic, deși pretinde altceva: "Jocul logic a desfigurat lumea. I-a smuls masca pentru a-i pune alta, dar pe care nu i-a putut
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
important al transmodernității. El a vorbit de existența a trei materii. Dar nivele de realitate pot fi nenumărate. Noi percepem foarte puține. Cunoașterea modernă le recunoaște prezența indirect prin explozia de discipline, trecând de la multidisciplinaritate la interdisciplinaritate, dar modernii și postmodernii nu s-au desprins de logica unui singur nivel de realitate, aceea a terțiului exclus. Între nivelurile de realitate, Basarab Nicolescu distinge o zonă de maximă transparență, a sacrului, inaccesibilă cunoașterii "paradisiace". La limita dintre lume (existență) și "vid" are
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
încremeni acolo, ci pentru a putea străbate simultan toate lumile. Aici, intuiția lui Eminescu a funcționat iarăși extraordinar, căci el condiționează devenirea întru ființă de încercare, iar nu de repetiție oarbă, "eterna reîntoarcere" a lui Nietzsche în varianta îmbrățișată de postmoderni. În orice caz, Nietzsche nu ne-a explicat niciodată cum e posibilă diferența și nici filosofii postmoderniști n-au putut s-o facă. Fizicienii contemporani vorbesc de salt cuantic. Eminescu ajungea la viziunea unui asalt spre ceruri cu fiecare om
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]