3,622 matches
-
compozitori și interpreți redutabili pe care tot românul i-ar asculta cu drag. Am mai asculta cu plăcere un Enescu, Porumbescu, Păutza (unde se mai poate auzi "Un brad bătrân"?) și alte personalități creatoare române și străine. De ce ne luați cântul, domnilor?! unde sunt naiul, fierăstrăul, ciocârliile?? Unde? De ce? Am ajuns să gândim cântecele pentru că nu vreți să ne lăsați să mai cântăm. Nu e bine, domnilor. Tinerii și copiii au uitat aproape de tot ce e aceea un cântec românesc și
Când îngerii votează demonii sau România răstingnită by Leocadia Georgeta Carp () [Corola-publishinghouse/Administrative/1182_a_1887]
-
Ploaia de stele" este o emisiune bună, cu un prezentator pe măsură, dar ce-ar fi să faceți o ploaie de stele autentice nu imitații doar?! E tare trist, domnilor, pentru că nu vreți să ne lăsați bucuria vieții, chiotul nevinovat, cântul, râsul, nimic nu vreți să ne mai lăsați. Păcat! Îmi pare rău pentru voi, pentru că noi vom cânta și ne vom bucura din nou și asta cât de curând. Mai trist pentru voi, așa că vă recomand să vă spovediți conștiinței
Când îngerii votează demonii sau România răstingnită by Leocadia Georgeta Carp () [Corola-publishinghouse/Administrative/1182_a_1887]
-
văzând cu ochii. Și această ultimă remarcă este valabilă la modul general și pentru orășeni și pentru săteni. Lăsați crâșmele și discotecile de prost gust, lăsați băutura și alte prostii, oameni buni și adunați vă la seri culturale, la râs, cânt, dans și voie bună, măcar pentru câteva ore. Și nu mai vindeți unuia , ceea ce aparține de drept, tuturor. Eforturile părinților noștri și ale noastre au fost mult prea mari, ca să vă bateți voi joc de ele, numai așa, ca să se
Când îngerii votează demonii sau România răstingnită by Leocadia Georgeta Carp () [Corola-publishinghouse/Administrative/1182_a_1887]
-
nu se uite la Euridice în timpul revenirii din infern. Dar Orfeu nu respectă consemnul, astfel că, spre sfârșitul călătoriei, întorcându-și privirile înapoi spre nimfă, aceasta moare a doua oară și pentru totdeauna. Acest lucru deoarece Euridice era muzică pură, cântul cel mai sublim al zeului. Iar muzica este incapabilă. O dezmărginire eterică. După pierderea Euridicei, Orfeu disprețuind carnalul, menadele, preotesele tracice ale cultului orgiastic, îl sfâșie și îi azvârle capul în râul Hebros, de unde trece în marea Egee. Capul zeului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
eliberare în inefabil indiferent de mijloacele stilistice utilizate. Cuvântul "poezie" derivă de la grecescul poiein care însemnează a face, a crea, iar la anticii elini recitarea poeziilor era acompaniată de liră. Prin urmare, poezia trebuie sine qua non să dezvolte virtuțile cântului, ale muzicii. Care sunt aceste virtuți ? Fenomenologia muzicii se desfășoară în trei momente; sunet, stingerea sunetului, nașterea unui sunet nou din energia dezvoltată și indusă de sunetul precedent, acest lucru la indefinit, astfel că Platon a putut afirma că muzica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în întreaga lor desfășurare, trebuie de spus că există strofe, distihuri sau un singur vers care sunt pură incantație și inițiere. Așa are loc cu distihul din poezia Noi a lui Octavian Goga, prin care ne inițiază în misterul absolutului cântului românesc: "Privighetori din alte țări/ Vin doina să ne-asculte". Sau finalul din poezia lui Lucian Blaga, Cântăreții bolnavi: Răni ducem izvoare/ deschise sub haină./ Sporim nesfârșirea/ c-un cântec, c-o taină". Iată interdicția lui Hafiz adresată celor cred
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
tăceri Și-o pace-atâta de profundă, Că inima aproape se-nspăimântă. Și-apoi când vântul freamătă prin ramuri Nemărginita liniște-o aseamăn Cu acest glas; și-mi amintesc vecia Și timpii duși și timpul cel de azi, Cel viu, și cântul său. În necuprins Se-neacă al meu gând. Și ce-ncântare Să naufragiez în vasta mare... În felul acesta, totul devine înalta bucurie a "naufragiului", a absorbției în acea muzică pancosmică, acel suflu al indefinisabilului: "Cosi fra questa/ Imensità s
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
care se interferează în acea evoluție fenomenologică în trei momente viață, moarte, renaștere. Inaudibilă fizic, muzica rămâne unica realitate, umplând atât spațiul lăuntric, cât și pe cel exterior și confundând totul în aceeași vibrație a negrăitului. Starea inefabilă generată de cânt, în forma ei cea mai înaltă, mai pură, mai "creatoare" este o stingere inițiatică purificatoare ducând spre înviere într-o bucurie fără nume, beatitudinea deplinei descătușări ontice. In felul acesta inefabilul cântului, poezia "salvează ființa", afirmă autorul După amiezii unui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
aceeași vibrație a negrăitului. Starea inefabilă generată de cânt, în forma ei cea mai înaltă, mai pură, mai "creatoare" este o stingere inițiatică purificatoare ducând spre înviere într-o bucurie fără nume, beatitudinea deplinei descătușări ontice. In felul acesta inefabilul cântului, poezia "salvează ființa", afirmă autorul După amiezii unui faun. În Sonetele către Orfeu, Rilke și-a ales drept simbol al universului său poetic pe zeul muzicii pentru că acesta străbătuse moartea și renăscuse, o învinsese prin natura sa ontică, muzica fiind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
nu entități monadice însingurări absolute. Parcurgerea procesualității trifazice a muzicii face ca moartea să fie mereu întrecută. Fiecare sunet, fiecare clipă poartă acel impuls suitor care străbate prin moarte către o mai înaltă treaptă de ființare. Și astfel, purificați prin cânt, ne menținem pe orbita eternității. Terțina finală a sonetului rezumă ideea poetică a veșniciei umane: suiș sincopat, energizat de chemarea către inexprimabil; clipa ta, care este număr, fărâmă, adaug-o "totalității inefabile" a naturii, pentru a ne pierde, a ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
o parte, cel al originilor modulând o anumită viziune despre viață și lume, iar pe de altă parte, experiența socio-culturală a valorilor, factorii care afirmă viața eticul, esteticul, adevărul. Aparatul receptor al apriorismului românesc este alcătuit esențial din vocația pentru cânt, aspirația spre estetic, spre lumină și spre înălțimi, toate întrunite, de pildă, exemplar în balada Mioriței. Lirica unui poet se bucură de o receptare cu atât mai ideală, cu cât poemele sale reflectă amprenta apriorică a poporului respectiv. Factorii care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cititorul întâlnește calitatea receptivă cea mai nemijlocită, căci muzica însemnează armonizarea interiorității noastre, a sufletului nostru "ideal" de care vorbește Hegel, cu faptul pur de a exista purtat la plenitudinea sa extatică, absolutizarea identificării eu-existență. Grecii recitau cuvintele însoțite de cânt. Dacă nu ar emana melodicitate, poemul ar fi perforat de cuvinte. Și, prin aceasta, și sufletul nostru ar fi sfâșiat de cuvinte. Melosul contribuie decisiv la a crea un continuum, o integralitate capabilă să fie receptată nemijlocit de intuiția noastră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în pururea mișcare. Un continuum spațio-temporal de mare mobilitate cu nesfârșită extindere inducând o mișcare sufletească și intelectivă de profund patetism desfășoară poezia Dintre sute de catarge, mișcare fără oprire din cauza dramaticei irezolvabilității spirituale " Nențeles rămâne gândul/ Ce-și străbate cânturile,/ Zboară veșnic îngânându-l/ Valurile vânturile". Cititorul este intens antrenat odată cu valurile și vânturile, în această dramă cosmică a geniului de a nu fi înțeles. Continuumul spațiu-timp din Luceafărul conține una din cele mai mari desfășurări transfinite din lirica universală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
raza Tatălui, fulgerul pentru a-l dărui oamenilor sub forma poeziei: "Nouă ne e dat să rămânem drepți,/ cu fruntea descoperită, o, poeților,/ să luăm cu propria mână raza Tatălui,/ fulgerul însuși/ și să întindem mulțimilor,/ sub vălul său de cânt,/ darul Cerului". (Ca într-o zi de sărbătoare). Dar mâna trebuie să fie curată. Pentru Hölderlin, poetizarea infinitului din afară de către infinitul spiritual lăuntric este destinarea oricărei poezii: "spirit infinit în viața infinită". În vremi de restriște a poeziei, când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de zi a eroului baladei alături de oile sale simbol al iubirii, câinii simbol al puterii, caii simbol al înțelepciunii; se trece apoi nemijlocit la planul înălțării deoarece înălțarea este simbolul central al baladei: codrii, munții, soarele, luna, păsările (simbol al cântului și zborului) și stelele. Cele două versuri inițiale ("spațiu ondulat", absolutizat în mod nefericit de Lucian Blaga, pentru care el ar constitui orizontul matricial specific culturii românești) reprezintă poarta de aur prin care are loc trecerea într-un cosmos feeric
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
repezi șiruri se diștern/ Repaosă nestrămutate/ Sub raza gândului etern"; răsfrânte în ape și în suflet, înălțimile albastre dau măsura ceasului iubirii: "Înălțimile albastre / Pleacă zarea lor pe dealuri/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri"; vorbind despre cânturile iubirii apuse, poetul scrie: Atâta murmur de izvor/ Și-atât senin de stele/ Și un atât de trist amor/ Am îngropat în ele.../ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine..."; iar mai apoi, depărtarea spațială și temporală dă stării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dura etern: pentru că absolutul nu este atingerea unui capăt, ci este o tensiune continuă. Absolutul ca oprire definitivă, este "frate cu moartea", afirmă Eminescu. Bucuria de a trăi este exprimată prin excelență și de pictură, sculptură, arhitectură, precum și de arta cântului. El Greco exaltă viața întru îndumnezeire prin lumina selenară care transfigurează eteric omul năzuind spre lumina cerească; Tițian serbează în imagini strălucitoare erotismul și gloria frumuseții feminine; arta lui Vermeer exprimă bucuria luminii pure, de cleștar, emanată și simbolizată de perlă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
poem supus probei de foc a justiției poetice ? Ea condamnă la dezgust și uitare tot ceea ce Eminescu numește "mlaștină" și "bâiguit nărod". Justiția poetică, reduce la neant inducerea în derizoriu a poeziei fie că este vorba de eliminarea calității de cânt, transformarea într-un prozaism deșirat pe verticală, fie mai ales sancționează macularea de orice fel. Mai bine spus, este vorba de o producție patologică, astfel că se elimină prin ea însăși. Poezia este un templu, nu o cârciumă, nu un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
construit un "dincolo" unde s-ar afla răspunsurile misterul și întrebările au persistat sub o formă mai mult sau mai puțin dramatică. Dar invocând ajutorul cerului, omul a creat rugăciunea, din care a luat naștere poezia tuturor timpurilor. Prin sortilegiul cântului, el întemeiază o neolume pe care să o poată locui: o Casă a Omului. Poezia sublimă a arhaicului (Benedetto Croce) ritm și melodie -, avea caracter incantatoriu, un ritual magic cu rolul de a conjura zeii și stihiile, iar pe de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de unde Enkidu vorbește cu Ghilgamesh, despre oroarea lumii de dincolo. Unind astfel, pe de o parte, eroarea umană și moartea ca destin ineluctabil, cu răutatea cerului, cu intervenția nefastă a șarpelui, iar pe de altă parte, sacralitatea prieteniei și catharsisul cântului epopeea sumero-babiloniană dezvoltă parametrii esențiali ai răspunsului omului de a fi destinat morții Sein zum Tode, cum se va exprima după șase milenii Martin Heidegger. Considerându-se de aceeași natură cu zeii, pentru egiptean, precum scrie în poemul Cartea morților
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
însăși o viață". Pentru Schiller cultivarea frumosului unit cu eticul, kalokaghatia, este sensul poeziei vieții, iar pentru Novalis, cufundarea mistică în misterul infinit al nopții. Baudelaire consideră că sensul vieții este confundarea cu natura prin multiplele corespunderi ale senzațiilor culori, cânt, parfumuri, voci tainice. Poezia purifică o lume de noroi precum cea a Parisului Tu m'a donné ta boue et j'en ai fait de l'or. Într-o primă perioadă, Arthur Rimbaud află sensul în a locui în turnul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a despărțit de om și l-a trimis în lume pentru a da mărturie despre ea, de a o "păstori" mai mult, Ființa se realizează abia în om cu ajutorul Poeziei, incluzând în sfera poeticului toate artele. Pentru Lucian Blaga, sensul cântului este apărarea mistică a tainei, bucuria vieții revenind iubirii transfigurată poetic și mitic. Pentru Eminescu nonsensul suprem este moartea, întrebându-se în Mortua est !: Tu chip zâmbitor trăit-ai anume/ Ca astfel să mori ?" Au sens e în lume ?" Viața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
îndoiala relativ la justiția divină: "Din copilăria sa omul s-a străduit să înțeleagă gândirea Zeului, cu umilință a căutat-o, și totuși zeii mi-au adus suferință și mizerie în loc de fericire și bună stare". Având în vedere toate acestea, în Cântul harpistului se spune: Nu este cineva care să nu coboare sub pământ. Durata răgazului terestru ține doar cât un vis". Din acest motiv, "Fă-ți o zi fericită. Respiră balsamul și parfumul cel mai fin și oferă ghirlande de lotus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
margini", afirmă Shakespeare în Doi tineri din Verona. Neliniștea (Sorge) lui Hölderlin constă în faptul că suntem singuri, iar Dumnezeu rămâne dincolo de noi. De aici năzuința ardentă a apropierii de Tatăl. Nu prin orice numire o putem face, numai prin cânt. Dar asemenea neliniște nu aparține oricui, ci este purtată de poet, nu și de către ceilalți. Căci doar poetul poate intra în comuniune cu Spiritul Suprem. Și cea ce îl cheamă mereu spre aceasta comuniune este tocmai neliniștea. Poetul este intermediarul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
al poemului ar putea fi Lume și geniu. Ca atare, o altă hipostază a neliniștii eminesciene este cea din poezia Dintre sute de catarge, care semnează lipsa de înțelegere a geniului de către lumea comună: "Nențeles rămâne gândul/ Ce-ți străbate cânturile,/ Zboară vecinic îngânându-l,/ Valurile, vânturile." Cea mai tulburătoare neliniște eminesciană este cea a perspectivei revenirii sisifice identitare în această lume a durerii, a răului și a morții, tragism descris în postuma Bolnav în al meu suflet, unde apare suprema
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]