1,343 matches
-
un informator. Cu cât era strada mai lungă, cu atât erau mai mulți informatori, care oficial erau numiți responsabili de stradă. Aceștia raportau la Securitatea locală orice părea, în opinia lor, suspect în comportarea sau vorbele vecinilor de stradă. Tunurile antiaeriene care fuseseră abandonate în fugă de militarii germani, acum deveniseră obiectul de joacă al copiilor. Tot ce lipsea de la un tun era trăgaciul pe care germanii îl luaseră pentru ca tunul să nu poată fi folosit, iar cât privește proiectilele, acestea
Editura Destine Literare by George Sarry () [Corola-journal/Journalistic/85_a_468]
-
piesă de artilerie fabricată de Regatul României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Proiectat atât ca tun antitanc, cât și ca tun de câmp, tunul Reșița utiliza elemente de la tunurile de fabricație sovietică de calibrul 76,2 mm, tunul antiaerian britanic de calibrul 75 mm Vickers Model 1936 și tunul german antitanc PaK 40. Piesa a fost folosită atât pe Frontul de Răsărit, în timpul Bătăliei pentru România, cât și pe Frontul de Vest. Considerat a fi o realizare tehnică de
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
cu două fălcele) moderne: Polonia și Franța nu s-au dovedit a fi însă interesate de vânzarea noilor tunuri de calibrul 75 mm. Tot în această perioadă, Uniunea Sovietică a introdus pe scară largă conceptul de tun cu dublă întrebuințare: antiaeriană/de câmp (tunul F-22 de calibrul 76,2 mm Model 1936) sau antitanc/de câmp (tunul USV de calibrul 76,2 mm Model 1939), însă informațiile despre aceste tunuri erau limitate. La începutul Operațiunii Barbarossa, tunurile Putilov modernizate, denumite oficial
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
era eficient împotriva tancurilor grele KV-1. La mijlocul anului 1942, când trupele române au întâlnit în număr mare tancurile medii sovietice T-34 și cele grele KV-1, singura armă capabilă de a perfora blindajul acestora s-a dovedit a fi tunul antiaerian Vickers-Reșița Model 1936 de calibrul 75 mm. În decembrie 1942, în timpul bătăliei de la Stalingrad, tancurile sovietice au ocupat aeroportul militar românesc din Tazinskaia. Folosind tunurile antiaeriene Vickers-Reșița, trupele române au reușit să distrugă cinci tancuri medii sovietice în timpul acelor lupte
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
singura armă capabilă de a perfora blindajul acestora s-a dovedit a fi tunul antiaerian Vickers-Reșița Model 1936 de calibrul 75 mm. În decembrie 1942, în timpul bătăliei de la Stalingrad, tancurile sovietice au ocupat aeroportul militar românesc din Tazinskaia. Folosind tunurile antiaeriene Vickers-Reșița, trupele române au reușit să distrugă cinci tancuri medii sovietice în timpul acelor lupte. Tunul antiaerian nu putea fi însă folosit în luptele antitanc precum cel german de calibrul 88 mm FlaK 36 fiindcă era mult prea greu, nu putea
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
Model 1936 de calibrul 75 mm. În decembrie 1942, în timpul bătăliei de la Stalingrad, tancurile sovietice au ocupat aeroportul militar românesc din Tazinskaia. Folosind tunurile antiaeriene Vickers-Reșița, trupele române au reușit să distrugă cinci tancuri medii sovietice în timpul acelor lupte. Tunul antiaerian nu putea fi însă folosit în luptele antitanc precum cel german de calibrul 88 mm FlaK 36 fiindcă era mult prea greu, nu putea trage dacă era în poziție de marș, punerea în baterie dura prea mult, avea o siluetă
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
german de calibrul 88 mm FlaK 36 fiindcă era mult prea greu, nu putea trage dacă era în poziție de marș, punerea în baterie dura prea mult, avea o siluetă mare și nu avea scut de protecție. În plus, tunul antiaerian avea 5200 de piese. Procesul de fabricație fiind complicat, rata de producție era de 5 exemplare pe lună în octombrie 1942. Între anii 1944-1945 s-a încercat montarea tunului antiaerian pe un afet Bofors cu două punți și folosirea unui
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
mare și nu avea scut de protecție. În plus, tunul antiaerian avea 5200 de piese. Procesul de fabricație fiind complicat, rata de producție era de 5 exemplare pe lună în octombrie 1942. Între anii 1944-1945 s-a încercat montarea tunului antiaerian pe un afet Bofors cu două punți și folosirea unui scut de protecție, însă proiectul nu s-a concretizat, tunurile antiaeriene fiind vitale pentru apărarea rafinăriilor de la Ploiești. Ministerul Armamentului și Marele Stat Major a decis pe 2 iunie 1942
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
de producție era de 5 exemplare pe lună în octombrie 1942. Între anii 1944-1945 s-a încercat montarea tunului antiaerian pe un afet Bofors cu două punți și folosirea unui scut de protecție, însă proiectul nu s-a concretizat, tunurile antiaeriene fiind vitale pentru apărarea rafinăriilor de la Ploiești. Ministerul Armamentului și Marele Stat Major a decis pe 2 iunie 1942 proiectarea unei noi piese de artilerie, care să poată fi folosită atât ca tun de câmp, cât și ca tun antitanc
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
cu redactarea unui referat în care să fie prezentate caracteristicile noului tun și mijloacele prin care acesta urma să intre în procesul de fabricație. Colonelul Nestorescu fusese implicat în realizarea tubării amovibile a vechilor tunuri de câmp, în producția tunului antiaerian Vickers-Reșița și asimilarea aruncătorului de mine sovietic de calibrul 120 mm de către industria locală de armament. Nestorescu a sugerat utilizarea celor mai bune trăsături ale tunurilor antitanc germane și sovietice pentru a evita un proces îndelungat de dezvoltare. Noul tun
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
au fost aduse toate modelele de tunuri care au fost considerate a fi utile în proiectarea noii piese. Trei prototipuri au fost construite din piesele originale sau modificate ale tunurilor sovietice Model 1936 și Model 1942 (76.2 mm), tunului antiaerian Vickers-Reșița Model 1936 și ale tunului german PaK 40. Scopul principal al lucrărilor de proiectare era creșterea semnificativă a energiei cinetice la gura țevii în vederea obținerii unor performanțe balistice superioare în lupta antitanc. Cele trei prototipuri au fost testate în
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
PaK 40. Piesa de artilerie era prin urmare mult mai simplu de construit. De la tunul sovietic împrumuta afetul, roțile, fălcelele, mecanismul de recul și tragere. Țeava tunului, ghinturile (în număr de 24, constante) și camera tubului cartuș era similare tunului antiaerian Vickers-Reșița Model 1936. Scutul de protecție, frâna de gură și camera proiectilului erau copiate de la tunul german PaK 40. Scutul de protecție avea forma unei jumătăți de hexagon, fiind construit din două foi de tablă de oțel cu grosimea de
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
de apărare contra minelor. Primele avioane pentru sprijinirea flotei sosesc în 1935 la Murmansk, flota fiind denumită în anul 1937 "Flota de Nord". În acea perioadă, era deja organizată marina sovietică pe coastă, cu piste de aterizare și o artilerie antiaeriană. În prezent, din cauza radiațiilor, submarinele și reactorul atomic învechit prezintă un pericol permanent pentru ecosistemul din regiunea din nordul Asiei și Europei. După relatările agenției de presă ruse RIA Novosti, în anul 2006 au fost casate deja 145 de submarine
Flota militară de nord () [Corola-website/Science/319198_a_320527]
-
militari olandezi au început să se preocupe de posibilitățile de contracarare a unui asemenea atac. Pentru respingerea atacului, paza porturilor și aeroporturilor a fost atribuită la cinci batalioane de infanterie.. Unitățile de infanterie au fost întărite cu baterii de tunuri antiaeriene, două tanchete și 24 de mașini blindate. Aceste măsuri specifice au fost acompaniate de altele, cu caracter mai general - mobilizarea a 32 de vase-spital și 15 trenuri, destinate mișcării rapide a trupelor. Forțele aeriene olandeze, care nu erau o armă
Bătălia Olandei () [Corola-website/Science/314077_a_315406]
-
au fost împrăștiate pe întreg teritoriul olandez, de unde au continuat să lupte împotriva "Luftwaffe" și doborând 13 aparate inamice până pe 14 mai. Imediat după bombardamentele inițiale, în intervalul 4:30 - 5:00, au fost lansați parașutiștii în apropierea aeroporturilor. Artileria antiaeriană olandeză a doborât mai multe avioane de transport Ju 52 ale Luftwaffe "Transportgruppen". Germanii au pierdut 250de avioane Ju 52, adică aproape 50% din flota de transport. Asaltul asupra orașului Haga s-a încheiat cu un eșec operațional. Parașutiștii nu
Bătălia Olandei () [Corola-website/Science/314077_a_315406]
-
era dotată cu tunuri antitanc de 47 mm. De-a lungul ecluzelor fuseseră proiectate cazemate, din interiorul cărora puteau fi mitraliați atacatorii care ar fi înaintat pe dig. Pe 13 mai, poziția a fost întărită cu o baterie de tunuri antiaeriene de 20 mm. Feldt avusese intenția să distrugă această poziție cu ajutorul mortierelor de asediu, dar trenul care transporta aceste piese de artilerie fusese blocat pe calea ferată pe 10 mai după aruncarea în aer a podului feroviar de la Winschoten. Atacuril
Bătălia Olandei () [Corola-website/Science/314077_a_315406]
-
în care acestea puteau fi operaționale. După ce au experimentat construirea suprastructurii la babord pe portavioanele "Akagi" și "Hiryū", japonezii au optat să construiască suprastructurile portavioanelor "Shōkaku" și "Zuikaku" la tribord. În septembrie 1942, a fost instalat pe "Shōkaku" un radar antiaerian Tip 21. Pe suprastructură era instalat și un sistem central de control al tragerilor, primul instalat pe vreun portavion japonez. Radarul Type 21 avea o antenă uriașă, dar care era suficient de ușoară pentru a fi montată fără să fie
Portavionul japonez Shōkaku () [Corola-website/Science/324361_a_325690]
-
fără să fie necesare modificări importante ale structurii. Variantele apărute mai târziu erau masive și necesitau chiar demontarea sistemului de comandă a tragerilor pentru a face loc antenei. Sistemul de apărare al lui "Shōkaku" consta în 16 tunuri tip AA antiaeriene și anti-navă, montate câte două. Acestea erau așezate sub nivelul punții, în construcții care ieșeau în afara navei, câte patru grupuri pe fiecare parte a corpului navei, două grupuri spre proră și două spre pupă. Au fost instalate patru sisteme de
Portavionul japonez Shōkaku () [Corola-website/Science/324361_a_325690]
-
a trupelor din regiune, a pornit cu forțele terestre spre Kufra. Informațiile arătau că oaza este apărată de două linii defensive cu punctul forte fortul El Tag, aceste linii fiind formate din garduri de sârmă ghimpată, tranșee, mitraliere și artilerie antiaeriană. Garnizoana era compusă din militari ai infanteriei coloniale sub comanda colonelului Leo, plus trupe auxiliare. În afară de infanterie, oaza mai era apărată de o companie mobilă specializată, predecesorul vestitei „La Compania Auto-Avio-Sahariana”. Militarii acestei companii erau veterani ai războiului în deșert
Istoria militară a Franței în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/314363_a_315692]
-
infanterie, oaza mai era apărată de o companie mobilă specializată, predecesorul vestitei „La Compania Auto-Avio-Sahariana”. Militarii acestei companii erau veterani ai războiului în deșert, care foloseau camioane Fiat și Lancia pe ale căror platforme erau montate mitraliere grele și arme antiaeriene, plus un număr de vehicule blindate. Această companie era destinată sprijinului aviației în desfășurarea acțiunilor de recunoaștere și atac la sol. Leclerc nu a fost capabil să învingă această companie mobilă italiană și a cerut în schimb Long Range Desert
Istoria militară a Franței în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/314363_a_315692]
-
de ofițeri de rezervă aviație de la Bacău, în mai 1977, comandantul de atunci al unității militare, locotenentul-colonel Ioan Săndulescu Stahie (cel care avea să devină mai târziu general-comandor de aviație și să îndeplinească funcția de comandant al Aviației și Apărării Antiaeriene a Teritoriului până în 1997), a intrat la curs și i-a anunțat pe inginerii militari TR că se fac selecționări pentru programul Intercosmos. 17 dintre ei au acceptat. După efectuarea testelor medicale la București, toți 17 au fost respinși. Motivul
Dumitru Prunariu () [Corola-website/Science/296727_a_298056]
-
definitivă cu familia în capitala țării. Din anul 1981 și până în anul 1998 a fost, cu o pauză de aproape doi ani, inspectorul-șef pentru activități aerospațiale în cadrul Comandamentului Aviației Militare și apoi al Statului Major al Aviației și Apărării Antiaeriene. ""Acesta era o funcție creată special pentru mine și care avea și o puternică latură de reprezentare. În această funcție, desigur, am beneficiat de suportul aviației militare, în principal pentru a participa la activități pe linie cosmică atât în țară
Dumitru Prunariu () [Corola-website/Science/296727_a_298056]
-
Apărărarea Antiaeriană Sovietică(Voyska PVO-Войска ПВО,sau PVO Strany până în 1981)a fost ramură de apărare aeriană a forțelor armate sovietice.PVO este prescurtarea pentru Protivo-Vozdushnaya Oborona sau"Apărare Antiaeriană".A fost separat de Forțele Terestre în 1948,și a avut primul
Apărarea Antiaeriană Sovietică () [Corola-website/Science/308551_a_309880]
-
Apărărarea Antiaeriană Sovietică(Voyska PVO-Войска ПВО,sau PVO Strany până în 1981)a fost ramură de apărare aeriană a forțelor armate sovietice.PVO este prescurtarea pentru Protivo-Vozdushnaya Oborona sau"Apărare Antiaeriană".A fost separat de Forțele Terestre în 1948,și a avut primul său comandant,Mareșalul Uniunii Sovietice L.A.Govorov,desemnat în 1954.În timpul perioadei sovietice a fost în general plasat al treilea în importanța serviciilor sovietice,după Forțele de Rachete
Apărarea Antiaeriană Sovietică () [Corola-website/Science/308551_a_309880]
-
germanilor au fost de aproximativ 16.000 de soldați, 365 aviatori și 126 marinari. Luftwaffe a fost dezorganizată. Piloții de vânătoare polonezi au pretins că au doborât 126 de avioane germane. 90 de avioane au fost doborâte de focul artileriei antiaeriene, și au mai rămân 70 de avioane despre care nu se știe cine le-a doborât. 300 de alte avioane germane au fost atât de grav avariate, încât nu au mai putut fi reparate. Forțele aeriene poloneze au pierdut 327
Istoria Poloniei (1939-1945) () [Corola-website/Science/304932_a_306261]