KorAP: Find »[drukola/base=sud & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...1582 1583 1584 ...1605 >

40,115 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

În 1983, când se Încheiaseră două treimi din negocierile de aderare, care se desfășurau Într-o atmosferă tensionată, numai 39% dintre spanioli aveau o părere „favorabilă” despre Franța - un debut de rău augur pentru viitorul lor comun. Aderarea țărilor din sud nu Însemna doar o nouă mărire a subvențiilor comunitare pentru fermierii francezi. Spania, Portugalia și Grecia aduceau Comunității 58 de milioane de oameni, majoritatea săraci, așadar candidați la o multitudine de programe de Întrajutorare și subvenții de la Bruxelles 24. și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
necesitau atenție și compensare pentru ca integrarea economică să reușească. Mezzogiorno nu mai era singura regiune subdezvoltată, ca altădată: mai toată Irlanda, părți din Marea Britanie (Ulster, țara Galilor, Scoția, nordul și vestul Angliei), cea mai mare parte a Greciei și Portugaliei, sudul, centrul și nord-vestul Spaniei - toate erau sărace și aveau nevoie de subvenții semnificative și de redistribuirea ajutorului la nivel central pentru a recupera decalajul. În 1982, venitul Danemarcei - cel mai bogat stat membru - reprezenta 126% din venitul mediu al Comunității

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
care CE nu fusese până atunci implicată, fiecare dintre acestea presupunând distribuirea de fonduri de la Bruxelles direct către agențiile locale. Această „regionalizare” cumulativă a Europei era birocratică și costisitoare. Un mic exemplu reprezentativ este următorul: regiunea Alto Adige (Tirolul de Sud) de la frontiera Italiei cu Austria a fost clasificată În 1975 de Bruxelles drept „muntoasă” (un atribut incontestabil); 13 ani mai târziu a fost declarată În mod oficial „rurală” În proporție de peste 90% (lucru la fel de limpede pentru orice călător de ocazie

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
italiană vecină Trentino și cu Tirolul austriac). Site-ul oficial al Provinciei Bolzano (cu versiuni În italiană, germană, engleză, franceză și ladino, o varietate a dialectului romanș vorbit În Elveția) afișează, cum e și normal, o eurofilie ardentă. Tirolul de Sud și alte situații păreau să demonstreze că politica de integrare a continentului „de jos În sus”, costisitoare sau nu, dădea roade. Inaugurat În 1985, Consiliul Regiunilor Europene (devenit mai târziu „Adunare”) cuprindea deja 107 de regiuni membre, la care aveau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
aducă minerii la București pentru a-i snopi În bătaie pe studenții protestatari: 21 de demonstranți au fost uciși și 650 răniți. România mai avea de străbătut drum lung. Aerul de „lovitură de palat” a fost și mai pronunțat la sud de Dunăre, unde Comitetul Central al Partidului Comunist Bulgar l-a eliminat fără menajamente pe Todor Jivkov la Înaintata vârstă de 78 de ani. Cel mai longeviv lider din blocul comunist (ajuns șef de partid În 1954), Jivkov făcuse tot

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
l-a avertizat pe Gorbaciov despre existența unei conspirații, fără nici un folos. Puciul propriu-zis a fost programat să coincidă cu vacanța anuală a lui Gorbaciov În Crimeea (și Nikita Hrușciov, ultimul lider de partid eliminat cu forța, se odihnea În sudul Uniunii Sovietice când a fost Înlăturat de colegii de la Moscova). Complotiștii din 1991 reveneau cu nerușinare la practicile sovietice de Început. Prin urmare, pe 17 august Gorbaciov a fost somat să-și transfere prerogativele prezidențiale unui „Comitet de Urgență”. A

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
asumă puteri depline. Vicepreședintele sovietic, Ghenadi Ianaev, a semnat un decret care Îl deposeda pe Gorbaciov de autoritate și a instituit „starea de urgență” pe șase luni. Dar, deși Gorbaciov era neajutorat, practic prizonier În vila sa de la Marea Neagră, În sudul extrem al Crimeei, complotiștii nu o duceau nici ei mai bine. Simplul fapt că fuseseră nevoiți să declare starea de urgență și să anunțe instituirea legii marțiale doar pentru a Înlocui un lider comunist cu altul demonstra cât de mult

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
regiunilor autonome Kosovo și Vojvodina din Serbia. Fiecare regiune avea o istorie diferită. Slovenia și Croația, În nord, erau predominant catolice și făcuseră parte din Imperiul Austro-Ungar (În care a fost inclusă și Bosnia, dar mai puțin timp). Partea de sud a țării (Serbia, Macedonia, Muntenegru și Bosnia) s-a aflat timp de secole sub stăpânirea turcilor otomani, de unde numărul mare de musulmani pe lângă sârbii majoritar ortodocși. Dar aceste diferențe istorice (deși autentice și accentuate de al doilea război mondial) s-

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
continuare prejudecăți (Franjo Tudjman, viitorul președinte al Croației, era de un ecumenism notoriu În această privință, disprețuindu-i fără deosebire pe sârbi, evrei și musulmani), singura discriminare generalizată din ultima vreme era probabil cea care-i viza pe albanezii din sud, categorisiți de mulți sloveni, croați, sârbi, macedoneni și muntengreni drept leneși și delincvenți. Opinia era larg Împărtășită În Serbia 3. Aceasta, din varii motive. Albanezii erau grupul etnic care creștea cel mai repede. Dacă În 1931 ei reprezentau 3,6

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
60, André Malraux Îi semnala cu finețe unui vizitator iugoslav În Franța: Le Kosovo c’est votre Algérie dans l’Orléanais. Dacă antipatia sârbilor față de albanezi izvora din proximitate și nesiguranță, la extremitatea nordică a Iugoslaviei disprețul pentru amărâții din sud nu avea substrat etnic și se baza nu pe naționalitate, ci pe situația economică. Ca și În Italia, nordul prosper antipatiza populația mizeră din sud, care trăia, aparent, din subvenții asigurate de concetățenii mai harnici. Contrastul dintre bogăție și sărăcie

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
albanezi izvora din proximitate și nesiguranță, la extremitatea nordică a Iugoslaviei disprețul pentru amărâții din sud nu avea substrat etnic și se baza nu pe naționalitate, ci pe situația economică. Ca și În Italia, nordul prosper antipatiza populația mizeră din sud, care trăia, aparent, din subvenții asigurate de concetățenii mai harnici. Contrastul dintre bogăție și sărăcie se accentua În Iugoslavia și se corela provocator cu geografia. Deși Slovenia, Macedonia și Kosovo reprezentau fiecare aproximativ același procent din populația totală (8%), În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
lor iugoslavă comună nu fiindcă Înviaseră sentimente religioase, preferințe lingvistice sau particularisme etnice mai vechi, ci pentru că Începeau să creadă că ar duce-o mai bine dacă și-ar putea vedea de treabă fără să aibă grija iugoslavilor neajutorați din sud. Autoritatea personală a lui Tito și Înăbușirea energică a criticilor substanțiale au Împiedicat popularizarea unor asemenea opinii. Dar, după moartea lui, situația s-a deteriorat rapid. În anii ’60 și la Începutul deceniului următor, când boomul occidental atrăgea În Vest

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
asemenea opinii. Dar, după moartea lui, situația s-a deteriorat rapid. În anii ’60 și la Începutul deceniului următor, când boomul occidental atrăgea În Vest forța de muncă iugoslavă și trimitea Înapoi sume substanțiale În valută, suprapopularea și șomajul din sud nu puneau probleme atât de mari. Dar la sfârșitul anilor ’70 economia iugoslavă a Început să se deterioreze. Ca și alte state comuniste, Iugoslavia avea datorii mari către Occident, dar, În vreme ce Varșovia sau Budapesta au contractat alte Împrumuturi, Belgradul a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
spune că lucrurile s-au schimbat”. Câteva luni mai târziu, În urma unor ciocniri sângeroase Între poliție și demonstranți, soldate cu morți și răniți, Serbia a dizolvat Adunarea provinciei Kosovo, plasând regiunea sub controlul direct al autorităților de la Belgrad. Evenimentele din sudul țării afectau direct deciziile luate În republicile din nord. Deși soarta albanezilor le stârnea cel mult o compasiune moderată, Zagrebul și Ljubljana erau Îngrijorate de ascensiunea autoritarismului sârb. În alegerile din Slovenia din aprilie 1990, s-a văzut că majoritatea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
importantă pe termen lung, poate, a fost crearea la Haga În mai 1993 a unui Tribunal Internațional pentru Crime de Război. Simpla existență a unei astfel de curți confirma ceea ce era deja evident: la numai câteva zeci de kilometri la sud de Viena se comiteau crime de război. Dar, cum cei mai mulți dintre prezumtivii criminali, inclusiv Mladiæ și Radovan Karadžiæ (președintele Republicii Srpska), ucideau În continuare fără a fi pedepsiți, Tribunalul rămânea deocamdată fantomatic și irelevant: o simplă curiozitate. Situația a Început

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Serbia putea salva comunitatea. Între timp, Statele Unite și țările din Grupul de Contact au continuat Încercările de mediere Între Miloševiæ și albanezi - În parte pentru a negocia o soluție „justă”, În parte pentru a evita un conflict mai amplu În sudul Balcanilor. Temerile nu erau complet nejustificate: dacă Iugoslavia nu putea fi constrânsă să-i trateze omenește pe cetățenii albanezi, iar ei optau pentru secesiune, acest lucru risca să afecteze grav Macedonia Învecinată, unde exista, de asemenea, o minoritate albaneză numeroasă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
necondiționată” și „sprijinul moral” fraților slavi din Serbia. Poate că impasul nu ar fi fost depășit dacă Belgradul nu ar fi supralicitat la Începutul anului 1999cu o serie de măceluri brutale: mai Întâi, pe 15 ianuarie, În satul Racak din sudul enclavei, apoi, În martie, În toată provincia Kosovo. Atacul de la Racak, În care au murit 45 de albanezi (dintre care 23 se pare că au fost executați), a declanșat În sfârșit - precum masacrul din piața Sarajevo - reacția comunității internaționale 11

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de angajați -, unitățile regionale din Italia nu puteau surmonta nici identificarea ultralocală a italienilor cu satul sau orașul natal, nici dependența financiară față de capitală. Existența regiunilor le amintea În schimb italienilor de clivajul peren și definitoriu Între nordul prosper și sudul dependent - și oferea ocazia exprimării politice a resentimentelor aferente. Rezultatul a fost apariția unui fenomen nou, cel puțin În decorul italian: separatismul celor prosperi. Nordul italian (orașele cu industrii și afaceri din Lombardia și Piemont, precum și zona cu asociații familiale

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cizmei” italiene, el era de 56%. Rata sărăciei În Mezzogiorno la sfârșitul anilor ’80 era de trei ori mai mare decât cea din nordul țării. În vreme ce nordul și centrul Italiei erau comparabile ca bogăție și servicii cu Franța sau Marea Britanie, sudul rămăsese și mai mult În urmă, iar prăpastia nu putea fi acoperită decât prin transferuri masive de bani lichizi. În anii ’80, o nouă alianță politică, Liga Lombardă (devenită apoi Lega Nord), a Început să exploateze convingerea generală că „sudul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sudul rămăsese și mai mult În urmă, iar prăpastia nu putea fi acoperită decât prin transferuri masive de bani lichizi. În anii ’80, o nouă alianță politică, Liga Lombardă (devenită apoi Lega Nord), a Început să exploateze convingerea generală că „sudul” profitase destul de prosperitatea nordului. Umberto Bossi, fondatorul și liderul charismatic al acestei mișcări, propunea ca Roma să fie privată de prerogativele sale fiscale, nordul să se separe de rest și, În cele din urmă, Lombardia și zonele Învecinate să Își

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
este că accesul Ligii la putere era condiționat de alianța cu Forza Italia, mișcarea lui Silvio Berlusconi, și cu ex-fasciștii din Alianța Națională, condusă de Gianfranco Fini - ce depindeau amândouă (În special ultima) tocmai de alegătorii săraci și subvenționați din sud pe care Îi disprețuia Liga. Așadar, dincolo de aceste antipatii reciproce și de iluziile susținătorilor mai temerari ai lui Bossi, nu s-a pus vreodată serios problema ca Italia să se scindeze sau ca vreuna dintre provincii să devină independentă. Aproape

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
țara Galilor revirimentul a fost eminamente cultural: s-a cerut folosirea limbii galeze În școli și În mass-media. Revendicarea independenței depline, articulată de partidul naționalist Plaid Cymru, a avut ecou doar În zonele muntoase și subpopulate din nordul țării Galilor. Sudul urbanizat, care avea căi de comunicație mai bune cu Anglia și legături solide cu mișcarea sindicală națională și partidele Liberal și Laburist, a rămas circumspect față de ambițiile naționaliste ale izolaționiștilor celți. Prin urmare, deși candidații formațiunii Plaid Cymru au obținut

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Europei, zona prosperă dintre Milano și Marea Nordului. Vorbitorii de flamandă erau acum mai numeroși decât vorbitorii de franceză din țară (În proporție de trei la doi); ei produceau și câștigau mai mult pe cap de locuitor. Nordul Belgiei, și nu sudul era acum regiunea privilegiată, dominantă - transformare Însoțită de un val de solicitări din partea flamanzilor, care doreau avantaje politice pe măsura noii lor superiorități economice. Pe scurt, Belgia reunea toate ingredientele mișcărilor naționaliste și separatiste din Europa: o Împărțire teritorială străveche

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de olandeză de la Universitatea din Leuven (Louvain) au protestat Împotriva prezenței profesorilor francofoni Într-o universitate situată În Brabantul flamand. Mărșăluind sub sloganul Walen buiten! („Afară cu valonii!”), ei eu reușit să scindeze universitatea: membrii francofoni s-au mutat În sud, În Brabantul valon, și au Înființat Universitatea Louvain-la-Neuve (la scurt timp, biblioteca universității a fost și ea Înjumătățită și fondurile ei redistribuite, În dezavantajul ambelor părți). Evenimentele dramatice din Leuven - o versiune neașteptat de șovinistă și provincială a protestelor studențești

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
euro nu putea lăsa jos garda fiscală, depășindu-și bugetul și Împovărând pe nedrept economiile altor state din zona euro, care aveau și ele destule dificultăți În Încercarea de a menține stabilitatea monedei comune. Spre uimirea tuturor, țările risipitoare din sud s-au dovedit surprinzător de disciplinate. Cum observa caustic un comentator local, Spania a reușit să intre În zona euro printr-o combinație de fortuna și virtu: o ușoară creștere economică a permis guvernului să achite datoria publică a țării

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]