40,133 matches
-
el devine de fapt agresor. Cartea debutează cu o descriere inofensivă a casei lui Ono, cu istoria ei de dinainte de război, dar se încheie cu mânie și disperare. Ono formulează numai fraze cu subînțeles, specifice stilului subtil al lui Ishiguro. Amintirile par să se înșiruie firesc, fiecare episod e conturat în detaliu ca o stampă, dar înșiruirea are o logică ascunsă. Ono urmărește să-și justifice acțiunile, deși el știe foarte bine că nu are justificări fiindcă istoria l-a trădat
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
așa fel încât să păstreze cât mai mult. Învățăm să ne suspectăm că am trecut ceva cu vederea în acest joc de-a v-ați ascunselea, să ne pregătim să recitim la nesfârșit, până înțelegem exact ce înseamnă lumea plutitoare. Amintirile alunecă în acum, Ono face nenumărate digresiuni, iar istoria continuă nevăzut, cu condiția să ne amintim fiecare detaliu și să-l așezăm la locul lui. Lumea plutitoare, ghemuită în sufletul lui Ono, rezemată pe cele mai mișcătoare trăiri ale lui
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
distruge o carieră (Ono le-a făcut pe ambele) la bătrânul pictor uitat, cu un trecut rușinos. Conversații pe furiș și reproșuri nerostite creează un permanent sentiment de culpabilitate. Intriga e construită din mici fragmente. Ea se poate deduce din amintirile pictorului, din fierbintea lume plutitoare a inteligenței și sensibilității lui. Istoriile sunt parțiale și trebuiesc sudate la un loc. Romanul asistă neputincios la înlocuirea binelui cu răul (la fel ca Lord Darlington, Masuji Ono e și el sortit pierzaniei), dar
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
aici), alcătuiesc la un loc o zi de coșmar în viața unui tânăr care studiază literatura engleză. Atmosfera e apăsătoare. Umorul devine o diversiune agreabilă și cea mai comodă soluție. * * * Out of the Shelter (Afară din adăpost, 1970) pornește de la amintirile lui David Lodge din vara lui 1951, când la vârsta de șaisprezece ani am plecat singur la Heidelberg, Germania de Vest, unde urma să-mi petrec vacanța cu mătușa mea Eileen, sora mamei, care lucra acolo ca secretară civilă pentru
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
fie sentimental. David Lodge, deci, refuză să participe, refuză suspansul vieții reale. El anulează suspansul, îl înlocuiește cu o combinație artificală de întâmplări ce duc la coincidență. Thinks... e în întregime o coincidență lucidă. De la un incident la altul, de la amintire la idee, în mereu alte configurații, ca un caleidoscop, ne trezim că în roman sunt rare fărâme de viață și ne simțim păcăliți. Autorul știa de la prima pagină că vom ajunge la această frustrare, pe care a plănuit-o cu
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
ca personaj, din cauza ateismului lui. Dacă vrem, putem să ne imaginăm că își iubește familia. Lodge nu oferă niciun indiciu că eroul a avut vreodată vreun sentiment pentru vreuna din aventurile lui. Ba din contră, memoria lui alege exact acele amintiri care se leagă doar de sex întâmplător (ce departe e Eliot, cel care se îngrozea că a murit sentimentul). Spre deosebire de el, din adolescență Helen visează să fie pusă în situația din romanul The End of the Affair. Religia o face
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
Lodge în acest roman pentru a-și ironiza eroii: Carrie e flancată de Ralph și Nicholas, Ralph de Carrie și Helen (și un șir lung de alte aspirante ori mature universitare), Helen de soțul ei decedat, de Martin (a cărui amintire o torturează cu aventurile pe care i leștie, dar pe care le iartă în cele din urmă, după ce are și ea o aventură cu Ralph) și de Ralph. Trebuie remarcat că lăcomia (sexuală) e atribuită în Thinks... bărbaților. Martin se
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
din urmă, după ce are și ea o aventură cu Ralph) și de Ralph. Trebuie remarcat că lăcomia (sexuală) e atribuită în Thinks... bărbaților. Martin se culcă cu secretarele de platou, iar Ralph cu colegele de conferință. Unele se metamorfozează în amintiri agreabile (Isabel Hotchkiss), altele îl bântuie amenințător (Ludmila Lisk, din Praga, care îi forțează mâna s-o inivite la conferința lui). Carrie și Helen sunt mai precaute. Carrie are o aventură mai degrabă Jamesiană cu Nicholas Beck (inexistent ca personaj
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
pioșenia și umilința în fața istoriei literare. Eliot citise mult când a scris The Waste Land, și voia în același timp să spună "știu că nu sunt singurul, dar putem și noi". De aici iubirea amestecată cu ironie în tratarea nenumăratelor amintiri culturale, citate cu frenezie. Trist, Eliot a ajuns în cele din urmă să mărturisească: "Criticii spun că sunt savant și rece. Adevărul este că nu sunt niciuna, nici alta". The Waste Land este înainte de toate o narațiune autobiografică, scrisă într-
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
partea a treia, aduce la apogeu imaginile de degradare și dezgustătorul, făcând poezie pe temelia esteticii urâtului. Se perindă prin fața ochilor noștri șobolani pe malul Tamisei părăsite de nimfe, oase de naufragiați din Furtuna lui Shakespeare și nu numai, prostituate, amintirea unui viol, perspectiva unui weekend carnal la Brighton și binecunoscutul episod dintre dactilografă și "junele bubos", contrastând toate cu trecutul Tamisei, istoria reginei Elisabeta cu Leicester, ironizată în toată splendoarea ei. Pe scurt, simplul gând la existența femeii aduce după
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
a fi puține la număr. Interesant, însă, este că toate aceste citate sunt folosite cu ironie, drept care contextul lor original nu mai are nicio importanță, el fiind contrazis și adeseori batjocorit. Eliot pare a ne spune, "Vă dau informații despre amintirile mele literare doar ca să recunosc public că au mai scris și alții despre lucrurile pe care le descriu eu, dar, iată, chiar și folosind cuvintele lor, eu sunt eu, inconfundabil". Notele au doar rolul de a înconjura poemul cu o
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
sunt eu, inconfundabil". Notele au doar rolul de a înconjura poemul cu o aură de literatură din toate timpurile, sporind orgoliul poetului cu un aer de prefăcută modestie: mulți au scris și totuși ce puține scrieri rămân cu adevărat în amintire și schimbă cursul poeziei, al literaturii. Tărâm pustiu e manifestul secolului XX; el a schimbat nu numai statutul poetului, ci și pe cel al lectorului. Avem de-a face cu gândurile unui presupus erou, care străbate anevoie țara stearpă a
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
e mare. Fleru Adcock e o poetă morocănoasă, care refuză dulcețurile sensibilității. Ea îl mustră pe lector și scrie fiecare vers de parcă ar fi ultimul adică întărindu-se pentru ultimul poem, gonind superficialul printr-o concentrare a inteligenței. The Keepsake ( Amintirea) amintește de poemul lui Eliot Portrait of a Lady (Portretul unei doamne), cu versul final, " Și am eu oare dreptul să zâmbesc?" Adcock omite rânjetul personajului eliotian și mărturisește că nu se poate "opri din plâns". Poemul fuge și de
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
au. Șiretlicul e chiar poemul, care trece din jocul de copil în jocul creației. Pretextul concret jocul de-a v-ați ascunselea duce de fapt la o afirmare a împlinirii. Textul pare nostalgic, dar nu avem de-a face cu amintirea copilăriei în poem, ci cu afirmarea ieșirii poetului din banal. Șiretlicul e descoperirea poeziei, care pune lumea în echilibru pentru poet, dar nu și pentru copiii uitați pe maidan. Aparenta nostalgie a vârstei pierdute se preschimbă în bucuria creației, care
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
sunetul pereche. Rima este supărător de previzibilă pentru această poetă care își dorește mai cu seamă să-l contrarieze pe cititor. Finalul poemului de mai sus folosește rima la modul Eliotian, cu ironie distrugătoare: Trebuie ridicat un mormânt superb: Ca amintire pentru aceste prințese, Victime ascultătoare ale destinului lui. Un monument care e încă acolo, cu toate că Palatul e demult ruine. Cavalerul a murit pe câmpul de luptă. Legenda lor: înnecată fatalist în sânge De un basm care încă plânge. Poeta este
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
inelul de logodnă cumpărat de el acum jumătate de veac, și pe care mi l-a dat mie după înmormântare. Dacă examinăm limbajul acestui poem (al oricărui alt poem de Fainlight), îl descoperim copleșitor de clar, aristocratic, cu povești și amintiri, cu imagini puternice, exprimând cu mult curaj spaima, sfâșierea, irecuperabilul. Ruth Fainlight face poezie din simplitatea însăși, și scrie cu intensitatea unui suflet veșnic la pândă. Simte că e de datoria ei să trăiască pentru toți cei pe care îi
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
ei chiar îl conține: Îmi desfac palmele pe birou. Vene și tendoane în relief ca dosul palmei ei; pielea uscată și roșie în palmă care crapă atât de ușor moștenită de la tata. Chiar și fără inele, carnea mâinilor mele e amintirea lor. Nu e nevoie de nimic mai solemn. Nici aur nici platină ori pietre prețioase nu exprimă adevărul mai bine decât aceste două mâini, orfane acum. Durerea e mereu prezentă pentru Fainlight ea e una și aceeași cu intensitatea, poeta
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
evreică într-o colibă de țară, refugiu de vacanță). My Mother's Eyes (Ochii mamei) ne-o arată pe aceeași poetă ajunsă bunică la rândul ei, după ce a fost cândva copil în alte versuri. În Those Days (Pe atunci) revin amintiri din tinerețe. Stranger (Străină) este un atribut pe care Ruth Fainlight nu-l dorește dar care i se potrivește: Cu străinii nu am discernământ sunt prea apropiată parcă ar fi o rudă regăsită. Nu mă pricep să-mi țin distanța
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
fiindcă nu mi se părea că aș avea ceva de zis și fiindcă habar n-aveam să povestesc. Cât despre misterul nopților arăbești de poveste, tot ce găsim în poezia ei e Anglia, în ciuda unor secvențe pitorești de demult, din amintirea ștearsă a basmului copilăriei. Ceea ce i-a dat Iranul lui Mimi Khalvati este taina și teama fremătătoare a poveștilor persane. Ali Baba, Aladin, Sindbad, duhuri, vrăjitori, califul Harun al-Rashid, feminitatea incandescentă a eroinei care s-a identificat cu povestea îndrăgostită
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
alege bucuria zidirii. Cam la fel stau lucrurile și cu Mimi Khalvati. Curg în poemele ei două patrii și două râuri de mâhnire. Una dintre patrii e cea acceptată de la sine (Anglia), pe când cealaltă (Iran) e un amestec încâlcit de amintiri ca fierul roșu, de violențe ce curg spre prezent. Poeta nu se mai simte acasă acolo; spațiul primilor ani de existență o apasă. Bucuria ei este poezia, iar acest suflet încercănat e jertfa de real pe care poeta o zidește
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
aceasta între două iubiri. Nevoia de cuplu este esențială. Toate poemele sunt poeme de dragoste în ultimă instanță. Se întoarce însă către poezie și poezia o face să înțeleagă că alegerea lui Manole nu este una tragică. Scriind despre suferință, amintiri chinuitoare, iubiri eșuate, așteptări înșelate, această poetă din zid își găsește bucuria în viața semnelor, în pagina scrisă. Mimi Khalvati ne face să simțim pentru scurtul răgaz care e lectura că literatura are puterea să ne împace cu lumea. Izvorul
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
hăt departe / Pe o mare neiertătoare / Sub o stea ce împroașcă foc, / Menită pentru un drum fără capăt". Imaginea poetică e atât de indirectă că o descifrăm cu mare greutate. Larkin este aici neglijent, subînțelesul îi scapă din mână. Muzicalitatea, amintirea, emoția, totul îl distrage. Contemplă ideea morții cu ignoranța tinereții. Tristețea e superficială, gravitatea e neconvingătoare. Moartea poate părea pitorescă, dar e tare departe: poetul află în ea un simplu pretext ca să-și exprime nevoia de melancolie. Întristarea se folosește
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
vorbelor mari, dar nu trebuie să ne lăsăm păcăliți: neputința e ascunzătoarea lui. Frica e temnicerul, ca în versurile următoare, nu departe de Eliot în spirit: Dormeam și m-ai trezit Ca să ne plimbăm pe malul înghețat Al nopții fără amintire Până ce vocea ta mi-a părăsit auzul Mâinile ți-au fugit Și m-am golit de lacrimi În marginea unei mări cu străzi și ziduri de cărămidă Lângă dealul de stele înfrigurat. Larkin descoperă concentrarea, sensul multiplu. Zece ani mai
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
nu a publicat mult. Dintre poemele tipărite, unele pot părea banale luate în parte, dar fiecare are rolul lui în volum în ansamblu. O anume istovire, dublată de o crescândă amărăciune, ne copleșesc. To the Sea amestecă trecutul cu prezentul, amintirea cu dorința: "Mereu la fel, încă, mereu la fel!" Ne plimbăm pe mal, printre copii, părinți și bătrâni care-și trăiesc ultima vară. În loc să tragem pe nări iz de mare, inhalăm disperare. Rimele sunt ucigașe. Tema de început închide cercul
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
îmbină Modernismul cu tot ce i-a urmat și creează o poezie care nu ține de niciun curent, dar ține de epoca Desperado tocmai prin imensa poftă de altceva. Cadoul e un mic poem cu rimă despre una dintre primele amintiri din copilărie ale poetului: un căluț de lemn. Întregul poem e un cal de lemn, care se leagănă între lumea copilului și cea a adulților, între afecțiune și indiferență. Rima subtilă, caracteristică pentru Mole, împerechează cuvinte doar în parte asemănătoare
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]