930 matches
-
și explicația rațională. Sentimentele sunt deci intensificate inconștient, în scop defensiv. 36) Reparația (L. și P.; Segal): mecanism vizând restaurarea unui obiect alterat de fantasmele distructive ale subiectului. Reparația survine în cursul poziției depresive ca reacție la angoase și la culpabilitate (fenomene de ordin depresiv). Dacă reparația funcționează ca o parte a sistemului de apărări maniace, ea capătă caracteristicile maniace ale refuzului, ale controlului și ale disprețului. 37) Ritualizarea (V.): stabilirea unei anumite ordini sau „identitudini” (sameness) a lucrurilor sau a
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
și metaforele - tot atâtea exemple de deplasări - joacă un rol important. Să luăm exemplul terapiei prin joc, utilizată la copii. Păpușile-părinți pot fi ucise și aruncate la gunoi, fapt ce are ca rezultat o senzațiede ușurare și nu una de culpabilitate. Să cităm un alt exemplu, dat de Horowitz et al. (1992), care procedează la o microanaliză a discursului construit în cadrul terapiei de o tânără suferind de fobie socială. Analiza, realizată de o întreagă echipă, s-a bazat pe o oră
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
manii de doliu” sunt bine cunoscute. N. Abraham și Torok (1973/1987) consideră totuși că „o anumită creștere a libidoului la decesul obiectului este un fenomen răspândit, dacă nu cumva universal”. Această tendință activă poate antrena sentimente de rușine și culpabilitate, după cum arată următoarea mărturisire: „Am probat voalul negru zâmbindu-mi în oglindă, ca o logodnică ce se pregătește pentru ziua cea mare”. În registrul activismului patologic am putea încadra bine cunoscutele practici sportive intensive ale anorexicilor, care raționalizează astfel de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
chiar sacrificiul pentru o ființă iubită nu au nimic de-a face cu această apărare. Adevăratul altruism ca apărare se sprijină pe patru fundamente, legate fiecare de rezolvarea unui conflict. Acest altruism poate fi: - un tip special de formațiune reacțională. Culpabilitatea care se leagăde agresivitatea sau ostilitatea refulate este aici evitată grație altruismului; - un mijloc de a evita agresivitatea, sursă de conflict, la fel ca în cazul anterior. Soluția este însă diferită: în loc să fie refulată, agresivitatea este deplasată către scopuri „nobile
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
fenomenele subordonate ascetismului nu trebuie considerate o serie de procese de refulare, ci „manifestarea unei ostilități înnăscute, nediferențiate, primare și primitive între eu și pulsiuni”. În refulare, respingerea unei pulsiuni este întotdeauna selectivă. Pulsiunile care nu antrenează nici un sentiment de culpabilitate sunt acceptate: respingerea pulsiunilor nu se face niciodată la întâmplare. În ascetismul adolescentului, respingerea oricărei pulsiuni este masivă și, așa cum am văzut mai sus, poate viza nevoi fizice dintre cele mai elementare. Un alt mecanism poate fi apropiat de ascetismul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
al Eului care, pe lângă o aparență mai mult sau mai puțin nevrotică, de fapt puțin investită, menține o relație de influență clivată, nereală și total închisă în ea însăși”. Numeroși pacienți copii sau adulți, incapabili să suporte suferința produsă de culpabilitatea în legătură cu ambivalența care-i domină, pot astfel regresa în mod tranzitoriu sau ireversibil către moduri de clivaj mai primitive, având ca variante extreme angoasele de persecuție, de confuzie sau dezintegrare. Astfel de pacienți ne dau sentimentul că clivajul le permite
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
o persoană foarte amabilă, foarte blândă; eram practic incapabil să zic «nu», să mă opun direct cuiva, eram terorizat de violență; totodată, aveam uneori accese de violență și de furie incontrolabilă, care mă lăsau descumpănit, cu un sentiment intens de culpabilitate”. Analizatul își continuă reflecția despre el însuși, remarcând că acum reușește să-și apere punctul de vedere fără angoasă și că, în paralel, accesele sale de furie sunt mai rare. De asemenea, el se simte mai dinamic, întrucât energia pe
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
îi stă acum la dispoziție. Acest exemplu ilustrează observația făcută de N. Jeammet (1993) în legătură cu contrainvestirea sentimentelor negative într-o extremă amabilitate. Formațiunea reacțională împiedică stabilirea unei experiențe relaționale reale, în care „s-ar trăi, în funcție de agresivitatea resimțită, sentimente de culpabilitate, incitând la a da sau la a primi reparații morale, în ritmul fiecăruia dintre partenerii aflați în interacțiune”. Cu următorul caz, prezentat de Lamagnère (1994), intrăm în patologia pură. O exagerare caricaturală a nevoii de curățenie - ca reacție, după teoria
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
adulți, dezvăluite de atunci în număr mare. Pe când copilul așteaptă limbajul tandreței, limbajul pasiunii se impune prin practici abuzive. Ferenczi explică atunci că frecventa supunere, atât de surprinzătoare, a micilor victime s-ar datora faptului că, inconștient, copilul este depozitarul culpabilității nerecunoscute a adultului. Acest gen de introiecție ar putea fi numit „identificare cu culpabilitatea agresorului”. A. Freud (1936/1993) pune accentul mai mult pe agresiune decât pe culpabilitate și propune denumirea de „identificare cu agresorul” pentru transformarea curentă a agresatului
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
se impune prin practici abuzive. Ferenczi explică atunci că frecventa supunere, atât de surprinzătoare, a micilor victime s-ar datora faptului că, inconștient, copilul este depozitarul culpabilității nerecunoscute a adultului. Acest gen de introiecție ar putea fi numit „identificare cu culpabilitatea agresorului”. A. Freud (1936/1993) pune accentul mai mult pe agresiune decât pe culpabilitate și propune denumirea de „identificare cu agresorul” pentru transformarea curentă a agresatului în agresor, prezentă atât în jocurile copiilor, cât și în viața adultă unde se
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
a micilor victime s-ar datora faptului că, inconștient, copilul este depozitarul culpabilității nerecunoscute a adultului. Acest gen de introiecție ar putea fi numit „identificare cu culpabilitatea agresorului”. A. Freud (1936/1993) pune accentul mai mult pe agresiune decât pe culpabilitate și propune denumirea de „identificare cu agresorul” pentru transformarea curentă a agresatului în agresor, prezentă atât în jocurile copiilor, cât și în viața adultă unde se derulează, dintotdeauna și pretutindeni, practici rituale sau de exorcism. A. Freud îi descrie variațiile
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
subiectului la compulsia de repetiție pentru a încerca să provoace abreacția traumatismului (Freud, 1920/1981). Demersul va fi însă inutil în cazul acestei paciente, de vreme ce el nu va împiedica instalarea la vârsta adultă a unei nevroze obsesionale, aflată în legătură cu o culpabilitate mult prea intensă a supraeului. Putem astfel presupune că „alegerea”atitudinilor sexuale, traduse în act de către pacientă în relația cu alte fetițe, se află în legătură cu dezvoltarea libidinală pe care a fost nevoită să o parcurgă, copil fiind. Identificarea cu agresorul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
imputată mamei corespunde dorinței voyeuriste a copilului față de mama sa. El își asumă sentimentul de indignare al mamei, căreia îi atribuie, în schimb, propria lui curiozitate. Acest exemplu are meritul de a demonstra implicarea proiecției (mai cu seamă a proiecției culpabilității astfel evacuate) în acest mecanism de identificare cu agresorul. Să mai notăm aici remarca făcută de Sandler (1985/1989), care avansează ideea unei legături între mecanismul de identificare și mecanismele contrafobice în care subiectul se expune continuu la o situație
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
iubit care este pierdut sau decepționant. Acest libido „supus introiecției” va servi la realizarea unei identificări a eului cu obiectul absent, dar, în opinia lui Freud, „umbra acestui obiect cade astfel asupra eului”, statornicind melancolia în forma unei maladii a culpabilității și a doliului imposibil. Doliu sau melancolie, iată alternativa care se prezintă, după cum subliniază N. Abraham și Torok (1973/1987). Acești autori arată cum trauma pierderii unui obiect drag poate antrena un răspuns particular la doliul intolerabil prin încorporarea magică
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
propria persoanătc "Întoarcere către propria persoană" Definițietc "Definiție" Refuzarea inconștientă de către subiect a propriei agresivități, pe care o deturnează dinspre celălalt pentru a o abate asupra propriei persoane. Acest mecanism de apărare se poate afla la originea unor sentimente de culpabilitate, a unei nevoi de pedepsire, a unei nevroze de eșec sau a unor tentative de autodistrugere. Discutarea definițieitc "Discutarea definiției" Anumite persoane, neputând suporta prezența în interiorul lor a unor pulsiuni agresive, se debarasează de acestea, ca să spunem așa, tratându-se
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
din poemul L’héautontimoroumenos, ilustrează această atitudine: „Eu rana sunt și sunt cuțitul! Eu sunt și palma, și obrazul! Și victima sunt, și călăul”. Acestui inamic interior i se pot adresa reproșuri - de unde și apariția unui sentiment de înjosire și culpabilitate. Subiectul poate refuza orice satisfacție și orice drept la reușită - de unde și o serie de conduite de autopedepsire, care pot conduce la o nevroză de eșec. Persoana poate ajunge până la agresarea propriului eu corporal - de unde și false accidente, boli altfel
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
suferi) în activitate (a provoca suferință) (în Giniewski, 1978). Cazul ce urmează este, în modul cel mai clar, patologic: Folosind amuzanta sintagmă „Hoț-criminal-traficant-escroc”, Lamagnère (1994) își descrie unul dintre pacienți, pe Jean-François, de 32 de ani, al cărui sentiment de culpabilitate este împins la extrem, dacă avem în vedere faptul că se simte vinovat fără nici cel mai mic motiv, iar aceasta în numeroase circumstanțe. La Paris se comiseseră niște crime în serie, „când o bătrână a fost ucisă; vorbindu-se
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
s-a întâmplat în două rânduri (pe când se afla încă la școală și apoi mai târziu, când lucra) să se acuze de delicte pe care nu le comisese, pentru a pune capăt torturii mentale exercitate de ideile sale fixe de culpabilitate. O altă consecință a sentimentului de autopedepsire se manifestă prin anumite rezistențe la cura psihanalitică. Pacientul refuză să se vindece, boala aducându-i singurul lucru ce contează pentru el, faptul de a fi nefericit. Freud (1940/1967), care face această
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
sfârșit, nevrozele de eșec țin de același mecanism. Freud (1919/1977) descrie situația nevrozaților care se autopedepsesc angajându-se în relații sau căsătorii nepotrivite. El pune chiar și scepticismul său în legătură cu posibilitatea de a admira Acropolele pe seama unui sentiment de culpabilitate care se poate traduce astfel: „Nu sunt demn de o asemenea fericire, nu o merit” (1936/1987). Lafforgue (1963) estimează că Rousseau, Robespierre și Napoleon au fost autorii propriei lor nefericiri după ce au reușit performanțe de care, în cele din
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
același timp, un mijloc de a evita o pedeapsă necunoscută și mult mai aspră la care se aștepta de luni de zile cu anxietate.” Explicația dată accidentului ne arată dublul aspect al acestei apărări: calmarea angoasei legate de sentimentul de culpabilitate, dar și posibilitatea de a se sustrage unei pedepse căreia i se prevede iminența, devansând-o printr-un soi de superstiție. Și în cazul copiilor, Bourguignon (1984) remarcă faptul că „accidentele nu se întâmplă oricui, nici oriunde, nici în orice
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
cu abilitate o amenințare împotriva vieții și să se prezinte sub masca unor întâmplări nefericite survenite accidental”. În sfârșit, în mod paradoxal, refuzul agresivității se poate afla la originea unei crime. La mulți criminali, remarcă Freud (1923/1981), sentimentul de culpabilitate era anterior crimei, slujind însă drept mobil comiterii sale, „ca și cum subiectul s-ar liniști atașând acest sentiment inconștient de ceva real și actual”. N. Jeammet (1993) dă ca exemplu pentru acest gen de conduită asasinarea unui egiptean de către Moise. Acesta
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
1993) dă ca exemplu pentru acest gen de conduită asasinarea unui egiptean de către Moise. Acesta din urmă, singurul salvat dintre toți pruncii evrei înecați din ordinul faraonului și, în plus, adoptat de o prințesă egipteană, resimțea un sentiment inconștient de culpabilitate pentru că își „trădase” frații. Relația cu alte mecanisme de apăraretc "Relația cu alte mecanisme de apărare" Freud (1915a/1968) prezintă în același articol întoarcerea către propria persoană și transformarea în contrariu, cu o anume ambiguitate în privința distincțiilor dintre ele, întrucât
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
obiectul (trece de la celălalt la propria persoană), iar scopul activ (a-l agresa pe celălalt) este înlocuit de un scop pasiv (a fi agresat de propria persoană). Semnificația pentru patologietc "Semnificația pentru patologie" După cum afirmă Freud (1923/1981), sentimentul de culpabilitate joacă un rol foarte important în nevroze. Hesnard (1949) merge și mai departe, susținând că orice maladie mentală este legată de culpabilitate. Este sigur - iar exemplele citate au demonstrat - că autoagresivitatea este o apărare periculoasă. Freud subliniază (1923/1981) că
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
fi agresat de propria persoană). Semnificația pentru patologietc "Semnificația pentru patologie" După cum afirmă Freud (1923/1981), sentimentul de culpabilitate joacă un rol foarte important în nevroze. Hesnard (1949) merge și mai departe, susținând că orice maladie mentală este legată de culpabilitate. Este sigur - iar exemplele citate au demonstrat - că autoagresivitatea este o apărare periculoasă. Freud subliniază (1923/1981) că sentimentul de culpabilitate este cel mai acut în nevroza obsesională sau cel puțin în unele dintre formele sale. În opinia sa, acest
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
rol foarte important în nevroze. Hesnard (1949) merge și mai departe, susținând că orice maladie mentală este legată de culpabilitate. Este sigur - iar exemplele citate au demonstrat - că autoagresivitatea este o apărare periculoasă. Freud subliniază (1923/1981) că sentimentul de culpabilitate este cel mai acut în nevroza obsesională sau cel puțin în unele dintre formele sale. În opinia sa, acest sentiment se impune cu violență conștientului și domină tabloul clinic, dar și viața bolnavului, înlăturând aproape totul din cale. În schimb
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]