459 matches
-
agreabilă, apa calmă fiind vag tulburată uneori de coada vreunui crap mare sau de prova unei barje. Costișa era cortina unei scene, dar nimeni nu avea chef să meargă la spectacol. Fiecare cu lașitățile lui. Dacă n-ar fi existat costișa, am fi primit războiul ca pe o lovitură de bici, ca pe o adevărată realitate concretă. În schimb, aici reușeam să fentăm războiul, în ciuda zgomotelor pe care le trimitea spre noi ca pe niște gaze ce ies dintr-un trup
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
de bici, ca pe o adevărată realitate concretă. În schimb, aici reușeam să fentăm războiul, în ciuda zgomotelor pe care le trimitea spre noi ca pe niște gaze ce ies dintr-un trup bolnav. Războiul își organiza cochetele lui reprezentații în spatele costișei, de partea cealaltă a dealului, departe, adică în definitiv nicăieri, adică la capătul unei lumi care nici măcar nu era a noastră. Nimeni nu voia cu adevărat să meargă să vadă. Se spunea că în felul ăsta puteam să trăim cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
atent decât la pasăre, ajunsesem pe creastă, care nu e deloc o creastă decât după nume, fiindcă o pajiște mare îți lasă impresia că o mână imensă, cu palma îndreptată spre cer, acoperită de ierburi și de tufișuri pitice, încununează costișa. Am simțit, odată cu vântul care mi-a pătruns pe sub guler, un vânt cald, că trecusem linia invizibilă pe care noi, cei din oraș, o trasasem pe pământ și în mințile noastre. Am ridicat ochii și am văzut-o. Era așezată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
și al ei. La ora șapte, am împins poarta. Peisajul parcă ieșise dintr-o patiserie: cremă și nori de zahăr peste tot. Am clipit din ochi de câteva ori ca în fața unui miracol. Cerul apăsător își plimba cocoașele grele peste costișa dealului și pe deasupra Uzinei, care de obicei își scuipa furia ca un monstru chior. O lume nouă. Sau prima dimineață a unei noi lumi. Ca și cum ai fi primul om. Înainte de murdărie, urma pașilor și a faptelor reprobabile. Nu știu să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
preotul, Ostrane groparul, Clămentine Hussard, LĂocadie Renaut, Marguerite Bonsergent - trei bătrâne care mergeau la toate înmormântările - și cu mine. Părintele Lurant rosti ultima rugăciune. Ostrane puse mâinile sale bătătorite pe lopată. Eu priveam peisajul, pajiștile care se întindeau spre Guerlante, costișa cu arbori goi și cărări cafenii și murdare, cerul acoperit. Bătrânele aruncară o floare pe sicriu. Preotul făcu semnul crucii. Ostrane începu să arunce pământ. Am plecat primul. Nu voiam să văd. În noaptea următoare am avut un vis. Clămence
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
îndată. Respirația mi se opri. Totul deveni ireal. Era un carnețel dreptunghiular și subțire, îmbrăcat în piele roșie. Ultima oară când îl văzusem se afla în mâinile Lysiei Verhareine, cu ani în urmă. Era în ziua când urcasem pe creasta costișei și o surprinsesem contemplând marele câmp al morții. Mi se păru deodată că intră în cameră râzând, apoi se oprește, uimită de prezența mea. Am luat repede carnetul, îmi era frică să nu mă ardă, și am fugit ca un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
îi numea norocoșii. Dar, dintre toți, cel despre care scria cel mai defavorabil, eram eu. A fost un mic șoc să citesc scrisoarea în care era vorba de mine. Fusese scrisă în seara faimoasei zile în care o văzusem pe costișă, privind în depărtare câmpia, parcă pentru a găsi acolo un sens al vieții ei. 4 iunie 1915. Dragostea mea, Scrisorile tale sunt un fel de sugativă, într-atât le desfac, le închid la loc, le citesc și recitesc, și plâng
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
unde ai afirmat că îți place foarte mult literatura. I.M.: Venise Valeriu acasă, în Cazangic, înainte de a merge spre pictură. Mă întrebă: ai mai scris ceva poezii? Da, da, îi răspundeam. Casa noastră fiind la marginea satului, am ieșit pe costișă. Am luat și foile cu poezii și am început să-i citesc.Valeriu mă oprește, zicând: o clipă, mă duc repede în casă să-l aduc pe Blaga. Noi făcusem și un foc acolo. Înainte să-i citesc, el îmi
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1572_a_2870]
-
poet. M-am speriat. Am zis că nu sunt poet. Și-acum, Valeriu îmi solicită să-i dau poeme. Să scot o carte. Nu acum. Când o să vreau eu. Sau poate n-o să vreau. Poate am să mă duc pe costișă și am să aprind un foc... V.P.: Ai exemple ilustre de pictori care au scris literatură: Salvador Dali, Henri Michaux, Francis Picabia. Pablo Picasso a început să scrie poezie la 54 de ani. A scris cam 400 de poeme. Editura
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1572_a_2870]
-
pământ sufletului meu. Acolo nu se văd munți cu coame albastre înălțându-se cu creștetele în cer, aproape; nici codrii bătrâni cu cânturi aspre și veșnice; nici cucul nu cântă de noroc, când șuvoaie vin rostogolindu-se înspumate pe treptele costișelor, când luncile se umplu de flori și de oaspeți cântăreți. Acolo se aude, iarna, suflarea crivățului viforos într-un pustiu fără sfârșit, pe o nemărginire de zăpadă, sub care zac, triste și rare, sate zvârlite în întindere; iar vara privești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cucoane Grigoriță, zise el. S-o luăm așa, la dreapta, pe vălcica asta. Să te ferești de crengi, că-i des al dracului! În vale-i jilăveală mare; nu-i departe pârăul; acolo sunt urmele... Se lăsară la dreapta, pe costișă lină, prin bungeturi care păreau ziduri nestrăbătute. — Încet... vorbi Vasile. Și glasul lui dintrodată dobândi un răsunet deosebit, care tremura ca o suflare de vânt pe vale. Iar merseră o vreme, și iar se opriră. Cânii trăgeau de lanțuguri, neliniștiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
după aceea torba în stânga, cuțitul de vânătoare în dreapta, își îndesă pălăria în cap și-și pregăti pușca. Hai, Osman! vorbi pădurarul cătră câni. Puneți botul... Hai și tu, Frișcă!... Ce? nu simți putoarea caprei?... Copoii, eliberați, dintrodată porniră în lungul costișei și dispărură în tufe. Vasile zise: —De-acuma să ieșim în luminiș și să așteptăm... trebuie să le gonească... Capauca asta a mea, așa cum o vezi, le știe sama... Îți aduce, cucoane Grigoriță, capra la buza puștii... Boierul tânăr era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
și amândoi am fost într-un gând să nu ne mai abatem pe la târg. Nu mai mergem pe la reședință, Ilie!... strigă, de la locul lui, moș Ștefan. Vizitiul scutură hățurile și dădu din cap în semn de înțelegere. Suiam acum o costișă lină, lungă, fără sfârșit parcă; târgul, într-o înfundătură, rămânea la stânga, în urmă. La dreapta noastră deodată răsări un tapșan larg, între muncele. Era un loc drept, sălbăticit, plin de spinării bogate, printre care răzbăteau câțiva pruni pitici, strâmbi, răsuciți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
în tovărășia doctorului Andronescu, un om foarte vesel, cu burta mare. Pornisem pe un drum întortochiat, prin ținutul Botoșanilor. Coloana își întindea înainte furnicarea neagră în care se țeseau scânteieri, se încovoia printre muncele, cobora în văi, se ridica pe costișe. Și în trăsura cu pânze, mare cât o corabie, legănat și scuturat pas cu pas prin bolovanii și gropile drumului, stăteam de vorbă cu doctorul. Priveam cum rămân în urmă lanuri singuratice, un sat care părea pustiu în lumina orbitoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
leacă de sat, și nu mai suntem așa departe de lume... Pe când badea Niță îmi povestea acestea, pe drumul de dinaintea porților veneau oameni de la muncă - și câțiva flăcăi cântau, și glasurile lor se înălțau tremurând în pacea amurgului. Priveam împrejurimile, costișele pline de holde, și vălcelele cu fânațuri - și-nspre miazăzi o miriște fără sfârșit - și întrebai pe gospodar: — Dar curțile vechi ce s-au făcut?... —Curțile acelea le-au dărâmat alții, ș-au făcut altele mai la deal; pe urmă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cânii? De atâta secetă s-au vârât jigăniile adânc în codru. Eu socot, uncheșule, că cum s-a pișca lumina, se schimbă vremea... Amândoi își ridicară ochii spre luna plină care cernea ca o pâclă argintie peste satul revărsat pe costișă și fulgera în vale pe gârlele Moldovei. Moș Calistru își scutură pletele albe. Nu încă, grăi el, nu se schimbă. După cum scrie la gromovnic, în zilele acestea sunt legate vânturile și furtunile, până și-a cloci ouăle în stâncile mării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pădurile de la malul Frumoasei aveau în ele ca o dulceață a unor păreri de rău. Când a ajuns la o cotitură și la un pod, a văzut aproape, numai la o zvârlitură de băț, două căprioare care stăteau neclintite pe costișă, părând a asculta ceva. Huruitul moale al căruței se amesteca în zvonul apei. Nu s-au tulburat nici când au văzut calul. Mai târziu au deslușit că este și o altfel de ființă între acele lemnișoare uscate și ciudat alcătuite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
salut pe controlorul ce stă aninat de ușa unui vagon. Încerc să descriu un gest elegant cu pioletul și înclin ușor capul a recunoștință. Drumul până acasă e parcă mai lung decât oricând, ultimele trepte sunt mai abrupte decât orice costișă. Ușa se deschide și pășesc încet pe holul atât de familiar. Din bucătărie vine miros de mâncare și o undă de muzică. Apa fierbinte a trecut în șuvoaie peste corpul meu ostenit. Ici-colo, vânătăi martore ale pățaniei zâmbesc violet și
Ficţiuni reale by ed.: Florin Piersic jr. () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1342_a_2714]
-
în cabina de vizavi de agenție, formă numărul de la secția Hollywood și auzi: — Da? La telefon era chiar Shortell. — Sunt Upshaw, Jack. Ce ai aflat...? — Ce am aflat e că mai avem unul. LAPD l-a descoperit azi-noapte pe o costișă a râului L.A. Doctorul Layman îl rezolvă chiar acum, așa că... Danny lăsă receptorul să-i cadă din mână și pe Shortell să țipe în urma lui „Upshaw!” Goni nebunește până în centru, parcând în fața rampei morgii LAPD și, în timp ce se repezea înăuntru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1955_a_3280]
-
de șosea care urca în pantă spre o clădire albă și solemnă; am pornit-o într-acolo, abia târându-mi picioarele, strângând cu ultimele puteri valiza, ca nu cumva să-i sară din nou încuietoarea, aici, pe drumul acesta de costișe, unde nimeni nu ar fi putut să mă ajute. Un singur gând mă articula împotriva vântului tot mai intens cu cât urcam spre probabila ambasadă: să nu fac un infarct, cu Obs-ul la rever, aici, în pustia locului; m-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2292_a_3617]
-
łigănimei”? Nu-i nici o supărare, părinte, pentru că, din fericire, știu că este a lui Necula și a soției sale Tudosca, cumpărată la 26 septembrie 1671 (7180) de la Agahia cea Grasă. Te-am întrebat pentru a pricepe mai bine că pe costișa de sub Curtea gospod, dincoace de iaz, până la Chervăsărie, își are sălașele „łigănimea Domnească”. Chiar și locul se cheamă „Mahalaua łigănimea Domnească”. La vale se întinde până la Ulița Broștenilor. În timp ce bătrânul spunea acestea, nu știu de ce gândurile mi-au zburat la
CE NU ȘTIM DESPRE IAȘI Vol. II by Vasile Iluca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/547_a_741]
-
cum am întâlnit-o, a dat numele unei mahalale întregi, întinsă până la Podul lui Ștefan Vodă de peste apa Cacainei. Trag cu coada ochiului la bătrân...Parcă nu se mai satură să soarbă adânc în piept aerul plin de aromă de...costișă însorită. Îl las să se delecteze, ceea ce fac și eu la rândul meu...Mă desprind cu greu dintre stogurile de fân și fără să-mi dau seama pornesc în lungul Uliței Fânului, furat de gânduri...Îmi amintesc că Ion Buhuș
CE NU ȘTIM DESPRE IAȘI Vol. II by Vasile Iluca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/547_a_741]
-
și adâncă aducere aminte... În aceste câteva clipe petrecute aici mi-am adus aminte de vremea pe când, ucenic fiind, încă făceam ascultare la culesul fânului pentru vitele mănăstirii...Fânațul nostru era departe de mănăstire și acolo se întindea pe o costișă nesfârșită. Și Doamne cât a mai florăret se găsea în iarba coaptă numai bună de coasă! După o zi de muncă, am adunat brazdele uscate deja, ca să ne facem culcuș pentru noapte...Un parfum mai plăcut ca cel de fân
CE NU ȘTIM DESPRE IAȘI Vol. II by Vasile Iluca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/547_a_741]
-
un timp, s-a arătat un luminiș, care mi-a bucurat privirea ca o sărbătoare. În marginea luminișului, bătrânul s a oprit și, întinzând mâna, mi-a arăta minunea: Uite aici în poiana asta și în rariștea ce urcă pe costișa din față îi toată averea mea... Am privit cu atenție și am băgat de seamă că în fiecare locușor se vedeau, ici rugi de mure, colo tufe de zmeură, de dincolo îmi zâmbeau cu ochișorii lor negri afinele, mai încolo
CE NU ȘTIM DESPRE IAȘI by VASILE ILUCĂ () [Corola-publishinghouse/Imaginative/546_a_699]
-
zilei coborându-se după muntele Pionul și după ce treptat razele lui încep a se stinge în umbrele nopții, în acel clar - obscur priincios ochiului, spune-mi înturnatu-ți-ai vederea (...) asupra orașului ce zace la picioarele tale, beat de vuiet, culcat pe costișa lui ca să-și odihnească mădularele cele de granit”<footnote Costache Negruzzi, Păcatele tinerețelor, Scrisoarea a XIX-a, Ediția a II-a, Editura Scrisul Românesc, Craiova, p. 463 footnote>. Iar, Mihail Sadoveanu spunea despre Cetățuia: „Soarele cobora spre clipa când și
etăţuia lui Gheorghe Duca Istorie, cultură şi spiritualitate ortodoxă by Daniel Jitaru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/503_a_738]