559 matches
-
Tânguirea șarpeluiî, prima încercare - timidă, e drept - de a reabilita întrucâtva în dogmatica creștină imaginea șarpelui, nu a celui biblic, bineînțeles, ci a celui de casă (Natrix Natrixî, văzut ca un appendix terrae. Un ulcer contractat în timpul unei misiuni de creștinare în Numidia imprimară feței sale un aer de perpetuă suferință, așa că alegerea sa în fruntea bisericii catolice la sinodul din 1621 nu miră pe nimeni. Cu excepția unei singure inițiative despre care vom vorbi mai încolo, a fost un papă foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
spre Apus, Îmi aduceam aminte de Carol cel Mare, el poruncise să se facă un val de apărare Împotriva barbarilor, un limes - Îi zicea: „sorabicus”, de la Sorabi, frații sau verii Sârbilor de azi... - Bine, dar asta se Întâmpla demult, Înainte de creștinarea lor. - Ce-are creștinarea cu... expansiunea? La catolici, da, dar la Rușii ortodocși... Fie ei creștini-creștini, ca sub țari, fie descreștinați, ca sub secretarii-generali - tot expansioniști. Bolșevicii de-acum visează, nu numai la Bizanțul creștin, dar și la... „până la Elba
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1924_a_3249]
-
aminte de Carol cel Mare, el poruncise să se facă un val de apărare Împotriva barbarilor, un limes - Îi zicea: „sorabicus”, de la Sorabi, frații sau verii Sârbilor de azi... - Bine, dar asta se Întâmpla demult, Înainte de creștinarea lor. - Ce-are creștinarea cu... expansiunea? La catolici, da, dar la Rușii ortodocși... Fie ei creștini-creștini, ca sub țari, fie descreștinați, ca sub secretarii-generali - tot expansioniști. Bolșevicii de-acum visează, nu numai la Bizanțul creștin, dar și la... „până la Elba”. - E prima oară când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1924_a_3249]
-
orașe și cetăți, îngrijind mai întâi temple, apoi biserici, rezistând atacurilor barbare ale năvălitorilor și contraatacând eficient, dar iertător? Nu aveam nici o plăcere să omor, să distrug, să rad de pe fața pământului virtual așezările inamice. Ba chiar bucuria mea era creștinarea. Cu o legiune de preoți care mă costaseră ceva aur, converteam pur și simplu adversarii, până depășeam cuantumul de populație îngăduit de Microsoft. Problema a fost însă alta. Pe cât de cuminte, de gospodar și de diplomat eram în varianta mea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2196_a_3521]
-
despre una dintre acele „supraviețuiri” în spațiul carpato-dunărean despre care scria Mircea Eliade : „Ca peste tot de altfel în provinciile imperiului roman, realitățile religioase autohtone au supraviețuit, mai mult sau mai puțin transformate, nu numai procesului romanizării, dar și al creștinării. Avem destule probe ale supraviețuirii moștenirii «păgâne», adică geto-dace și daco-romane, la români” (86, p. 79). în legendele populare de tip Ștefan cel Mare ctitor de biserici am văzut că rolul-cheie este atribuit magului-ascet Daniil. Pe cale magico-rituală, acesta consacră locul
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]
-
am primit găzduire la mănăstirea franciscană de aici. Nu mă pot abține să nu mă gândesc că am reușit să scăpăm cum-necum teferi din atacul tribului Huaxteca de care ne temeam atâta, pentru că Domnul ne-a apărat de dragul muncii de creștinare din Japonia pe care eu mă străduiesc din răsputeri s-o duc la bun sfârșit. Și asta pentru că Domnul mi-a întins mâna, scăpându-mă de primejdie atunci când credeam că totul era deja pierdut. În ziua în care am plecat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
accentuat unitatea și continuitatea limbii și poporului nostru, situat geografic în calea tuturor migrațiilor năpustite asupra noastră și care... „cum veniră, se făcură toți o apă și-un pământ”. Doar slavii și ungurii au făcut excepție și au supraviețuit prin creștinare, găsindu-și un loc sub soare în spațiul geografic din vecinătatea noastră. Deoarece ultimii veniți ne-au contestat continuitatea, autorul, stăpânindu-și o îndreptățită indignare, afirmă că „tocmai de aceea suntem nevoiți să vorbim mereu despre continuitatea noastră în Dacia
Călător... prin vâltoarea vremii(călătoria continuă) by Alexandru Mănăstireanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/561_a_770]
-
cu duplicitatea ca un câine cu puricii proprii. Mă bucuram că îmi botez copilul și atât. Că pot alege să fie creștin. Apoi alții îl vor vârî pe țeava: șoim, pionier, utecist, comunist. De mine și de Adi depindea unilateral creștinarea lui. Ei bine, îmi amintesc viu acea seară de Ajun, la aceeași biserică în care ne botezasem copilul, ca pe una întreagă în care bucuria porcului a fost cu totul uitată pentru o altă bucurie, în sfârșit de natură spirituală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
fusese viu odinioară. Oamenii care reușiseră să se salveze din cumplita catastrofă își ridicau privirile către cer, de unde credeau, poate, că le-a venit miraculoasa salvare. în gesturile lor instinctive, poate că ei rosteau rugăciuni fără să- și dea seama. Creștinarea avea să vină cu mult mai târziu. Scena părea să anticipeze, inconștient, Taina învierii. Cum lumea a început a se înmulți, omul și-a dat seama, mai mult din instinct, că nu putea trăi în continuare în singurătate și izolare
Tainele istoriei: mirajul legendelor by Vasile Filip () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91790_a_92330]
-
susține" lumea acestuia și îi asigură comunicarea cu Cerul. Este prototipul unei imagini cosmologice care a cunoscut o largă răspîndire: aceea a stâlpilor cosmici pe care se sprijină Cerul și care deschid în același timp calea către lumea zeilor. Înainte de creștinare, celții și germanii mai păstrau cultul acestor stâlpi sacri. Chronicum laurissense breve, scrisă prin anul 800, arată cum Carol cel Mare, în timpul unui război cu saxonii (772), a poruncit să fie dărâmat un templu din orașul Eresburg, precum și lemnul sacru
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
Cei patru au avut chiar fericirea să vadă minunea nou apărută pe lume chiar înaintea tatălui care, preocupat cu scoaterea unor documente absolut necesare, a pierdut momentul propice. Nu se vedea printre scutece decât o față de îngeraș. După ceremonialul de creștinare prin botez, petrecerea care a urmat s-a desfășurat acasă la mama soacră. În afară de familie, din care aproape că făceau parte și ceilalți membri ai sextetului amintit mai sus, de nași, o colegă de serviciu cu Gladiola împreună cu soțul ei
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
hotârât Gică, rudelor aflate în preajmă. Cei trei dispar în viscolul ce a izbucnit mai tare. În jumătate de ceas sunt înapoi, cu cazanul și preotul. Acesta se pregătește de sfânta slujbă, aranjează odăjdiile și în final începe ceremonia de creștinare a copilului. Femeile nu se pot stăpâni, plâng mocnit, iar bărbații sunt posomorâți. Preotul ia copilul repede, îl cufundă în apă de trei ori conform ritualului, nici un scâncet și îl dă nașei să fie înfășat. O voce întreabă, - A murit
Adev?rul dintre noi by Aurel-Avram St?nescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83164_a_84489]
-
-l credem pe Northrop Frye, se adresează "ochiului minții", nu buzunarului. Sau e o strategie ludică? Mai am o culegere de sughițuri liricoide semnată Ioana Holda și a nu știu cîta serie de rugăciuni, de la același ateu de pe vremea de-creștinării. Simulacrele de scriitori se vînd nu la kil, ci la tonă. Exercițiile de admirație de pe coperta a patra "ie incluse" ca-n reclama de bere 20% gratis. Magda U. le zice "de carton", cum li se mai zice și miliardarilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
ing. George Dumitrașcu (Timișoara) Familia Anca și Adrian Guiu (SUA) PREFAȚĂ Cartea noastră are drept conținut epoca aurorală a istoriei românești: mileniul migrațiilor (275-1247). Primul mileniu al istoriei noastre este unul fundamental, dacă avem în vedere cele două evenimente majore: creștinarea și închegarea neamului românesc. În mod paradoxal, despre această însemnată epocă de istorie românească s-a scris destul de puțin. Manualele și compendiile noastre expediază această epocă în două-trei capitole, cu un conținut sumar, superficial. Nu numai intelectualii, dar chiar istoricii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
timp de zece secole?! Ne gândim, mai ales, la perioada cea mai dramatică, mai riscantă și mai întunecoasă din istoria neamului nostru, cuprinsă între 602-970. Cum au trăit autohtonii (românii) în acest interval de 350 de ani? Pe bună dreptate, creștinarea și nașterea românilor, urmată de corolarul firesc al acestora, întemeierea statelor medievale (cele "două libertăți românești", cum le-a numit Iorga), au fost considerate de istoricul român Gh. Brătianu ca "o enigmă și un miracol istoric". Brătianu a preluat formularea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în secolele IV-V.18 În ansamblu, viața social-economică autohtonă reflectă trăsăturile unei societăți cu structuri bine definite, capabilă să obțină o producție agricolă și meșteșugărească importantă, care, din secolul al IV-lea, necesita și folosirea monedei. Sub aspect cultural-religios, creștinarea a evoluat împreună cu romanizarea, influențându-se reciproc, primirea creștinismului de aceste comunități umane (daci) și asimilarea lor de romanitatea locală are loc în secolele IV-V. În această perioadă, chiar și în mediul rural, romanizarea și creștinismul erau realități consolidate
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la concluzia generală că abia după 350 d. H. sunt situate începuturile creștinismului nostru, ca și credință generală a poporului român. Cuvintele fundamentale ale creștinismului românesc s-au născut în nordul Dunării, iar alte cuvinte ne duc la fixarea datei creștinării noastre prin anii 375-450.8 Înaintea lui Iorga, Vasile Pârvan ajungea și el la concluzia importantă că religia păgână a strămoșilor noștri, anterioară creștinării, n-a putut fi învinsă de noua religie, ba, mai mult, o bună parte din credințele
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
creștinismului românesc s-au născut în nordul Dunării, iar alte cuvinte ne duc la fixarea datei creștinării noastre prin anii 375-450.8 Înaintea lui Iorga, Vasile Pârvan ajungea și el la concluzia importantă că religia păgână a strămoșilor noștri, anterioară creștinării, n-a putut fi învinsă de noua religie, ba, mai mult, o bună parte din credințele și tradițiile (eresurile) populare vechi au dăinuit și mai departe în creștinism. În terminologia sa romană, creștinismul nostru ne dovedește faptul că acesta nu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Andrei în "pustiurile scythice" Dobrogea, părțile răsăritene ale Daciei sau sudul teritoriului ei. Apoi, simplu, din literatura bizantină, tradiția scitică a trecut în literatura populației supuse Constantinopolului. Tradiția apostolatului Sf. Andrei în Scythia, neverificată, a generat, la rândul ei, legenda creștinării de către acesta a românilor, rușilor, gruzinilor și altor popoare din zona Mării Negre. Pe de altă parte, în onomastica medievală, numele Andrei lipsește, iar Sf. Andrei nu i s-a dedicat nici o biserică. Pornind de la toate cele enumerate mai sus, Petre
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
din castrul de la Dunăre erau atașați credințelor vechi, romane. Pot fi menționate și alte exemple. Însă dincolo de aceste manifestări, superstițiile și practicile magice populare din secolele II-III d.H ale stăpânirii romane au supraviețuit un timp îndelungat, chiar și după creștinarea severă de la sfârșitul secolului al IV-lea. O figurină ce o reprezintă pe zeița Hecate într-un mormânt din necropola de la Sucidava, din secolul IV, probează credința unui locuitor în forța spirituală a imaginii, după interzicerea credințelor păgâne și distrugerea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ca și materialul lexical de origine latină din limba română ne ajută să ne imaginăm care era universul de credințe, practici, gesturi și reprezentări cu valoare religioasă, specifice acestor latinofoni din nordul Dunării, situați în afara Romaniei, și aflați în pragul creștinării. Astfel, "a amăgi" (arhaic), adică "a face semne cabalistice cu mâna, a descânta, a vrăji", din latinul vulgar admagire (de la magus-mag, vrăjitor și magia-magie, vrăjitorie), apoi "a fermeca" (popular fărmăca, fărmeca), de la latinul pharmacum, "a descânta", de la discantare, "soarte, soartă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
rugă", "ajuna" sau termenul provenit din substrat, precum "balaur" (monstru), smău, bală, "ghionoaie" (ciocănitoare). Inexistența templelor, lipsa idolilor, absența dedicațiilor nu constituie premise ale abstractizării sacrului, ce vine în întâmpinarea ideii Dumnezeului creștin, nevăzut, infinit? Nu este o premisă a creștinării? Expresie a persistenței păgânismului, după retragerea aureliană (275), este domeniul funerar. Mormintele de incinerație, de la sfârșitul secolului III sau din secolul IV, de la Iernut, Lechința de Mureș și Sărățeni (jud. Mureș), Sf. Gheorghe (jud. Covasna), Soporu de Câmpie (jud. Cluj
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
adus de misionari din sudul fluviului"(Pârvan). La Biertan (jud. Sibiu) s-a aflat o tăbliță votivă cu inscripția "Ego Zenovius votum posui"-o ofrandă (donariu), apoi fibula-inel de la Micia (Vețel-jud. Hunedoara) cu inscripția "Quartine vivas". Ca o concluzie generală, creștinarea monumentelor funerare este o dovadă clară a penetrației adânci a noii religii printre daco-romani și, în același timp, ea este o probă a legăturii dintre cele două ramuri ale creștinătății dunărene. Fenomenul acesta a început sub Constantin (după 306) și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
probă a legăturii dintre cele două ramuri ale creștinătății dunărene. Fenomenul acesta a început sub Constantin (după 306) și atinge apogeul sub Teodosie II (408-450)prin edictul din 435, el decidea ca templele să fie distruse și apoi purificate prin creștinare.23 Printre argumentele creștinării se afla și practica înhumației ce se generalizează din secolul al IV-lea. Existența creștinilor abandonați de Imperiu era o realitate, dar sub aspectul organizării, după 275, nu știm care era situația, nici un episcop nord-dunărean n-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cele două ramuri ale creștinătății dunărene. Fenomenul acesta a început sub Constantin (după 306) și atinge apogeul sub Teodosie II (408-450)prin edictul din 435, el decidea ca templele să fie distruse și apoi purificate prin creștinare.23 Printre argumentele creștinării se afla și practica înhumației ce se generalizează din secolul al IV-lea. Existența creștinilor abandonați de Imperiu era o realitate, dar sub aspectul organizării, după 275, nu știm care era situația, nici un episcop nord-dunărean n-a participat la conciliile
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]