KorAP: Find »[drukola/base=tăcut & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...158 159 160 ...276 >

6,881 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573

Seniorul Nobunaga începuse să mă suspecteze. Le-a spus oamenilor că ar trebui să trec de partea lor, având în vedere cel fel de om e Nobunaga, dar am zâmbit la auzul acestei șicane. Surâse trist, forțat, iar Hanbei încuviință tăcut, din cap. La vremea când toate întrebările și povestirile se sfârșiră, cerul nopții începuse să pălească. Oyu pregătea supa în bucătărie. Oamenii erau obosiți, după ce stătuseră de vorbă toată noaptea, așa că, luară micul dejun și traseră un pui de somn

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
mele vieți. De îndată ce a fost eliberat din Itami, tatăl lui Shojumaru s-a dus în campania din Harima, arătându-și astfel, fără cuvinte, nevinovăția. Acum, nu mai rămâne decât crima mea de a fi încălcat ordinele stăpânului. Hanemon se retrase tăcut și intră în camera lui Shojumaru. Apropiindu-se, auzi sunetul vesel al vocii copilului, care bătea într-o tamburină. Shojumaru era tratat atât de bine de către clanul Takenaka, încât greu ai fi crezut că-i fusese dat în grijă ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
giuvaer. Nu-ți puteai stăpâni lacrimile, văzând că un om putuse slăbi atât de mult. Lui Hideyoshi, asta îi frângea inima; îl durea chiar și să-l privească pe bolnav. — Doctore, cum e? Medicul nu putu spune nimic. Răspunsul său tăcut însemna că nu era decât o chestiune de timp, dar Hideyoshi dorea nespus să audă că mai puteau exista speranțe. Bolnavul își mișcă încet mâna. Părea să fi auzit glasul lui Hideyoshi și, abia deschizând ochii, încercă să-i spună

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
singurul meu regret la despărțire este că nu v-am fost de absolut nici un folos. Nu-i mai rămăsese decât un fir de glas, dar i se desprindea lin de pe buze. Toți cei de față se așezară mai bine, privind tăcuți miracolul acela solemn. Hideyoshi, îndeosebi, își îndreptă spatele, lăsă capul în piept și, cu mâinile împreunate în poală, ascultă mai departe, ca și cum n-ar fi putut îndura să piardă nici un cuvânt. Lampa gata să se stingă se mai învăpăiază cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
cât putea de repede. Îl văzu pe Hideyoshi, așezat lângă pat, cu ochii roșii, și trupul rece, fără viață, al lui Hanbei. Kanbei se așeză cu un geamăt adânc, ca și cum i-ar fi fost zdrobite trupul și sufletul. Rămaseră amândoi tăcuți, privind, fără o vorbă, trupul lui Hanbei. În cameră era întuneric ca într-o peșteră, dar nu fu aprinsă nici o lampă. Așternutul alb de sub mort arăta ca zăpada din fundul unei râpi. — Kanbei, spuse Hideyoshi, în sfârșit, sunând de parcă durerea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
cu orice preț.“ Observa că oamenilor nu le pierise câtuși de puțin curajul și simțea cu atât mai apăsătoare greutatea răspunderii sale. Acel sentiment se transformă imediat într-o adâncă preocupare pentru situația gravă cu care se confrunta acum Hideyoshi. Tăcut, Kanbei își reînnoi jurământul în propria lui inimă. „Într-un fel sau altul,“ își spuse el, „misiunea asta care mi-a fost încredințată trebuie să reușească.“ Goto și oamenii lui erau surprinși de atitudinea mesagerului. Aveau în față un general

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
lângă omul pe care-l vezi aici, Kuroda Kanbei. El va fi stăpânul și părintele care te va crește, așa că slujește-l cu credință. Înțelegi? În timp ce tatăl său îl mângâia pe cap și-i vorbea, Iwanosuke tot încuviința din cap, tăcut, cu lacrimile prelingându-i-se pe obraji. Ceasurile Castelului Miki erau de-acum numărate. Cele câteva sute de oameni din castel juraseră, cum era de așteptat, să piară împreună cu seniorul lor și erau hotărâți să moară vitejește. Goto avea o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
întrebarea privind ce fel de școală - creștină sau buddhistă - oferea cea mai bună formă de educație, așa că nu privea nici cu admirație, nici cu mirare, ceea ce se afla în fața lui. Luând manualul unui elev de pe un pupitru din apropiere, frunzări, tăcut, paginile, dar i-l înapoie repede copilului. — Cine cânta adineaori la vioară? întrebă el. Unul dintre preoți le repetă elevilor întrebarea lui Nobunaga. Nobunaga înțelese repede: profesorii nu fuseseră în clasă până atunci, iar elevii profitaseră de lipsa lor pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
orice altceva, atenția tuturor erau drapelele clanului Takeda. Treisprezece ideograme chinezești sclipeau aurii pe o fâșie de material roșu, lângă un alt stindard. Două șiruri de caractere aurii erau înscrise pe flamura prelungă, de culoare albastru închis: Iute ca vântul Tăcut ca pădurea Arzător ca focul Neclintit ca muntele. Toți știau că poemul avea caligrafia executată de Kaisen, marele preot al Templului Erin. — Ah, cât e de trist că însuși sufletul acelui stindard părăsește astăzi Castelul Tsutsujigasaki, îndreptându-se spre alte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
îmbolnăvit cu adevărat, probabil. Baisetsu e preot și e un om cinstit; nu cred că s-ar preface bolnav. Întrucât, de obicei, Shoyoken era un om excepțional de bine dispus, răspunsul său nu-l liniști deloc pe Katsuyori. Shoyoken rămase tăcut. Nici Katsuyori nu mai spuse nimic și-și continuară plimbarea în liniște. Între fort și citadela interioară se afla o vale îngustă, plină cu copaci de diverse soiuri. O pasăre cântătoare zbură foarte aproape de pământ, de parcă ar fi căzut, bătu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
multe provincii în care vi s-ar putea acorda azil. După ce vă veți reuni aliații, veți putea, cu siguranță, să vă reabilitați. Nagasaka Chokan încuviință, iar Katsuyori prinse să tindă în acea direcție. Își aținti ochii asupra lui Taro, rămânând tăcut un moment. Apoi, se întoarse spre doamna de onoare și spuse: Vom pleca. Astfel, sfatul lui Taro fu refuzat de tatăl său. Băiatul se întoarse în tăcere, cu capul în piept. Mai rămânea întrebarea dacă să fugă la Agatsuma sau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
fi în viață și vă voi servi, să vă fi spălat, măcar o dată, murdăria de pe piele. Toshimitsu își ridicase mânecile și începu să-și spele stăpânul pe spate. În timp ce-i era spălată spinarea, Mitsuhide lăsă capul în piept, mulțumit și tăcut. Reflecta profund la devotamentul lui Toshimitsu pentru el, apoi la relația dintre sine însuși și Nobunaga. „Ah, m-am înșelat,“ își spuse. În adâncul inimii, Mitsuhide se învinuia. Ce anume îl nemulțumea, făcându-l atât de nefericit? Fără îndoială, Nobunaga

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
pentru cazul că întăririle clanului Mori sosesc când construcția va fi încă doar la jumătate. Pe toți zeii, e mai greu să-i punem pe lucrătorii ăștia să muncească decât să conducem trupele în luptă. Neobișnuit de nervos, Hideyoshi număra tăcut, pe degete. Din oră în oră, era informat despre apropierea unei numeroase armate a clanului Mori și primea depeșele ca și cum ar fi privit norii unei furtuni de seară apropiindu-se de munți. — Nu fi descurajat, Kanbei. Mai avem șapte zile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
simplitatea. Iar Ieyasu nu părea nici să fie ambițios pentru el însuși. Se îngrijea de interesele propriei sale provincii, dar niciodată nu-i dădea aliatului său motive de îngrijorare. Întotdeauna rămânea tare pe poziții împotriva inamicilor comuni, ca o fortăreață tăcută, în spatele lui Nobunaga. Cu alte cuvinte, provincia Mikawa era un aliat ideal, iar Ieyasu, un prieten de nădejde. Privind în urmă spre greutățile și pericolele cu care se confruntaseră în ultimii douăzeci de ani, Nobunaga se simțea îndemnat să-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
seniorului, explicând că mirosul neplăcut nu era cauzat, cu siguranță, de pește stricat. — Nu-mi veni cu scuze! îl întrerupse Nobunaga. Aruncă totul! Ia altceva pentru banchetul de diseară! Și, făcând pe surdul, Nobunaga se îndepărtă. Mitsuhide stătu o vreme tăcut, aproape ca și cum i-ar fi pierit puterea să se miște În acel moment, sosi un mesager care-i dădu o scrisoare cu ordinul de a-și aduna forțele ca să plece, imediat, spre provinciile din apus. Vasalii clanului Akechi duseră prin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
sau râdeau de prostia lui? Depindea de felul în care le ascultai. Mitsuhide ordonase să nu fie primit nimeni, iar acum stătea singur, într-o cameră mare și goală. Deși nu era decât începutul verii, o briză delicată, răcoritoare, sufla, tăcută, prin întuneric. Mitsuhide era cumplit de palid. Se părea că părul de la tâmple i se ridica drept în sus, de fiecare dată când pâlpâia flacăra lumânării. Chinul i se vedea în neorânduiala părului și în culoarea cumplită a feței. În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
nu fie nevoit să mă primească personal. Nu te gândi. Nici prin minte să nu-ți treacă.“ Cu cât se străduia mai mult să n-o facă, cu atât bombănea mai tare și inima i se umplea de un monolog tăcut. Cuvintele erau ca niște clăbuci înălțându-se dintr-o apă rău mirositoare. — Vede cineva florile astea? Nici ele nu-s de nici un folos! Mitsuhide întinse mâna spre vaza mare din alcov și scutură din ea florile are fuseseră aranjate cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
limpede și perspicace. Dădea din cap la fiecare cuvânt al lui Shinshi. — Câți oameni îl vor însoți? întrebă el. — Doar câțiva vasali și treizeci sau patruzeci de paji. — Cum! Merge la Kyoto cu un anturaj atât de mic? Mitsuharu rămăsese tăcut, în spate, iar acum, când Mitsuhide se cufundă și el în tăcere, îi dădu liber lui Shinshi. După plecarea lui Shinshi, Mitsuhide și Mitsuharu rămaseră singuri. Mitsuhide părea dornic să-și deschidă sufletul în fața vărului său, dar, în cele din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
sfârșit, chiar când respirația îi redevenise adâncă și regulată, dădu iarăși cuvertura la o parte și se ridică, cu o tresărire. — E cineva acolo? strigă el, spre odăile pajilor. Undeva, departe, se deschise o ușă glisantă. Pajul de gardă intră tăcut și se prosternă la podea. — Spune-i lui Matabei să vină imediat aici, ordonă Mitsuhide. Toți cei din apartamentele samurailor dormeau, dar, de vreme ce câțiva vasali ai lui Mitsuhide plecaseră în seara trecută spre Kameyama, cei rămași pe loc erau încordați

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
oaspeți a templului. V-ar fi ieșit în întâmpinare, dar, din moment ce s-a gândit că, probabil, vă veți ruga mai întâi la templele și capelele de pe drum, a spus că vă salută după ce vă aduceți prinosul. Mitsuhide dădu din cap, tăcut. Apoi, după ce bău o ceașcă de apă, ceru un ghid. — Înainte de toate, aș dori să-i înalț o rugăciune zeului protector al acestui loc, apoi, voi vizita Capela Atago, cât timp mai e puțină lumină. Capelanul îl conduse pe o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
dea un răspuns clar la întrebare, întorcând vorba altfel: — Mă întreb de unde a pornit această tradiție? Apoi, schimbând subiectul, începu să vorbească despre istoria capelei. Plictisit de monologul preotului, Mitsuhide privi lămpile sfinte din altarul exterior. În sfârșit, se ridică tăcut și coborî scara. Când se îndreptă spre Capela Atago, era deja întuneric. Despărțindu-se de călugări, se duse singur la Templul Shogunului Jizo din apropiere. Acolo, își cercetă viitorul, dar prima oară, îi ieși ghinion. Mai trase o dată, pentru a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
era deja întuneric. Despărțindu-se de călugări, se duse singur la Templul Shogunului Jizo din apropiere. Acolo, își cercetă viitorul, dar prima oară, îi ieși ghinion. Mai trase o dată, pentru a vedea din nou scris „Nenoroc“. Un moment, Mitsuhide rămase tăcut, ca de piatră. Luând cutia cu sorții, o ridică reverențios la frunte, închise ochii și trase pentru a treia oară. De astă dată, răspunsul era: „Mare noroc“. Mitsuhide se întoarse și porni spre însoțitorii care-l așteptau. Îl priviseră de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
e. Am fost crescut ca samurai; am moștenit sângele mai multor generații de războinici. Crezi c-am de gând să-mi sfârșesc zilele ascultând ordinele lui? Nu poți vedea că Nobunaga e un om rău, Mitsuharu? Mitsuharu stătu o vreme tăcut, năucit, apoi întrebă: — Cui i-ai dezvăluit intențiile tale? Pe lângă tine, unei duzini dintre vasalii mei cei mai demni de încredere. Trăgând adânc aer în piept, Mitsuhide înșiră numele oamenilor. Mitsuharu ridică privirea spre tavan și lăsă să-i scape

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
mare greutate. Apoi, câțiva fură trimiși în grabă la Toba și în regiunea Shichijo, în timp ce alții primiră ordine să avanseze spre vecinătățile localităților Yoshida și Shirakawa. Instrucțiunile erau foarte explicite și, în timp ce se împărțeau, Nobutaka nu făcea decât să stea tăcut, alături. În ochii tuturor generalilor, atitudinea lui Hideyoshi era nici mai mult nici mai puțin decât înfumurată. Cu toate acestea, chiar și Sebei, care deschisese primul gura la mânie, îi acceptă, supus, ordinele, la fel ca și ceilalți. În sfârșit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
bunicile și bunicii lor erau și ei acolo. Hideyoshi îi zâmbi fiecăruia în parte, pe când mergea spre treptele de piatră ale porții. — Ei, ei. Văd că toată lumea o duce bine. Sunt ușurat. După aceea, se întoarse spre stânga, unde stăteau tăcuți războinicii clanului său. Ridică puțin glasul: — M-am întors. Cunosc greutățile pe care le-ați suferit în absența mea. A trebuit să munciți din greu. Luptătorii aliniați se plecară adânc. Sub poarta templului, în capul scării, așteptau să-l salute

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]