1,607 matches
-
scriitor: Jurnalul unui an prost de J.M. Coetzee și Rime despre viață și moarte de Amos Oz (ambele publicate în 2007). Celelalte două recurg la formula confesiunii ce dezvăluie experiențe esențiale pentru scriitor: alergarea ca alternativă, compensație, disciplină a scrisului (Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă de Haruki Murakami, 2007) și interogația asupra morții (Nimicul de temut de Julian Barnes, 2008). Într-un anume fel, fiecare este și un experiment în creația scriitorului, și ele provoacă interes pentru că este vorba
Președinți și scriitori by Elisabeta Lăsconi () [Corola-journal/Journalistic/6609_a_7934]
-
mai multor romane. Farmecul stă în ispita cititorului de a le imagina altfel, de a continua el însuși destinele, de a le lega între ele. Cu alte cuvinte, un roman deschis și incitant atât la analiză, cât și la fantazare. Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă de Haruki Murakami aduce o mare surpriză: un autor disciplinat, riguros, care se construiește pe sine, se urmărește pe durata unui an (august 2005 - octombrie 2006). Alergatul de cursă lungă descris minuțios este o
Președinți și scriitori by Elisabeta Lăsconi () [Corola-journal/Journalistic/6609_a_7934]
-
s-a mai ghemuit,s-a făcut broască țestoasă, focă. Apoi și-a dezdoit genunchii - pasăre măiastră, pînă s-a scurs prin vîrful stîlpului de pridvor...". Pe Ion Țuculescu, oarecum în aceeași manieră, îl definește matematic în două propoziții memorabile: ,,Autoportretul cu ochiul scos al lui Țuculescu amintește de Van Gogh cu urechea tăiată, care-l fascinase pe vremuri, și de mîna imensă a lui Parmigianino, din oglinda sa blestemată - deci o înclinație spre obsesie și disperare". Iar puțin mai încolo
Ochiul lui Sorescu by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/6502_a_7827]
-
sat din zona Aradului, Hermina își începe descrierea cu aceste fraze: „În vremea aceea, {eitinul era o comună mare, curat românească. Erau două prăvălii evreiești, poștă și un hornar.” Un exemplu de concentrare și expresivitate curat latinești! În fine, acest autoportret „prin reflexie” ne arată cu ce personaj și cu ce lume aveam de-a face: „Eu ce am moștenit de la străbuni? Bunicul Aron Ciorogariu era veșnic cu cartea în mână. Pedant. Foarte curat. Număra banii, îi dădea cu greu. Bunicul
Literatura de scrin by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/6571_a_7896]
-
postfața la Abélard, o tulburătoare narațiune poetică pe care aș dori s-o văd tipărită din nou pentru cititorii din toată țara. In atmosfera Renașterii, Dante, Petrarca, Montaigne, Erasmus, Shakespeare, s-au descris și confesat fățiș (în jurnale, eseuri personalizate, autoportrete lirice) sau voalat (în ficțiune sau teatru), dar cele mai notabile autobiografii din epocă le aparțin lui Benvenuto Cellini și matematicianului Cardano. Spovedaniile cu tentă religioasă au provenit mai ales din lumea protestantă. Câte un fir pornind de la fiecare tip
Eu, naratorul și tot eu, protagonistul by Felicia Antip () [Corola-journal/Journalistic/6459_a_7784]
-
nedrept. Continuând șirul de manifestări dedicate unor pictori olandezi ai Secolului de Aur, aceeași Galerie Națională a consacrat o mică retrospectivă unei artiste cvasi-necunoscute -Judith Leyster - de la a cărei naștere s-au împlinit 400 de ani. Expoziția, centrată în jurul unui autoportret din 1632-1633, aflat în colecția muzeului, a inclus o bună parte din cele circa 30 de lucrări atribuite pictoriței. Datele biografice nu sunt foarte detaliate. Judith Leyster (1609-1660) s-a născut în Haarlem ca fiică a unui țesător prosper. Se
Mici expoziții la Washington by Edward Sava () [Corola-journal/Journalistic/6485_a_7810]
-
schimba cursul, căci mereu se pierde ceva dintr-o carte, mai cad niște litere printre rânduri, se mai pierd niște pagini printre degete, așa cum altele ți se înfoaie în fața ochilor ca o varză." Avem aici un soi de autodefiniție sau autoportret pe care Pavic îl dă și îl face romanului său: acesta poate fi orice (mă refer la structură, statut) drept care i se poate face orice operație, exclusiv prin lectura individuală (nicidecum colectivă) - romanul poate fi sporit sau împuținat, tămăduit sau
Metaficțiunea inter-onirică by Ruxandra Cesereanu () [Corola-journal/Journalistic/6099_a_7424]
-
Mai mult decât transferul simbolic de care pomeneam e vorba, în toate acestea, de un soi de import de influență. Pe câtă vreme Piru reprezintă o cale de acces către efigia lui Călinescu, portretul lui devine, în realitate, un crochiu pentru un autoportret. Conversațiile surprinse în Arta de a fi păgubaș, purtate parcă pretutindeni și nicăieri, nu fac niciodată rabat de la un anume protocol. Bas étage, dar protocol. Deși orale până la ultima silabă, ele par concepute pentru a fi, cândva, transcrise. Sună ca
Scrisori în aparté by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4763_a_6088]
-
autorități ca Nicolae Manolescu și Eugen Simion), dar se dă la o parte din calea ei. Recunoaște, de altfel, aproape fățiș că nu-i înzestrat pentru așa ceva. În patosul acestui peisaj al dezerțiunii se pot subînțelege, fără echivoc, contururile unui autoportret: „În loc să declare un război necruțător degradării spiritului critic, să intre în jocul mortal al deciziei neiertătoare și al înfruntării bărbătești a pericolelor ce pândeau de peste tot peisajul bolnav al literaturii române contemporane, numeroși critici au dezertat spre locurile unde, în
Pagini și pagini by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4998_a_6323]
-
trag linie, la 35 de ani de la debut, și adună semnalmente definitorii ale scriitorului. Punând laolaltă texte scrise în adolescență cu unele de maturitate (cel mai vechi e din 1977, cel mai nou, din 2006), autorul își schițează un inedit autoportret. Se poate vedea ușor că, scrise din impuls personal ori la comandă, „minciunile” sale sunt foarte unitare ca stil și frazare, căci imită voci și locuiesc circumstanțe străine cu o familiaritate remarcabilă. „Scrisul cu bucuria lui intrinsecă” (spune undeva) l-
Scrisul, cu bucuria lui intrinsecă by Irina Petraș () [Corola-journal/Journalistic/4418_a_5743]
-
de autobiografii ale oamenilor obișnuiți, publicate încă din secolul al XIX-lea, m-am interesat de istoria orală (mi-am înregistrat pe bandă de magnetofon părinții, frații și surorile, mulți alți membri ai familiei), de dialogurile radiofonice ale scriitorilor, de autoportretul din pictură, de cinematograful cu caracter autobiografic etc. Expresia autobiografică nu este decât în mod secundar un gen literar, ea este o practică care interesează multe alte discipline, sociologia, psihologia, științele educației etc. Începând cu 1986, se produce o nouă
Philippe Lejeune: „Neliniștea pe care cititorul o încearcă față de istoria sa personală...“ by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4441_a_5766]
-
capta bunăvoința cititorului? Un cititor e întotdeauna flatat că autorul vrea să-i capteze bunăvoința și știe foarte bine că nimeni nu poate să prezinte despre sine o imagine cu adevărat negativă. Vârsta omului, de Michel Leiris, debutează cu un autoportret sistematic depreciativ, depreciere care apare dintr-o dată ca o precauție față de cititor („nu trebuie să vă temeți de mine, sunt un nimeni”) și ca un ocol pentru a suscita, în ciuda a orice, admirația („Câtă luciditate!”). Pactul autobiografic stabilește între autorul
Philippe Lejeune: „Neliniștea pe care cititorul o încearcă față de istoria sa personală...“ by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4441_a_5766]
-
decenii. Dintre recentele expoziții, „Rembrandt și Degas, portret al artistului în tinerețe”, văzută inițial la Rijksmuseum din Amsterdam și aflată acum la Muzeul Metropolitan din New York, este de departe cea mai puțin remarcabilă. Alăturând lucrări de la începuturile celor doi artiști, autoportrete în particular, îngrijitorii expoziției încearcă să forțeze similitudini greu de găsit. Spre deosebire de Rembrandt, Degas a fost interesat de-a lungul carierei sale mai ales de morfologia modelelor și mai puțin de personalitatea lor. Mai mult, desenele și cele câteva uleiuri
Edgar Degas și iluzia mișcării by Edward Sava () [Corola-journal/Journalistic/4635_a_5960]
-
poezia pământului ferm / -Cu capul rece, cu inima caldă / Noi suntem bineînfipțipepământ- / În locul poeziei de cafenea / Cu poezia naturii / În locul poeziei de salon / Poezia din piața publică / Poezia protestului social. / Poeții au coborât din Olimp”. Din Poeme și antipoeme (1954) Autoportret Uitați-vă băieți La limba asta a mea roasă de cancer: Sunt profesor la un liceu obscur Mi-am pierdut vocea făcând ore. (La urma urmelor cu totul Fac patruzeci pe săptămână.) Cum vi se pare fața mea lovită? Cu-
Premiul Cervantes pentru un antipoet by Dana Diaconu () [Corola-journal/Journalistic/4636_a_5961]
-
pe de-o parte, texte conjuncturale, datate (căci este o ediție de autor, nu una critică), iar pe de alta, prozele care nu au reverberat în creația de mai târziu a lui George Bălăiță. Nu este, însă, vorba de un autoportret cosmetizat, ci de un original „Bălăiță par lui-même”. Căci devine limpede, citind cele două volume, cum a evoluat prozatorul, de la debutul cu Călătoria și până la cele două mari romane, Lumea în două zile și Ucenicul neascultător. O evoluție neliniară, ezitantă
George Bălăiță, publicist și povestitor by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4568_a_5893]
-
decât a confesiune. Nu știu dacă din pudoare sau din eschivă strategică, esteticianul a găsit în fapte mai degrabă decât în motivarea sau interpretarea lor sensul unei existențe. De aceea, raportat la numărul de pagini, avem puține portrete - și chiar autoportrete - în Internaționala mea. Genealogiile complexe, reconstituite până la ultima speță, afilierile politice sau instituționale, precum și „accidentele” biografice îl interesează pe Ion Ianoși mai mult decât dramele morale sau opțiunile intelectuale. E surprinzător de puțină filozofie în autobiografia unuia dintre cei mai
O frescă autobiografică by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4388_a_5713]
-
-ți dorești un titlu sau altul și ești dispus să te zbați ca să-l obții, dacă supraviețuirea cărții te interesează la fel de mult ca pe ecologi soarta balenelor sau pe viitorologi soarta planetei înseamnă că lectura e act vital.” (pp. 5-6) Autoportret mai fidel nici că se putea. În plus, pentru Ioana Pârvulescu, publicistica nu reprezintă un banal act de prezență publică, ci o consecință firească a intimității intelectuale mobilate cu cărți. Întrebările pe care, punându-și-le întâi și-ntâi sieși
Viață și cărți by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/5852_a_7177]
-
viță de vie sălbatică să reașeze melancolia unde îi este locul, ca într-o sărbătoare a reamintirii. L-am suspectat pe Horia Bernea de lipsă de ironie, dar, cu riscul de a mă repeta, ce pot fi acele grafice sau autoportretele sale, decât o perspectivă ironică asupra timpului însuși din acea vreme, dar și a sa? Liniile frânte crispează chipul artistului într-o disperată nevoie de recunoaștere, de regăsire a frumuseții pe care o întâlnim în fotografii. Această discrepanță, dacă nu
Horia Bernea, tânărul… by Petre Tănăsoaica () [Corola-journal/Journalistic/5877_a_7202]
-
auctorial, figurabilitatea eului, -, atunci tema lucrării sună astfel: artiștii suferă de un exces al conștiinței de sine, iar acest exces culminează în imboldul de a se pune pe ei înșiși în lumină. Cînd e vorba de pictori, imboldul ia forma autoportretului, cînd e vorba de literați, mania poartă numele de autobiografie (cronici de familie, jurnal, memorialistică etc.). Perioada asupra căreia se oprește Raluca Dună leagă Antichitatea de Renaștere, într-o cercetare minuțioasă de asiduă răscolire a bibliografiei de specialitate (Georg Misch
Tabloul scris by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5665_a_6990]
-
încolo: „scriitor și pictor, fiecare apelează la mijloacele proprii celuilalt“ (p. 26), asta însemnînd că orice tablou e implicit o narațiune și orice text autobiografic este o pictură scrisă. Sau, cu exemplul autoarei, eseurile lui Montaigne sunt echivalentul scriptic al autoportretelor lui Rembrandt. Adică unul face prin cuvinte ce face celălalt prin mijlocirea culorilor, ba mai mult, fiecare împrumută procedurile artei celuilalt: în Eseuri Montaigne își „pictează“ biografia, iar Rembrandt își căptușește cu subtext cele 60 de autoportrete. Eforturile celor doi
Tabloul scris by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5665_a_6990]
-
echivalentul scriptic al autoportretelor lui Rembrandt. Adică unul face prin cuvinte ce face celălalt prin mijlocirea culorilor, ba mai mult, fiecare împrumută procedurile artei celuilalt: în Eseuri Montaigne își „pictează“ biografia, iar Rembrandt își căptușește cu subtext cele 60 de autoportrete. Eforturile celor doi sînt echivalente: mesajul autoreferențial e același, doar expresia diferă. Dacă ne mărginim la metafora ce răzbate din alura expresiilor paradoxale (imagine textuală și tablou scris), atunci nu avem nimic de obiectat. Dar dacă le luăm drept verdicte
Tabloul scris by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5665_a_6990]
-
ține de subtilitatea ei inteligibilă, ci de atmosfera ei de nespus. Satisfacția celui care povestește un tablou e de alt ordin decît simțirea estetică, de aceea, cînd inefabilul senzorial e convertit în concept analitic, savoarea picturii s-a stins. Un autoportret de Rembrandt nu poate fi preschimbat în pericopă logică decît cu prețul coborîrii lui în bernă, caz în care pictura devine pretext pentru etalarea unei erudiții sterpe. Tocmai de aceea, citind volumul de față nu poți pricepe în ce constă
Tabloul scris by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5665_a_6990]
-
Manet. Titlul lui Cranach e grăitor: legea desemnează sacrul, iar grația profanul. Profanul își face apariția cu adevărat în portretele unor bărbați de seamă din acea vreme, între care Luther și Dürer, binecunoscuți amândoi lui Cranach. Ca și într-un autoportret de bătrânețe care deschide retrospectiva. În acestea, nu mai e nimic convențional. Cranach e primul pictor german atras de portretistica profană. N-a pictat, în schimb, nici un portret de femeie inspirat din realitate. Linia despărțitoare între manierismul canonic și realism
Sacru și profan by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/5629_a_6954]
-
maleabil și neproblematic”, care este corpul uman, „în căutarea adâncului dificil și tulburător al Eu-lui”. Și, pentru că Erwin Kessler tot l-a amintit în eseul său pe Rembrandt, am putea să zăbovim câteva secunde asupra uneia din temele sale predilecte, autoportretul. De la primul la ultimul exercițiu, marele artist parcurge secvențial toate transformările pe care chipul său le dobândește, de la exuberanța încrezătoare a tinereții, la trăsăturile în care se estompează o amărăciune de amurg din ultima parte a vieții, într-un demers
Lecția de anatomie pe Corpul supravegheat by Petre Tănăsoaica () [Corola-journal/Journalistic/5641_a_6966]
-
egal, despre ce altceva decât despre existența poemului ar putea fi foarte bine citite în serie, ca un tot. Ca un mare Poem. Remarcabil. Cu latura, nu-i așa, de un metru! La Ion Bogdan Lefter, din cele două cicluri, Autoportrete, respectiv Cristale, primul e compus din poeme aluvionare, întinse, uneori, pe câteva pagini. Rareori citate (criticii le-au preferat de obicei miniaturile), acestea se numără printre cele mai bune din întreaga carte: „E timpul să tai/ în carne vie./ Eu
Sfidarea retoricii by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/5483_a_6808]