580 matches
-
desinențială, -(e)s, încît de la to go "a merge", la această persoană este forma he (she, it) goes, dar you go, we go etc., în vreme ce limba neerlandeză are trei forme la indicativ prezent: cu desinența Ø la persoana întîi singular, desinența -t, la persoanele a doua singular și plural și a treia singular, desinența -en, la persoanele întîi și a treia plural. Astfel, verbul werken " a lucra", cu rădăcina werk-, are formele: ik werk, u/jij werkt, hij, zij, het werkt
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
forma he (she, it) goes, dar you go, we go etc., în vreme ce limba neerlandeză are trei forme la indicativ prezent: cu desinența Ø la persoana întîi singular, desinența -t, la persoanele a doua singular și plural și a treia singular, desinența -en, la persoanele întîi și a treia plural. Astfel, verbul werken " a lucra", cu rădăcina werk-, are formele: ik werk, u/jij werkt, hij, zij, het werkt, wij werken, u werkt, zij werken. O situație asemănătoare prezintă limba germană, care
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
werkt, hij, zij, het werkt, wij werken, u werkt, zij werken. O situație asemănătoare prezintă limba germană, care are forme distincte pentru persoana întîi, a doua singular, a treia singular și a doua plural, întîia și a treia plural, cu desinențe ce se adaugă tot la rădăcina verbului; de la verbul lernen "a învăța", rădăcina este lern-, iar conjugarea ich lerne, du lernst, er, sie er lernt, wir lernen, ihr lernt, sie lernen. Perfectul compus se formează în limbile germanice, la fel
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
auxiliar sein [zain] "a fi", la prezent sau la preterit, urmat de participiul trecut: Er ist geboren. /Er war geboren. "El s-a născut" (literal: El a fost născut). Limbile germanice nordice au particularitatea de a realiza diateza pasivă cu ajutorul desinenței -s, adăugate la infinitivul verbului conjugat, mai ales atunci cînd se exprimă pasivul impersonal: sued. Medicinen säljas mot recept. "Doctoria se vinde cu rețetă"; norv. Dørene lukkes. Ușile se închid"; dan. Han glemmes. "El este uitat". Dacă însă este importantă
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
tip aparte, mai întîi deoarece nu este omonim cu altele, fiind întotdeauna compus cu -self, iar, apoi, deoarece antrenează relații cu alte forme pronominale decît în celelalte limbi și, în sfîrșit, fiindcă, la plural, persoana întîi și a treia, primește desinența -s. În engleză, -self se atașează, la persoanele întîi și a doua, adjectivului pronominal posesiv (myself, yourself, ourselves), iar, la persoana a treia, pronumelui personal obiect (himself, herself, itself și themselves). În domeniul lexicului, limbile germanice pot fi disociate mai
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
primare ale enunțului au caracter de generalitate. Această trăsătură a generalității structurii judecății nu se manifestă însă și la nivelul expresiei, deoarece structura propoziției se particularizează în funcție de limbă, fiind determinată de anumite trăsături gramaticale, care pot consta în mărci flexionare (desinențe sau afixe) ce indică funcțiile și raporturile sintactice ale cuvintelor, îndiferent de poziția ocupată în ordinea lineară a sintagmei sau a propoziției și, ca atare, în principiu, limbile flexionare (sintetice) pot avea o topică mai liberă în raport cu cele unde flexiunea
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
o anumită fixitate, ceea ce a condus, în cazul latinei populare, de exemplu, la evoluția spre o topică relativ fixă a limbilor romanice. Altfel se prezenta situația în latina literară, prelucrată de învățați, unde posibilitățile de marcare a funcții-lor sintactice prin desinențe sau prin afixe (sufixe) au oferit condiții de realizare a unor construcții cu inversiuni, cu dislocări și cu intercalări, unele devenite caracteristice pentru limba cultă (precum perioadele), modelul lor fiind preluat, în epoca manierismului umanist și de unele limbi moderne
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
Galia" se insistă pe mijlocul prin care s-a făcut cucerirea, iar dacă ordinea este Gallias Caesar bello subegit. "Galia a fost supusă prin război de Caesar" se scoate în evidență obiectul cuceririi. Prin urmare, în cazul unei limbi sintetice, desinențele indică rolul cuvintelor în propoziție, iar ordinea în care sînt așezate cuvintele realizează nuanțarea exprimării și, ca atare, atunci cînd topica este relativ liberă, ea poate fi valorificată stilistic. Din acest motiv, limbile analitice, care au o topică relativ fixă
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
funcțiile lor sintactice în interiorul propoziției sau în cadrul structurilor sintagmatice. Cea mai importantă trăsătură a structurii gramaticale a limbilor romanice, în comparație cu latina, este caracterul lor preponderent analitic, latina fiind preponderent sintetică și, din acest motiv, în vreme ce latina, prin marele număr al desinențelor, permitea o ordine relativ liberă a cuvintelor în frază, limbile romanice, în care numărul desinențelor (nominale) este redus, recurg la reguli stricte ale topicii. Astfel, în latină, oricare ar fi fost ordinea cuvintelor dintr-o propoziție precum Petrus ferit Paulum
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
gramaticale a limbilor romanice, în comparație cu latina, este caracterul lor preponderent analitic, latina fiind preponderent sintetică și, din acest motiv, în vreme ce latina, prin marele număr al desinențelor, permitea o ordine relativ liberă a cuvintelor în frază, limbile romanice, în care numărul desinențelor (nominale) este redus, recurg la reguli stricte ale topicii. Astfel, în latină, oricare ar fi fost ordinea cuvintelor dintr-o propoziție precum Petrus ferit Paulum, înțelesul ar fi rămas același "Petru îl bate pe Paul", în vreme ce, în franceză, în propoziția
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
cel latin 65. Există în aceste contexte două situații distincte, deși ambele au aceeași cauză: renunțarea treptată la redarea sintetică a unora dintre categoriile gramaticale (în special a categoriei cazului) și preferarea construcțiilor prepoziționale au creat condițiile renunțării la folosirea desinențelor, iar, ca element de relație, prepoziția cerea vecinătatea elementelor relate, între care se interpunea pentru a face relevantă relația: fiu de rege. Pe de altă parte, extinderea obișnuinței de a renunța la mărcile desinențiale trebuia să ducă la o soluție
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
înaintea cuvîntului al cărui caz îl indică. Totuși, acest aspect, care are manifestare exclusivă în cazul limbilor analitice, poate fi încălcat în limbile sintetice, căci, de exemplu, limba latină avea conjuncția enclitică que, care realiza coordonarea unor elemente ce prin desinență aveau marcată funcția sintactică, dar care trebuiau să fie în vecinătate: arma virumque cano..."cînt armele și pe bărbatul..." (Virgilius). Aceeași poziție enclitică și în aceleași condiții păstra que și atunci cînd era corelativ cu sine însuși: terraque marique, "atît
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
posesiv stă în fața substantivului, dacă este nearticulat, dar se plasează după substantiv dacă este articulat cu articolul hotărît: min bil, dar bilen min "mașina mea", mitt hus, dar huset mitt "casa mea". Pe lîngă acestea, realizarea valorilor genitivului, atît cu ajutorul desinenței -s, cît și cu ajutorul unor prepoziții, presupune, în cea de-a doua situație, plasarea determinantului după determinat. Redarea prepozițională a genitivului, care este rară în suedeză (deși nu exclusă: kung av Sverige "rege al Suediei"), este frecventă în norvegiană (i
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
face din română un tip aparte în familia romanică, procedeul se regăsește, însă nu cu aceeași frecvență, în limbile germanice. Limbile scandinave nu cunosc în principiu acest procedeu, dar au ceva foarte apropiat, căci adverbele care provin din adjective primesc desinența -t, adică aceeași desinență pe care o primesc cînd determină substantive neutre, în acest caz forma adverbului fiind omonimă cu cea de adjectiv neutru. Ca atare, în norvegiană, în propoziția Hun er pen ("Ea este frumoasă"), pen este adjectiv la
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
tip aparte în familia romanică, procedeul se regăsește, însă nu cu aceeași frecvență, în limbile germanice. Limbile scandinave nu cunosc în principiu acest procedeu, dar au ceva foarte apropiat, căci adverbele care provin din adjective primesc desinența -t, adică aceeași desinență pe care o primesc cînd determină substantive neutre, în acest caz forma adverbului fiind omonimă cu cea de adjectiv neutru. Ca atare, în norvegiană, în propoziția Hun er pen ("Ea este frumoasă"), pen este adjectiv la genul comun, iar în
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
este frumoasă"), pen este adjectiv la genul comun, iar în propoziția Hun synger pent ("Ea cîntă frumos"), pent este adverb. În mod similar, în suedeză, în enunțul De sjunger högt ("Ei cîntă tare"), adjectivul hög "strident, intens", a primit aceeași desinență, și la fel în daneză smuk "frumos", devine adverb cu forma din propoziția Han synger smukt (" El cîntă frumos"), dar, în această limbă, dacă exprimarea este figurată, desinența -t poate lipsi, adverbul avînd forma adjectivului la genul comun. În limba
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
sjunger högt ("Ei cîntă tare"), adjectivul hög "strident, intens", a primit aceeași desinență, și la fel în daneză smuk "frumos", devine adverb cu forma din propoziția Han synger smukt (" El cîntă frumos"), dar, în această limbă, dacă exprimarea este figurată, desinența -t poate lipsi, adverbul avînd forma adjectivului la genul comun. În limba germană, adjectivele calificative pot fi folosite și ca adverbe numai prin atribuirea statutului de determinant (prin vecinătate) al verbului, încît adjectivul fleißig, de exemplu, cu semnificația "harnic, silitor
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
au particularitatea de a recurge des la creația internă, fără ca aceasta să presupună, cu excepția islandezei, excluderea împrumuturilor, încît o limbă foarte creativă pre-cum germana a receptat numeroase Fremdwörter ("cuvinte străine" = împrumuturi), preluate uneori din greacă sau din latină chiar cu desinențele originare de plural. Fenomenul compunerii nu presupune însă întotdeauna în limbile germanice realizarea unor cuvinte care să redea idei noi, deoarece un compus precum das Geburtstagsgeschenk [ge΄burtstagsge΄(εnk] "cadou pentru ziua de naștere" din germană nu reprezintă decît unirea
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
parte, limbă a minții, latina a devenit modelul de necontestat pentru limbile literare moderne europene, între care limbile germanice se remarcă în mod deosebit, fiindcă nu numai că au împrumutat multe cuvinte latinești, îndeosebi substantive, dar au acceptat uneori și desinențele lor originare de singular sau de plural, fenomen care nu se întîlnește în cazul limbilor romanice decît în fazele vechi ale unora dintre ele. În diferite momente din istoria lor, limbile germanice au fost influențate și de idiomurile romanice moderne
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
mai important este acela că pe terenul limbilor romanice împrumuturile din latină s-au întîlnit cu elemente moștenite din latină și au fost apropiate în multe cazuri de acestea, încît adaptarea împrumuturilor s-a putut realiza fără modificări în sistemul desinențelor. În limbile germanice însă, împrumuturile din latină au venit uneori și cu desinențe noi, deși sistemul lor morfologic nu a fost afectat, fiindcă, lipsind în general determinările interne pentru terminații (între care se cuprind și desinențele), nici nu s-a
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
au întîlnit cu elemente moștenite din latină și au fost apropiate în multe cazuri de acestea, încît adaptarea împrumuturilor s-a putut realiza fără modificări în sistemul desinențelor. În limbile germanice însă, împrumuturile din latină au venit uneori și cu desinențe noi, deși sistemul lor morfologic nu a fost afectat, fiindcă, lipsind în general determinările interne pentru terminații (între care se cuprind și desinențele), nici nu s-a modificat și nici nu s-au produs restructurări în morfologie. Aspectul principal care
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
fără modificări în sistemul desinențelor. În limbile germanice însă, împrumuturile din latină au venit uneori și cu desinențe noi, deși sistemul lor morfologic nu a fost afectat, fiindcă, lipsind în general determinările interne pentru terminații (între care se cuprind și desinențele), nici nu s-a modificat și nici nu s-au produs restructurări în morfologie. Aspectul principal care apropie limbile romanice și cele germanice din perspectiva receptării elementelor neologice din latină privește tipul de elemente împrumutate, în sensul că ele aparțin
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
sufixe, fiecare avînd o unică valoare și numai una. Limbile romanice și latina, precum și cele germanice sînt flexionare, fiindcă un afix poate întruni simultan mai multe valori, încît în latină, de exemplu, nominativului vir îi corespunde acuzativul plural viros, unde desinența -os exprimă în același timp și numărul plural și cazul acuzativ. Pe lîngă aceasta, o anumită valoare gramaticală este marcată de obicei o singură dată în limbile aglutinante, dar în limbile flexionare poate fi marcată de mai multe ori: casele
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
notabile, în ciuda folosirii lui de foarte mult timp. De aceea, se recurge uneori și la realizarea unor distincții pe baze tipolo-gice91. Punctul de plecare în această întreprindere este constatarea romaniștilor că în vreme ce latina era o limbă sintetică, fiindcă însuma prin desinențe și sufixe valorile gramaticale ale cuvintelor în chiar structura lor, limbile romanice sînt analitice, căci redau aceste valori de obicei prin cuvinte ajutătoare, precum prepozițiile, verbele auxiliare sau unele adverbe. Nu există însă limbi în totalitate sintetice și nici limbi
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
celelalte limbi romanice. Cu toate acestea, și aici, în cazul verbului, dacă au apărut forme perifrastice (analitice), ele au evoluat uneori spre sintetic, încît construcțiile cu habeo, la viitor și la condițional, au ajuns la reducerea auxiliarului la o simplă desinență, deci je chanterai, la viitor (în mod asemănător prezentîndu-se situațiile în italiană, spaniolă și portugheză: io contero, yo cantaré, eu cantarei). Dar, totuși, și la verb, diateza pasivă se exprimă numai perifrastic în toate limbile romanice, în vreme ce în latină se
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]