645 matches
-
reflectă el neliniștit. Să vedem dacă funcționează și în practică. Își continuă mersul pe lângă tablouri proaste, pe lângă portrete de familie, pe lângă teancuri de reviste juridice, „Vogue” sau „The New Yorker” și pe lângă obiecte decorative prăfuite, achiziționate de membrii familiei de la anticarii de pe stradă cu intenția de a redecora, dar care zăceau acolo ca dovadă clară a faptului că ziua avea mult prea puține ore. Malerick cunoștea configurația apartamentului, căci mai fusese aici o dată, deghizat în instalator, dar nu fusese vorba decât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
pe sine, dar și foarte arătos, îmbrăcat după moda americană, într-un costum gri, de culoarea cimentului, a cărui jachetă comodă avea o răscroială adâncă, și purta la ea o cămașă cu guler moale neobișnuit de lat. Era de profesie anticar, lucra cu firme americane de achiziții și le-a rămas fidel din vremea aceea nu numai bunului-gust, ci și pasiunii de a colecționa miniaturi chinezești din fildeș. Tatăl lui îi predase conducerea țesătoriilor al căror proprietar era în acel orășel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2294_a_3619]
-
dintr-o esplanadă presărată cu pietriș într-un interior, ce-i drept, cu o geometrie foarte clară, în care tablourile, covoarele și puținele piese de mobilier te duceau cu gândul la un trecut care rima mai bine cu Onkel Rodolph, anticarul și fiul unui industriaș de textile, dar era și foarte european; mama nu vedea decât partea asta legată de trecut - pe care o numea „nobilă“ - și în salon, o încăpere dreptunghiulară, foarte luminoasă, care avea pe latura longitudinală un spațiu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2294_a_3619]
-
pe care o cunoscuse ca bărbat tânăr făcea firme ca acelea ale tatălui său, fusese obligat să le preia, deoarece acest domn cu barbă îngrijită și obraji parfumați procedase așa, superficial și nerentabil. Ar fi fost mai bine să rămână anticar. —Am iubit New Yorkul, era un oraș care punea o patină pe toate lucrurile din Europa, până și pe propriile amintiri. Era ceva atât de altfel, de necunoscut, încât scotea din forță și vitalitate forme copleșitoare, atât pe lumină, cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2294_a_3619]
-
preamăriți, morminte și învățați, plin de admirație pentru domnul Champollion, care probabil că ar fi fost în stare să descifreze această „hieroglifă“. Și, în același timp, nu voiam să fiu decât pur și simplu ca Onkel Rodolph, care fusese cândva anticar și avusese de-a face cu toate antichitățile astea ca, de pildă, acest sarcofag al unei fetițe care e acum bun de aruncat și lipsit de valoare pentru că zace ca un obiect neștiințific pe podeaua muzeului, laolaltă cu dulapurile cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2294_a_3619]
-
decât „timpul de plumb“, l-am întrebat pe Imre Barna, lectorul editurii mele ungurești, de numele unui autor al cărui roman mă amețise în anii mei tineri: Ispită la Budapesta. Puțin mai târziu am primit cărțoaia ferefnițită din stocul unui anticar. De scris, a scris-o Franz Körmendi, un scriitor uitat între timp. Apărut în 1933 la editura Propyläen din Berlin, romanul lui povestește, preț de cinci sute de pagini, despre bărbați care-și caută un sprijin în viață sau fericirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
și ani la rând cumpărându-și din economiile ei plăci de tot felul, făcând să răsune casa imensă de sunete pe care nu le-ar fi putut auzi altfel în orășelul acela de provincie, cumpărându-și plăci de la un bătrân anticar chiar și în timpul retragerii în Moldova, când lăsaseră gramofonul în casa părăsită - vezi ce proastă ai fost? îi bătea soră-sa din pumni, dacă îți doreai inel cu briliante, îl puteai lua cu tine! -, dar era convinsă că îl va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
care se ocupă cu procurarea de pașapoarte românești falsificate pentru evreii fugiți din teritoriile aflate sub administrație germană. Actele facilitau emigrarea lor, îmbarcați pe diverse nave ce pleacă din porturile românești peste Marea Neagră, spre Turcia. Documentele se fabricau la un anticar evreu din Constanța, legătura dintre ei fiind realizată de doctorul Solomovici, medicul familiei Hagiaturian. De altfel între anticar și doctor există o relație de rudenie, sunt veri, astfel că desele lor întâlniri aveau acoperirea perfectă. Acum înțeleg comportamentul ei ...murmură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
Actele facilitau emigrarea lor, îmbarcați pe diverse nave ce pleacă din porturile românești peste Marea Neagră, spre Turcia. Documentele se fabricau la un anticar evreu din Constanța, legătura dintre ei fiind realizată de doctorul Solomovici, medicul familiei Hagiaturian. De altfel între anticar și doctor există o relație de rudenie, sunt veri, astfel că desele lor întâlniri aveau acoperirea perfectă. Acum înțeleg comportamentul ei ...murmură îngândurat Marius. În ultima deplasare, domnișoara Hagiaturian a fost strict supravegheată de oamenii Gestapo-ului. Ca de obicei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
poet național, al doilea după Alecsandri. Maiorescu putea în sfârșit să jubileze: scamatoria izbutise. Treizeci și șapte de ani și două războaie (unul balcanic, celălalt mondial) i-au trebuit lui Macedonski să-și dovedească nevinovăția; nu singur, ci prin nepoți, anticari și-un editor curajos. N-a mai apucat să-i întâlnească pe toți și nici să vadă Poesiile scoase de pe rafturi și-nlocuite în librării cu Nopțile viitorului. Acum venise vremea revanșei. Trebuia să ștergem din istorie urmele prețioase ale începuturilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Pe-ăștia îi citeam pe sărite, mi se păreau mari și vulnerabili, o lovitură de bâtă i-ar fi doborât, un glonț le-ar fi putut sfârteca țeasta, împrăștiind cerneală și bucăți de os peste iluziile mele de puști răsfățat. Anticarii îmi știau deja nebunia; unii poate o și înțelegeau. Titi și Titu, pe Moșilor, săreau de la jocul de table să-mi deschidă dulapul din spatele biroului. Wittenberg, din Curtea-Veche, mă lăsa-n depozit să forfotesc cu scărița printre teancuri. Matache, de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ce valoare or să aibă peste cincizeci de ani!“. Nimic mai simplu decât să te imaginezi peste cincizeci de ani: la datorie amândoi - el scrum, iar eu un sac de oase și lichid, răsturnat pe-un pat de spital. Pe seama Anticarilor circulau tot felul de povești: că alcătuiau o sectă, cu sceptre, mantale și întâlniri secrete; că ar fi fost urmașii boierilor munteni și moldoveni de la pașopt (cărora le-ar fi promis, sub jurământ din tată-n fiu, că le vor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ar fi promis, sub jurământ din tată-n fiu, că le vor reconstitui marile biblioteci de familie); că din pivnița lui Scurtu ajungeai la Casa Poporului și de-acolo, pe sub Dâmbovița, tocmai la CC (ca să se deplaseze mai ușor, șeful Anticarilor s-ar fi urcat într-un mini-tramvai electric, construit pe vremea lui nea’ Nicu; unii zic că l-ar fi folosit ca să-și trambaleze cărțile, alții că lucra pentru Securitate); că Tomescu se-ocupa de rău-platnici (nu-i nevoie să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
o echipă de transport, cu dube, camionete și băieți în halate albe. Îți oprea duba la poartă, și te hotărai pe loc să vinzi. Oricare ar fi fost adevărul, îl spuneai în șoaptă; nu te jucai cu Scurtu. Era șeful Anticarilor. Oamenii de rând se temeau de el (nu-i călca oricine pragul; trebuia să ai recomandare ca să intri la el în prăvălie), miniștrii îl respectau. Ieșiseră zvonuri că scriitori importanți, unii încă în viață, plătiseră sume frumușele ca să-și vadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Am coborât direct la „Pescărie“, tăcuți și murați. Seara, ne-am îmbrăcat frumos, ca de duminică. Îmi adusesem un rând de haine special pentru întâlnirea cu Lupu. Vremea dirigenției trecuse. Tânărul Lupu nu mai era fostul meu elev, ci-un Anticar respectabil, un colecționar de temut, care-și negocia tranzacțiile la sânge. Estetica juca și ea un rol aici, și nu doar decorativ: dacă nu-i plăcea de tine, Andrei Lupu se ridica de la masă înainte să apuci tu să te-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
tată“, nu mă simțeam pregătit să plec din țară (asta, înainte de 1989, se chema „fugă“ și se pedepsea cu închisoarea), nu mă simțeam pregătit pentru nimic, de fapt. În unele zile, ca să plătesc întreținerea, vindeam albume de artă tarabagiilor (de Anticari mi-era rușine, unii poate m-ar fi recunoscut): mă instalam în față la Colțea și plasam un Vrubel sau o Istoria reclamei cumpărate pe vremea lui Ceaușescu. În lunile mai grele, scăpam și de Van Gogh, cu-o strângere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
făceau cu schimbul la perete. Trecătorii își vedeau de treabă, ca niște zugravi meticuloși, angajați să spoiască fațada. Dacă n-ar fi răsărit soarele, opera ar fi continuat la nesfârșit: dimineața, n-ai mai fi găsit Facultatea de Litere. Tonetele Anticarilor de ocazie se lipiseră de pereți, crescuseră pe corpul facultății, ca o erupție necesară de mizerie și cultură. Ziua, buboaiele coceau și crustele cărților, ziarelor și albumelor alunecau de pe ziduri, desfăcându-se sub ochii curioși ai trecătorilor. Vagoneți încărcați cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
din colecția BPT, Rebarbor, Simion Săveanu, hărțile Cadrilaterului, Un om adevărat de Boris Polevoi, albumele Luchian și Mützner, poeziile lui Minulescu, O lume dispărută - toate străluceau stins în pupilă, sub mișcarea pofticioasă a pleoapelor. O dată pe an, de 1 martie, Anticarii se pomeneau îndepărtați de autorități și-n locul lor se instalau, pentru câteva ore, vânzătorii de chilipiruri. Tarabele erau luate cu asalt de-o producție delicată și sentimentală, dedicată publicului feminin: ursuleți, coșari de plastic, ulcele în miniatură, Hristoși capturați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
deci pe Mihnea în pace și m-am întors spre obiectul care îmi provocase căderea. Merita puțină atenție, chiar dacă se ascundea în beznă, lângă bordură. Obstacolul invizibil nu fusese un câine vagabond sau vreo ladă de cărți uitată de cine știe ce Anticar neglijent. Nici una din echipele de tarabagii din zonă nu și-ar fi părăsit marfa, abandonând-o peste noapte: nu degeaba Pif-urile și Vaillant-urile cu emblema Partidului Comunist Francez se vindeau pe bani grei, de trei ori mai mulți ca-n
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Doar Iorga și norocoșii obținuseră volumul complet, cu toate măgăriile. Ce nu se tipărește nu există, deci n-are valoare. Dar ce există și nu se tipărește are-o valoare incomensurabilă, ca manuscrisul lui Da Vinci sau discheta lui Culianu. Anticarii căutau de zor exemplarele, Wittenberg susținea că văzuse unul la Berlin, Matache răscolea prin Arhivele Naționale și la Chicago, iar Scurtu credea că toată povestea e-o scorneală, menită să-i facă reclamă lui Maiorescu. Un motiv în plus să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
îndesat-o în buzunar. Mihnea avea dreptate, trebuia să fim cu ochii-n patru. Știam (adică auzisem) că piața de carte era controlată de două mari organizații: Uniunea și-Academia. Fiecare lucra cu secta ei: Uniunea cu Editorii, Academia cu Anticarii. Fiecare deținea zonele ei de influență, împărțite aproape egal: Uniunea, Banatul, Transilvania, Oltenia, Dobrogea fără Constanța, sectoarele 1-3 din București; Academia, celelalte provincii, Constanța, sectoarele 4-6 ale capitalei. Muntenia fusese tăiată pe jumătate, centrele mari distribuite echitabil: Ploieștiul, la Uniune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
nu văzuse vreun membru al celor două organizații (din ignoranță, mulți le și confundau cu Uniunea Scriitorilor și Academia Română), nu se știa când și cum se strâng, nici măcar dacă există cu-adevărat. Gurile rele spuneau că, de fapt, Editorii și Anticarii controlau toată situația, folosindu-se de paravanele astea, pentru a muta atenția departe de ei. Mai aflasem niște detalii de la Scurtu, dar n-aș fi băgat mâna în foc pentru ele. Din fondurile acumulate, Uniunea distribuia sute de pensii clienților
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pagini, dar amănuntul nu deranja pe nimeni). Clasicii erau căutați cu grijă, peste tot, ca persoanele date în urmărire generală. Comenzile s-ar fi dat unei singure edituri, fără licitație, care aparținea pe hârtie unui tinerel respectabil, iar, în realitate, Anticarilor. Drepturile de-autor erau cumpărate pe sume ridicole de la moștenitori sau ignorate pur și simplu, în virtutea serviciilor pe care se presupune că Academia le-ar fi adus acestora și societății; când moștenitorii păreau nehotărâți sau recalcitranți, se invoca patrimoniul național
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
vitreg. Astea erau cele mai păcătoase: aveau degete lungi, schingiuite, de-o frumusețe ireală; licitau sume monstruoase și nu lăsau privirea în pământ. Ce se întâmpla mai departe nu puteai și nici nu era bine să știi. Nici Editorii, nici Anticarii nu trăncăneau. Aici, minciunile nu-și mai găseau locul: unii clienți plecau acasă cu marfa proaspăt achiziționată; alții, dimpotrivă, o distrugeau pe loc, sub privirile Economiștilor. Alții pândeau bursa și scoteau bunurile la licitație cât mai târziu, la momentul oportun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și pungi sub ochi. Pe nas îi creștea un neg sau o aluniță alb-roz, cu irizații maronii. Nu deranja, dar îți fura privirea, ca un fier roșu. „Știu, m-ați anunțat la telefon că ați vorbit cu mama. Lucrați pentru Anticari?“, a încercat la rândul lui inginerul să mă surprindă. „Nu.“, am negat. „E-o poveste mai complicată. Și foarte lungă.“ „Presupun că o să mi-o spuneți, odată și-odată.“ Vocea suna răgușit, parcă neprietenoasă. Mă întrebam dacă maică-sa nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]