7,161 matches
-
însingurare, ar trebui să nu mai iubești și nici să comiți fascinantă spurcare a împreunării. Cel care vrea să se perpetueze cu orice preț nu se deosebește prea mult de câine: este încă natură."93 Mărturisește că a moștenit de la strămoși nimic altceva decât fatalitatea eșecului, de la care, desi încearcă să se sustragă, cade finalmente în voluptatea negarii de sine, prin care încearcă să se salveze. Este crud cu el însuși, cu specia umană, în general: "Singurătate a urii. Impresia de
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
frică de succes, el are chiar orgoliul eșecului: "i-am spus lui Arșavir că, fără orgoliul eșecului, viața ar fi aproape insuportabila"98, găsește satisfacție în a spune că aparține unei nații pentru care eșecul este endemic. Cioran își reneagă strămoșii, "neam de fataliști", dar își reneagă, în același timp, propriul trecut: "Cât de adevărat este că nu poți scăpa de propriul destin! M-am născut în cutare neam. Ei bine, neamul asta ma urmărește, îmi intra în suflet, mă sărăcește
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
i-ar fi spus că omul, orice ar face, vă regretă întotdeauna, ceea ce nu face decât să-l îndreptățească să se creadă un eșuat. Recunosc aici filosofia neamului nostru; n-am inventat nimic, n-am făcut decât să prelungesc dezamăgirea strămoșilor mei."101 Pus pe seama eredității (naționale, în acest caz), constiinta eșecului la Cioran înseamnă o conștiință a predestinării. Cioran "trăiește la maximă intensitate ură de sine pe care o trăise și idolul adolescenței sale, Otto Weininger", deși, cum spune Svetlana
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
suntem făcuți din speranța, sufletul nostru este însăși țesătura din care se construiește speranța. Patrice Bollon în Cioran, L'Hérétique subliniază perioadă românească a lui Cioran ca fiind esențială pentru înțelegerea destinului sau că filosof. "Mă simt urmașul și totodată strămoșul unei culturi interesante, așezată între două lumi: cea vestică, europeană, și cea estică (...). Păstrez câte ceva din fiecare în mine"105, afirmă Cioran. Nu avem de-a face numai cu o continuare a operei sale de tinerețe, spune Bollon, ci și
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
țara asta. A doua zi, ne-am luat rămas bun cu muzica și flori; a fost atât de emoționant, încât m-am prăbușit pe coridoarele aeroportului din Viena. Întors acasă, mă gândesc la ceea ce am văzut pe acel pământ al strămoșilor mei, un popor care suferă încă, după ani de subjugare, și întotdeauna îmi voi aminti de mamele care și-au văzut fiii murind în cel mai atroce mod cu putință și care încă mai au puterea de a fi generoase
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
ferigi și care tocmai a dispărut în vegetația de la marginea pădurii, n-are nici patru ani, împliniți, cum am citit în ziar, în ziua când a fost eliberat, nici trei milioane (vârsta omului), ci douăzeci de milioane de ani, vârsta strămoșului său asiatic. De aceea, merită respectul nostru. * * * În aceeași ordine de idei, să încercăm, pentru a vedea lucrurile mai clar, să ne transpunem spiritual în timpurile visate din mituri, acele timpuri când omul și animalul, îmbarcați în aceeași galeră, erau
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
celorlalți direcția corectă; ea va conduce întreaga turmă în căutarea unui ochi de apă. Pentru a găsi apă, elefanții pot parcurge distanțe considerabile, pot merge din Mali până în Togo. Această memorie a locurilor unde se află apa le provine de la strămoși. Elefanții știu de ele tocmai pentru că au mai fost și alte perioade de secetă. Pentru că strămoșii lor au răzbit, de-a lungul unor migrații îndelungate, vor răzbi și ei. E vorba despre o cunoaștere transmisă, o moștenire de la părinți la
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
găsi apă, elefanții pot parcurge distanțe considerabile, pot merge din Mali până în Togo. Această memorie a locurilor unde se află apa le provine de la strămoși. Elefanții știu de ele tocmai pentru că au mai fost și alte perioade de secetă. Pentru că strămoșii lor au răzbit, de-a lungul unor migrații îndelungate, vor răzbi și ei. E vorba despre o cunoaștere transmisă, o moștenire de la părinți la copii, exact ca la noi. Au și animalele, așadar, o cultură a lor...". Lumea rechinului "Despre
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
Stimat, admirat și folosit ca sursă a imaginarului de omul paleolitic, considerat o rudă apropiată (vânează, pescuiește, stă în două picioare, are un schelet și o structură osoasă asemănătoare cu ale omului), aflat la baza tuturor mitologiilor europene, revendicat ca strămoș de nenumărați suverani (în special cei ai Danemarcei și Norvegiei), considerat până în vremea Evului Mediu regele animalelor în Europa, detronat de leu după ce a fost diabolizat de Biserică, plimbat, ridiculizat în târguri, în secolul trecut ursul își recâștigă regalitatea în preajma
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
acțiunilor lor, de vreme ce experiența le instruiește, iar experiențele repetate le rectifică judecățile inițiale". Minunea este că acest elogiu, această reabilitare a animalului, vin culmea! chiar de la un vânător. 17. Medicul animalelor "Albii notează totul într-o carte, ca să nu uite; strămoșii noștri, însă, s-au legat de animale pe viață, le-au învățat toate obiceiurile și au transmis aceste cunoștințe din generație în generație." Relatări ale indienilor din America (Canada), citați de Lévi-Strauss Ei văd, ating, îngrijesc animale toată ziua. Lumea
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
ascund falezele reprezintă, fără excepție, șobolanul. Există un motiv evident pentru aceasta, și anume absența altor ființe în acea vreme sau, în orice caz, absența altor ființe demne de a fi reprezentate însă adevăratul motiv este imaginea măgulitoare pe care strămoșul nostru o avea deja despre sine. Modul în care acesta era reprezentat, reprodus la infinit pe pereții cavernelor este un act de credință și de premoniție. Acest elogiu pictural, această autocelebrare anunță viitorul luminos al creaturii care zâmbește din crisalida
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
a se lansa în cucerirea universului. Într-un roman de ficțiune apărut recent o fabulă, în multe privințe la fel de credibilă, la fel de edificatoare ca Istoria un autor care este, în mod nedrept, necunoscut marelui public, vorbește despre modul ciudat în care strămoșul nostru a scurtat lungul și laboriosul drum pe care omul a trebuit să îl parcurgă pentru a inventa scrierea. De-a lungul perioadelor de mare penurie ce au durat preț de câteva secole, dibuind zăcăminte monstruoase de hârtii pe sub ruinele
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
același timp, orice legătură cu bătrânul "naloboș". Astfel a fost botezat mai recent părintele nostru, ca și cum întoarcerea pe dos a numelui "șobolan" ar fi fost de ajuns pentru a ne face să ne uităm originile. Cu siguranță, dacă ghinionistul nostru strămoș, rămas în mlaștinile animalității, a fost catalogat drept una din cele mai dăunătoare specii, aceasta s-a întâmplat pentru a-i pune capăt, o dată pentru totdeauna, deranjantei întrebări a originilor. Pretutindeni în lume, se pregătesc otrăvuri și se dresează prădători
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
hambare imense, îngrășate în câteva săptămâni, toate aceste creaturi se aseamănă. E greu să te înduioșezi, să te atașezi de ele, fiecare e replica perfectă a celeilalte, aproape că nici nu mai pot fi numite "indivizi". * * * Secole de-a rândul, strămoșul nostru a rămas aproape singur pe lume, însă de la începutul mileniului al doilea au apărut și alte specii în cele patru zări ale planetei: unele evoluate din șobolan (încă mai există asemenea specii; supraviețuirea lor nu se datorează decât schimbării
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
plantații, el este într-o anumită măsură țapul nostru ispășitor, sclavul nostru. S-ar părea că, în mod mai mult sau mai puțin conștient, îl facem să plătească pentru toate chinurile și persecuțiile la care l-a supus cândva pe strămoșul nostru. Îl ținem sub o atentă supraveghere științifică. E limpede că, dacă ființa umană ar da semne de evoluție ori de progres, ar fi eliminată, cum s-a întâmplat cu multe alte specii. De altfel, această specie aproape că a
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
ci "procreație". În fapt, este o creație. Două ființe se alătură, una intră în cealaltă, își lasă acolo sămânța, și, după ceva timp, vin pe lume indivizi noi, ființe diferite (diferite deoarece dețin caracteristicile, inegal repartizate, ale părinților și ale strămoșilor). Unul singur de fiecare dată, pentru specia noastră, de câteva milenii încoace. Doi egal unu, pentru Șobolan, cum a fost, cândva, și pentru om (drăgunul de astăzi naște câte trei sau patru indivizi). Aparent, unul. În realitate, sunt mii, dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
al râului Trotuș, la 10 km. de Onești, fiind inițial o proprietate domnească. De aceea, numele localității apare rar și relativ târziu în actele vremii. În orice caz, la începutul secolului al XV-lea, teritoriul pe care ființa localitatea aparținea strămoșilor lui Ștefan cel Mare, care îl stăpâneau pe partea dreaptă și cea stângă a Trotușului. O parte de teren, cuprinsă între râul Trotuș și Munții Zăbrăuți, a fost dăruită de Ștefan cel Mare unor țărani viteji și credincioși, care au
LOCURI, NUME ŞI LEGENDE TOPONIMICE by ŞTEFAN EPURE () [Corola-publishinghouse/Science/1668_a_2940]
-
au prăpădit în apa nestăpânită. De scârbă, și Dochia ar fi murit îndata mare acolo în luncă. Și când s-a făcut acolo sat, oamenii, care știau povestea ei, i-au zis Lunca Dochiei”. 18. “Grota Urieșilor” “Mai înainte vreme strămoșii noștri povesteau despre niște oameni care au fost hăt demult pe aceste meleaguri pe care i-au numit urieși. Erau așa de mari și de voinici (treceau cu mult peste doi metri ca înălțime), că făceau doar câțiva pași de-
LOCURI, NUME ŞI LEGENDE TOPONIMICE by ŞTEFAN EPURE () [Corola-publishinghouse/Science/1668_a_2940]
-
din piatră brută, iar pentru a zidi bucățile meșterii slăvitului Domn au pregătit un fel de var “gras”. Unii din bătrâni spun că multă vreme acest pod a fost numit și Podul lui Ștefan cel Mare. Alții din moșii și strămoșii povesteau celor mai tineri că în zidirea de piatră au fost folosite foarte multe ouă, care au fost blagoslovite într-o biserică. Cum prin părțile noastre erau și alte poduri, dar din lemn, acesta a fost numit Podul de Piatră
LOCURI, NUME ŞI LEGENDE TOPONIMICE by ŞTEFAN EPURE () [Corola-publishinghouse/Science/1668_a_2940]
-
manifestat ca o trăsătură dominantă în creația lui Mihai Cămăruț până când, după expresia foarte sugestivă a unui confrate „găsind că a cântat bine și destul anotimpurile și bucuriile obișnuite ale vieții de pe pământul Modovei, a adormit simplu si firesc precum strămoșii lui după ce-și făceau datoria pe ogor Registrul cromatic al picturii lui Mihai Cămăruț este surprinzător de variat în raport cu ținuta stilistică unitară a creației sale, iar cel tematic conține aproape toate genurile artei penelului: peisaje, flori, nuduri, naturi statice
Claudiu Paradais by MIHAI CĂMĂRUŢ () [Corola-publishinghouse/Science/1681_a_2948]
-
se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri!”), familia și tovarășii, și obiceiurile locale legate de petreceri și dans. Planurile sale de a rămâne acasă sau de a se călugări sunt zădărnicite de mama sa Smaranda, care invocă reputația strămoșilor pentru a-l convinge să plece la Socola și să-și facă un nume ca preot mirean.Narațiunea relatează apoi călătoria de la Humulești spre capitala moldoveană: Creangă și Gâtlan sunt pasagerii căruței cu cai a lui Luca, vecinul și prietenul
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]
-
-lea. Regele, rodul căsătoriei dintre Maria de Medici și Henric al IV-lea al Franței nu s-a ridicat niciodată la nivelul: “he entered into conspiracies from the lack of will and crept out of them for lack of courage“. strămoșilor săi. Astenic și firav, cu o structură psihologică labilă, era adesea coleric. A crescut plin de complexe, marcat de umbra unui tată asasinat înainte de a-l cunoaște cum trebuie, despre care auzea povești ce îi confereau atribute hiperbolice. Astfel, micuțul
Ludovic al XIV-lea, memorii oficiale și apocrife by Andreea Irina Chirculescu () [Corola-publishinghouse/Science/1669_a_2963]
-
5 septembrie 1638, era descendentul direct al celor mai importante case regale europene. Genealogistul C. Carretier, care s-a ocupat în mod special de arborele genealogic al regelui, până la a zecea generație, a dezvoltat o metodă de calcul procentual al strămoșilor lui Ludovic. Astfel, era 28% francez, 26% spaniol, 11% austro-german, 10% portughez, restul fiind ocupat de influențe italiene, slave, engleze. Bunicii săi materni erau Filip al III-lea al Spaniei și Margareta de Austria. Bunicii paterni erau Henric al IV
Ludovic al XIV-lea, memorii oficiale și apocrife by Andreea Irina Chirculescu () [Corola-publishinghouse/Science/1669_a_2963]
-
11% austro-german, 10% portughez, restul fiind ocupat de influențe italiene, slave, engleze. Bunicii săi materni erau Filip al III-lea al Spaniei și Margareta de Austria. Bunicii paterni erau Henric al IV-lea al Franței și Maria de Medici. Printre strămoșii lui Ludovic se numără împăratul Sfântului Imperiu Roman, Carol al V-lea, și Frederick Barbarossa. Era strănepotul lui Filip al II-lea al Spaniei și prin urmare descendent direct al Isabelei de Castilia După nașterea sa, teologul și astrologul Campanella
Ludovic al XIV-lea, memorii oficiale și apocrife by Andreea Irina Chirculescu () [Corola-publishinghouse/Science/1669_a_2963]
-
plan extern, spre sfârșitul secolului, Franța își stabilizase irevocabil poziția internă și externă. În plan intern, regele, prin regulile sale autocrate, a reușit să sporească autoritatea Coroanei asupra bisericii și a aristocrației. Ludovic, având mereu drept simbol modul în care strămoșii săi merovingieni au reușit să pună bazele unui mare imperiu, nu a uitat niciodată care au fost și premisele ce au condus la decăderea lor: neimplicare în treburile statului, care era condus de consilieri, și trădarea Papei, care a încercat
Ludovic al XIV-lea, memorii oficiale și apocrife by Andreea Irina Chirculescu () [Corola-publishinghouse/Science/1669_a_2963]