434 matches
-
germană. Bășcălia devine acea inflexiune cu totul particulară care desconspiră și cel mai spectaculos travesti, cel lingvistic. Fac uz personajele lui Caragiale de bășcălie ? Este acesta un atribut al lor incorporabil ca marcă iden- titară și cum ? Pentru Constatin Noica, bășcălia constituie una dintre expresiile peiorative ale acatholiei, una dintre cele șase maladii ale spiritului care desemnează „refuzul generalului” și ar caracteriza în primul rând civilizația. Comicul este o expresie mai „generală” a ei, bășcălia con- stituie însă ceea ce o fixează
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
titară și cum ? Pentru Constatin Noica, bășcălia constituie una dintre expresiile peiorative ale acatholiei, una dintre cele șase maladii ale spiritului care desemnează „refuzul generalului” și ar caracteriza în primul rând civilizația. Comicul este o expresie mai „generală” a ei, bășcălia con- stituie însă ceea ce o fixează în orizontul identității româ- nești fapt pentru care Caragiale, „cu tot ce este reprezentativ în el pentru spiritul românesc, trebuie invocat” . Reflexul acatholiei asupra persoanei empirice Caragiale constă într-o aparență a lipsei de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în trecut - prezentul nu mai permite astfel de identificări - ceea ce ține de reflexele mentalitare care descriu „partea blestemată” a acatholiei, culoarea ei locală. Există și o pedagogie subia- centă, o amendă pe care Noica o face acestei forme de acatholie, bășcălia, un derivat de reflex identitar al comicu- lui pe care filozoful îl disociază de ridicol și de absurdul contemporan ca forme cu o mai mare detentă spirituală. Dacă trebuie să găsim genul proxim al bășcăliei, atunci acesta este flecăreala, limbuția
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
face acestei forme de acatholie, bășcălia, un derivat de reflex identitar al comicu- lui pe care filozoful îl disociază de ridicol și de absurdul contemporan ca forme cu o mai mare detentă spirituală. Dacă trebuie să găsim genul proxim al bășcăliei, atunci acesta este flecăreala, limbuția, vorbăria. Cu termenul de „zeflemea”, ea devine un fapt identitar înregistrat ca atare în chiar momentul respingerii identificării așa cum observă și Alexandru Dragomir : „De Caragiale obișnuim să ne scuturăm în două feluri. Spunem : Caragiale este
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
deriziunea se află la confiniile cu strategiile de consacrare și legitimare ale identității naționale, de aici și caracterul „blasfemic” al deriziunii caragialești care nu rămâne în zona superficiilor, ci vizează conținuturile chiar și în cazul unor aparent benigne conversații. Altfel, bășcălia se diferențiază de conversație prin ceea ce remarca și Gérard Dessons, în La manière folle. Essai sur la manie littéraire et artistique și anume că : „Tandis que la conversation est collective, le bavardage est mono- manique. Mais le bavard est exhibitionniste
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Pălăvrăgeala, pentru că este un cuvânt fără obiect precede ieșirea în afara limbajului. Nebunia palavragiului stă tocmai în proiectul latent de a constitui prin exhibarea acestui «rău» comun, a acestei «tare», a unei antropologii : «palavragii», vreau să zic, oamenii.” (trad. mea, A.M.) Bășcălia este o formă încă mai agravată a flecărelii, dife- rența este de accent. Verbigerația bășcăliosului provine însă dintr-o iritare, care în cazul flecarului nu există, așa cum în bășcălie nu există o deplină juisanță, ci doar o perpetuă stare de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a unei antropologii : «palavragii», vreau să zic, oamenii.” (trad. mea, A.M.) Bășcălia este o formă încă mai agravată a flecărelii, dife- rența este de accent. Verbigerația bășcăliosului provine însă dintr-o iritare, care în cazul flecarului nu există, așa cum în bășcălie nu există o deplină juisanță, ci doar o perpetuă stare de excitație. În termenii lui Jean Baudrillard din Strategiile fatale, urmând o logică a supralicitării întru exces, generatoare de simulacre, mai flecar decât flecarul este bășcăliosul. Putem privi însă bășcălia
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
bășcălie nu există o deplină juisanță, ci doar o perpetuă stare de excitație. În termenii lui Jean Baudrillard din Strategiile fatale, urmând o logică a supralicitării întru exces, generatoare de simulacre, mai flecar decât flecarul este bășcăliosul. Putem privi însă bășcălia în două feluri, ca o formă de exces a ceva ce deja este excesiv, o ducere până la ultimele consecințe a flecărelii, ca pe o deformare a ei sau ca pe o trăsătură de caracter care se fixează genetic ca reflex
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ca pe o deformare a ei sau ca pe o trăsătură de caracter care se fixează genetic ca reflex identitar și atunci termenul de „antro- pologie” utilizat de Gérard Dessons este cum nu se poate mai potrivit. Pentru a defini bășcălia, H.-R. Patapievici construiește un alt dispozitiv explicativ apelând de data aceasta nu la stilistică, ci la retorică, utilizând ironia ca figură retorică, una a validării prin contrast. „Ca figură retorică, ironia constă în a sugera ce vrei să spui
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în același regim ca și litota sub raport stilistic, apelând la o inversiune și la același artificiu al diminuării pentru a obține un efect de sens contrar. Urmând aceeași logică care opune stilistic hiperbola litotei, ar trebui prin simetrie ca bășcălia să constituie un echivalent al opusului retoric al ironiei. În ce privește ironia, Quintilian este cel care o definește, în De Oratore, ca figură a validării prin contrast, ca un mod de exprimare „contrarium quod dicitur intelligendum est” (Institutio Oratorica, 9.22
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ironie face o glumă în vederea lui însuși” (19 b 8). Nu avem propriu-zis un opus al ironiei, nu în sensul unei figuri retorice, ci o deformare care ține de logica excesului pe care Patapievici o reclamă ca element constitutiv al bășcăliei. Ea reprezintă în termenii lui Philippe Hamon „est bien le lieu privilégié de toute caricature” , caricatura ca specie exemplară a deformării. Pentru că ne aflăm la nivelul discursului, termenul avenit în acest caz este cel de galimatias, care caracterizează un discurs
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ca specie exemplară a deformării. Pentru că ne aflăm la nivelul discursului, termenul avenit în acest caz este cel de galimatias, care caracterizează un discurs confuz, încăr- cat retoric. Însă etimonul nu stilistic, cât literar al excesului pe care-l dezvoltă bășcălia aparține operei lui Caragiale, stă în „simț enorm și văz monstruos”. Bășcălia reprezintă o deformare cu o totul particulară, care nu ține de simpla exagerare ca în cazul hiperbolei utilizate excesiv, ci adoptă „mobilitatea sofisticii” anulând orice predicație, atât pe
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
avenit în acest caz este cel de galimatias, care caracterizează un discurs confuz, încăr- cat retoric. Însă etimonul nu stilistic, cât literar al excesului pe care-l dezvoltă bășcălia aparține operei lui Caragiale, stă în „simț enorm și văz monstruos”. Bășcălia reprezintă o deformare cu o totul particulară, care nu ține de simpla exagerare ca în cazul hiperbolei utilizate excesiv, ci adoptă „mobilitatea sofisticii” anulând orice predicație, atât pe cea care validează cât și pe aceea care invalidează. Bășcălia dereglează astfel
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
văz monstruos”. Bășcălia reprezintă o deformare cu o totul particulară, care nu ține de simpla exagerare ca în cazul hiperbolei utilizate excesiv, ci adoptă „mobilitatea sofisticii” anulând orice predicație, atât pe cea care validează cât și pe aceea care invalidează. Bășcălia dereglează astfel această raportare prin contrast, ea transcrie doar o logică a excesului pe care o H.-R. Patapievici o identifică prin două caracteristici fundamentale : „setea de intemperanță” ca pierdere a discernământului, a diferenței, și pierderea distanței sanitare față de obiectul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
dereglează astfel această raportare prin contrast, ea transcrie doar o logică a excesului pe care o H.-R. Patapievici o identifică prin două caracteristici fundamentale : „setea de intemperanță” ca pierdere a discernământului, a diferenței, și pierderea distanței sanitare față de obiectul bășcăliei, o complicitate fără rest cu derizoriul. Bășcălia reprezintă astfel nu dereglarea unui mecanism retoric, nici faptul unei deficiențe a discursului, ci un viciu cognitiv. Aceste excese constituie expresia unei forme de negare perma- nentă echivalentă unui relativism deopotrivă moral și
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
transcrie doar o logică a excesului pe care o H.-R. Patapievici o identifică prin două caracteristici fundamentale : „setea de intemperanță” ca pierdere a discernământului, a diferenței, și pierderea distanței sanitare față de obiectul bășcăliei, o complicitate fără rest cu derizoriul. Bășcălia reprezintă astfel nu dereglarea unui mecanism retoric, nici faptul unei deficiențe a discursului, ci un viciu cognitiv. Aceste excese constituie expresia unei forme de negare perma- nentă echivalentă unui relativism deopotrivă moral și axio logic. Ar mai fi de adăugat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a unui scop bine precizat în esența sa civic- educativ, de esență morală. Când critica devine infla- ționară, propriul ei scop, spiritul critic este înlocuit de o pasiune dizolvantă, de un catastrofism delectabil, de o denigrare generalizată. Într-un fel, bășcălia reprezintă o specie cu propria culoare locală a acestui tip de deformări care reduce spiritul critic la o mașină de tocat discursivă, care macină fără pauză orice, de la instituții la rapiță ! „Si, bénéficiant de la liberté d’expression qui a cours
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
mea, A.M.) În pierderea spiritului critic în bășcă- lie mai există un fapt esențial și anume dizolvarea oricăror ierarhii nu numai în ceea ce privește ponderea evenimentelor sau a temelor, ci și a soluțiilor care se impun în ceea ce privește corectarea erorilor. Aceasta pentru că în bășcălie nu există nicio intenție pozitivă, corectivă, de ameliorare sau îndepărtare a unui prejudiciu sau inadvertențe. Răul a fost declarat definitiv și irevocabil, bășcăliosul ne așază în fața unei apocalipse de uz personal, una care anulează orice inițiativă benefică. Într-un fel
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
nu există nicio intenție pozitivă, corectivă, de ameliorare sau îndepărtare a unui prejudiciu sau inadvertențe. Răul a fost declarat definitiv și irevocabil, bășcăliosul ne așază în fața unei apocalipse de uz personal, una care anulează orice inițiativă benefică. Într-un fel, bășcălia traduce o formă de nihilism balcanic, un nihilism care nu beneficaiză de radicalul dur al unei ideologii sau al unei teologii, care nu îndeamnă la acțiune, ci reclamă non-acțiunea și o euforie particulară a unei universale nimiciri fictive. Mă întorc
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
fictive. Mă întorc la întrebările esențiale : această formă cu totul particulară de exces, această deformare corespunde lumii personajelor caragialiene ? Constituie ea un fapt identitar în măsură să califice gesticulația noastră ca români ? Și ceea ce s-a pierdut pe parcurs, este bășcălia, formă de violență aparent beningnă, dar în fond malignă ca un fel de genă recesivă în codul genetico-estetic al personajelor caragialiene ? Constatăm că găsim personajele care să justifice aserțiunea, unul dintre ele este Nae din Situațiune, instalat într-un catastrofism
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ele este Nae din Situațiune, instalat într-un catastrofism delectabil, altul este Lache din O lacună. Sunt aceste două personaje în măsură să valideze teza ? Răspunsul nu poate fi un tran- șant „da” sau „nu”. Însă în mod cert, spiritul bășcăliei este recuperabil din acest inefabil care consituie aura perso- najului caragialian. Excesul nu este însă doar cel al seco- lului său, mai degrabă, în acest exces avem un potențial al unei configurări identitare. Și în cele din urmă, avem chiar
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
din public cu „Je suis Queen of Poland“, pe când la Institut Adriana Popovici era În plus și o lady Macbeth În devenire. Comicul fantastic și jocul grotesc au fost pentru actorii-studenți o eliberare de sub jugul stilului familiar de cioace și bășcălie ieftină, destul de popular În Institut. Râsul lui Jarry avea o forță tragicomică de natură nobilă. Pe moment nu mi-am dat seama ce bine Îmi vor prinde În cariera mea de mai târziu cei trei ani petrecuți În clasa de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
că era un banc de-al lui Ivan Helmer, bunul meu prieten din Institut, de la clasa lui Penciulescu. Uneori plecam Împreună după cursuri la Opera Română din București să vedem câte un spectacol. Ca snobi aroganți ce eram, luam În bășcălie jocul prăfuit și naiv de pe scenă, dar În scurt timp ne trezeam admonestați și rugați să părăsim sala. O dată ne-am distrat foarte zgomotos pe seama Traviatei. Cum Helmer se mutase la Londra, unde avea să aibă o excelentă carieră la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
frustrat, chiar și sănătatea fiindu-mi temporar afectată din cauza acestei nedreptăți, mi-am revenit și, cu simțul umorului restabilit, plănuiesc În curând să compun o scurtă comedie muzicală pentru teatrul de varietăți, intitulată Farsa șarlatanilor veseli sau cum să facem bășcălie de Andrei Șerban, ai cărei protagoniști vor fi musca, oniseiul, scarlatul, caramitrul și iorgulescul (orice asemănare cu persoane reale e cu totul Întâmplătoare!). În deschiderea unei conferințe pe care am ținut-o la Colegiul Noua Europă, Andrei Pleșu, care mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
și eroic care a sprijinit mai mult decât oricine literatura rusă a emigrației și care a murit Într-o Închisoare germană). Conversațiile dintre Bunin și mine au căpătat cu timpul un ton zeflemitor, dar cam deprimant, o versiune rusească a „bășcăliei“ americane, care Împiedica orice apropiere reală Între noi. Am cunoscut mulți autori ruși ai emigrației. Nu l-am cunoscut pe Poplavski, care a murit tânăr, o vioară Îndepărtată printre balalaicele apropiate. Dormi În pace, O, Morella, cumplite sunt viețile acviline
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]