741 matches
-
s-ar fi întins prin voința providențială a lui Dumnezeu, ori că religia creștină ar avea o funcție benefică chiar pentru realitatea politică romană pentru că poate să-i civilizeze pe barbari (un lucru pe care creștinii din Italia, de exemplu Ambrozie și Ieronim, îl acceptau cu multă prudență), ca și o evaluare pozitivă a romanității devenite creștine (obiectul discuției sunt împărații Constantin și Theodosius). Din acest motiv, unii cercetători au presupus că în micul poem al păgânului Rutilius Namazianus, din aceeași
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
adevăr, nu erau atinși de nici un păcat, dat fiind că nu erau afectați de cel originar (botezul, așadar, potrivit lui Celestius, era celebrat din pură obișnuință). Celestius a fost denunțat lui Aureliu pentru unele din afirmațiile sale de către Paulinus, biograful lui Ambrozie, care administra în Africa bunurile Bisericii din Milano; ideile lui Celestius se încadrează în esență în sfera gândirii lui Pelagius pe care o împinge însă spre limite extreme: Adam fusese creat ca muritor, așa că ar fi murit chiar dacă n-ar
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
forțele proaspete ale acestor popoare ieșite la rampă pe neașteptate, în ciuda tuturor dificultăților pe care le presupunea o asemenea soluție. Tradiționalist a fost, de exemplu, Libanius, faimosul literat păgân din secolul al patrulea, și ostili față de „barbarie” au fost creștinii Ambrozie, Ieronim și Synesius, care au văzut în barbari numai manifestarea violenței, a devastării și a lipsei de civilizație. Rufin a scris Istoria Bisericii ca să se consoleze cu amintirea trecutului glorios și pentru a uita nenorocirile provocate de devastările din prezent
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
convertesc la adevărata religie pe barbarii care sunt sclavii lor. În mod sporadic, răspândirea creștinismului se realizează prin trimiterea în țările barbare a unor „misionari” care îi însoțesc pe cei care fac comerț în țările din Nord. Paulinus, biograful lui Ambrozie, povestește (Viața lui Ambrozie, 36) că, la puțină vreme după moartea episcopului de Milano, un creștin care călătorea în regiunea ocupată de Marcomani, pe cursul superior al Dunării, i-a vorbit despre Ambrozie reginei Fritigilda. Vorbele lui au fost atât
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
pe barbarii care sunt sclavii lor. În mod sporadic, răspândirea creștinismului se realizează prin trimiterea în țările barbare a unor „misionari” care îi însoțesc pe cei care fac comerț în țările din Nord. Paulinus, biograful lui Ambrozie, povestește (Viața lui Ambrozie, 36) că, la puțină vreme după moartea episcopului de Milano, un creștin care călătorea în regiunea ocupată de Marcomani, pe cursul superior al Dunării, i-a vorbit despre Ambrozie reginei Fritigilda. Vorbele lui au fost atât de convingătoare încât regina
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
în țările din Nord. Paulinus, biograful lui Ambrozie, povestește (Viața lui Ambrozie, 36) că, la puțină vreme după moartea episcopului de Milano, un creștin care călătorea în regiunea ocupată de Marcomani, pe cursul superior al Dunării, i-a vorbit despre Ambrozie reginei Fritigilda. Vorbele lui au fost atât de convingătoare încât regina a început să creadă în Cristos și a trimis pe cineva la acel mare om ca să ceară instrucțiuni scrise despre credința creștină. Tot în epoca lui Ambrozie, poetul Paulinus
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
vorbit despre Ambrozie reginei Fritigilda. Vorbele lui au fost atât de convingătoare încât regina a început să creadă în Cristos și a trimis pe cineva la acel mare om ca să ceară instrucțiuni scrise despre credința creștină. Tot în epoca lui Ambrozie, poetul Paulinus din Nola îl felicită pe Niketas, episcopul din Remesiana, pentru că dusese cuvântul lui Cristos în mijlocul barbarilor din Moesia sau (ceea ce era cam același lucru) în mijlocul tâlharilor care bântuiau prin acea regiune (cf. Carme 17, 245 sq.). Nu avem
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Niketas, episcopul din Remesiana, pentru că dusese cuvântul lui Cristos în mijlocul barbarilor din Moesia sau (ceea ce era cam același lucru) în mijlocul tâlharilor care bântuiau prin acea regiune (cf. Carme 17, 245 sq.). Nu avem însă informații despre inițiative autonome ale lui Ambrozie sau ale altora care să aibă drept scop declarat creștinarea germanilor. Este vestită „misiunea” episcopului Ulfila printre ei; însă Eusebiu de Nicomedia îl trimisese pe Wulfila în 341 nu pentru că ar fi fost episcopul tuturor goților în general, ci al
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Mauritania. Acest Victor ar fi scris o carte contra arienilor și una despre penitența publică; aceasta din urmă ar putea fi identificată, după unii cercetători, cu o scriere foarte elaborată pe plan retoric intitulată Despre penitență, păstrată între operele lui Ambrozie și pe care autorul o semnează cu numele de Victor. Apoi: Voconius din Castellum, oraș din Mauritania; Onoratus din Cirta, în Numidia, care a compus o scurtă scriere de consolare pentru un anume Arcadie care, pentru că nu voise să-și
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Victor din Vita); în această operă, Vigiliu expusese adevărata doctrină a Trinității. Tot el ne spune că a mai scris un tratat pentru a-l combate pe Palladius din Raziaria, un episcop arian care combătuse tratatul Despre credință al lui Ambrozie (cf. mai sus, pp. ???-???). Alte opere anonime pe care spațiul nu ne permite să le mai pomenim i-au fost atribuite lui Vigiliu, lucru ce dovedește prestigiul de care se bucura acest important teolog în Evul Mediu. O nouă ediție
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
adică de exemple istorice cu caracter moral folosite ca ilustrări ale virtuților și ale viciilor. În ce privește scriitorii creștini, pare că terminologia teologică a lui Draconțiu e influențată încă de cartaginezul Tertulian și că pasajele cu caracter imnic imită imnurile lui Ambrozie. Opera poetică a lui Draconțiu este foarte interesantă și din punct de vedere al lexicului și al evoluției limbii și metricii latine (aceasta din urmă era de-acum o pură reconstrucție doctă pentru că încă din secolul al treilea prozodia latinei
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
modelul augustinian nu prezintă nici un interes. Pentru el, raportul cu lumea nu are nici un sens și, din acest punct de vedere, concepția lui Cassian a avut câștig de cauză în raport cu cea a lui Augustin și chiar cu cea a lui Ambrozie. Călugărul nu se ocupă de lume, iar cine trăiește în lume este, sub anumite aspecte, pe același plan cu cei din afara creștinismului. Monahismul, mai precis regula monastică, este norma desăvârșirii: această normă poate propune unica posibilitate de a-l urma
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
credinței (De ratione fidei) sau Breviarul credinței împotriva arienilor (Breviarum fidei adversus Arianos) sau, în sfârșit, cu o lungă scrisoare (nr. 3) a lui Faustus însuși. Nu e vorba de teme foarte noi, după cum se poate vedea, mai ales după ce Ambrozie le tratase în mod strălucit, stabilind o teologie a Sfintei Treimi care a devenit o adevărată normă pentru Occident. b) Predestinarea și liberul arbitru În schimb, de mai mare actualitate este tratatul Despre harul lui Dumnezeu (De gratia Dei), compus
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
însuși nu poate fi într-un loc și nici ocupa un loc în spațiu. O a doua carte conține dovezi în sprijinul celor afirmate în prima. Claudian se sprijină pe filosofii greci, în primul rând pe Platon; sunt pomeniți apoi Ambrozie, Augustin (care, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în acea vreme în Galia, este considerat de Claudian un gânditor care trebuie valorificat), Ieronim și, în sfârșit, apostolul Pavel. A treia carte își propune să preîntâmpine obiecții ulterioare și să confirme unele subiecte
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
lui Dumnezeu care este proslăvit pentru opera sa de creație; să dea Dumnezeu poetului și inspirație pentru că datoria și scopul său sunt doar didactice: el vrea să prezinte adevărul creștin. După ce expune facerea lumii, având poate ca model Hexameronul lui Ambrozie, poetul abordează în prima carte și alte teme importante: liberul arbitru și condamnarea politeismului. În a doua el declară că știe foarte bine că a cânta adevărul nu e în contradicție cu sarcina poetului și de aceea descrie condiția nefericită
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
se întâmpla de obicei cu epistolarele din epoca imperială, de la Pliniu cel Tânăr până la Symmachus, conținutul acestor scrisori este destul de variat: sunt scrisori de recomandare, de afaceri, de felicitare; așadar suntem departe de consistentele epistolare creștine datorate lui Ciprian, lui Ambrozie sau lui Ieronim. Ultimele par mai animate de un suflu creștin: cele douăsprezece scrisori din cartea a șasea sunt toate adresate unor episcopi și în ele sunt dezbătute sporadic chestiuni cu caracter spiritual; în schimb, lipsesc cu desăvârșire temele de
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
denumit „doctor al Bisericii”, Leon e mai mult un conducător și un predicator și mai puțin un teolog și un învățat. În acest sens, cultura lui este tipică pentru Occidentul secolului al cincilea, adică mult mai restrânsă decât cultura lui Ambrozie sau Augustin. Cu atât mai puțin vom găsi în scrierile sale vreo urmă a culturii clasice. Nu numai atât; chiar și scriitorii creștini pe care Leon i-a citit și i-a folosit (de exemplu în culegerile de auctoritates utilizate
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
din secolul al șaptesprezecelea, J. Sirmondi. Subiectele sunt variate, însă importanța lor e scăzută; și totuși epistolarul său, pentru care Ennodius a folosit ca reper scrisorile unui literat faimos din Antichitatea târzie, Quintus Aurelius Symmachus, senatorul cu care a polemizat Ambrozie (pp. 384 sq.), a fost considerat ulterior ca un model pentru acest gen din cauza multitudinii de subiecte și de tonuri, chiar dacă, în urma examen atent, se poate vedea că textul păcătuiește prin vacuitate și superficialitate până și în fragmentele în care
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
operă Despre misterul Sfintei Treimi (De mysterio Sanctae Trinitatis), din care ne-au parvenit fragmente, ca și un Scurt tratat contra ereticilor (Breviarum adversus haereticos), sau Capitolele alese din operele Sfinților Părinți (Capitula sanctorum Patrum), adică extrase din operele lui Ambrozie, Augustin și Ieronim privitoare la problema grației și liberului arbitru; a combătut și așa-zisul semipelagianism, atât de răspândit în Galia secolului al cincilea, care a fost condamnat însă la sinodul din Orange în 529, așa cum am spus. Recent, i-
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
a păstrat doar un tratat, cel Despre educația fecioarelor și despre disprețuirea celor lumești (De institutione virginum et contemptu mundi), redactat în 589 la sfârșitul conciliului din Toledo: tratatul e dedicat surorii sale, Florentina. Aici, scriitorul reia îndemnurile adresate de Ambrozie surorii sale, Marcelina, ca și alte considerații ale lui Ieronim, Augustin și Cassian referitoare la educația călugărițelor. A murit în 600 sau 601. BIBLIOGRAFIE Ediții: PL 72. Traduceri: BTP 66, 1987 (Lettera alla sorella Fiorentina: O. Giordani). Studii: L. Navarra
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
și pentru istoria acestuia duce la o restrângere a orizontului cultural. Pentru Isidor nu există decât Spania; însă, în interiorul granițelor acesteia, cu sprijinul clerului local, el a reușit să creștineze în întregime țara, eliminând păgânismul și ereziile. „Nici Italia lui Ambrozie, sau, cu atât mai mult, cea a lui Grigorie cel Mare”, observă cu îndreptățire Cazier, „nici Africa lui Augustin și nici Galia lui Clovis n-au ajuns la un asemenea grad de integrare politică, socială și culturală. Așadar, din acest
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
afirmând că nu se poate impune credința cu forța (Maxime II, 2, 4). În fine, Isidor se ocupă și de practica ecleziastică și compune o operă Despre datoriile privitoare la Biserică (De ecclesiasticis officiis): titulul Despre datorii ne trimite la Ambrozie și poate chiar la Cicero; e prezent în această scriere și Tertulian ce pare să fi fost relativ citit în Spania vizigotă. Isidor e și autorul unei Rânduieli monastice (Regula monachorum) al cărei conținut e legat de cel al cărții
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
tratat ar constitui un fel de apendice la Istoria Lausiană. Conținutul operei e format mai degrabă din legende, dar e o dovadă a interesului lumii bizantine pentru Orient. O versiune latină a acestui tratat a fost păstrată printre operele lui Ambrozie. Bibliografie. Ediții: Palladio. La Storia Lausiaca. Introd. de C. Mohrmann, text critic și comentariu de G. J. M. Bartelink, trad. de M. Barchiesi, Fondazione Lorenzo Valla, Mondadori, Milano, 1974; textul e o reviziune a ed. lui C. Butler, The Lausiac
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
forma. Același proces are loc și în Occident unde am văzut cum s-a format (pp. 457-459) o poezie creștină cultă cu Victorinus și Ilarie, într-o primă perioadă, apoi cu Paulin și Prudențiu, dar am înregistrat și încercarea lui Ambrozie de a da formă literară poeziei populare. Metrul folosit de Ambrozie în Imnurile sale este, după toate regulile, un metru clasic, însă putea fi citit și cântat și potrivit cu pronunția din limba de zi cu zi care era ritmică și
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
cum s-a format (pp. 457-459) o poezie creștină cultă cu Victorinus și Ilarie, într-o primă perioadă, apoi cu Paulin și Prudențiu, dar am înregistrat și încercarea lui Ambrozie de a da formă literară poeziei populare. Metrul folosit de Ambrozie în Imnurile sale este, după toate regulile, un metru clasic, însă putea fi citit și cântat și potrivit cu pronunția din limba de zi cu zi care era ritmică și bazată pe accent. Cum cântul era foarte important în liturghia creștină
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]