629 matches
-
are ca temelie individualismul subtil al gândirii clasice. Modul de constituire a subiectivității este mediat de transformarea ascetică a corporalității (echivalând cu ceea ce Dumitru Stăniloae numea „plasticizarea rațiunilor divine din om”); prefacerea lăuntrică, în sens total, nu poate ignora contextul eclezial, de extensie universală. În sfârșit, Foucault este obligat să minimalizeze consecințele surprinzătoare ale antropologiei unor autori creștini precum Irineu al Lyonului sau Meliton de Sardes (și, în genere, reprezentanții „școlii asiatice” din teologia creștină antică)1. În fapt, aprecierea trupului
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
trăsături contrare Babilonului. Fiind majoritară și expansivă, entropică și oncogenă, ideologia haosului nu dă nimănui explicații. Idolatria preferă anonimatul. Ca să poată vrăji, Babelul cultivă amnezia și ambiguitatea. La antipozi, pentru teologii creștini demni de propriul lor nume, investigarea eredității tradiției ecleziale și explorarea memoriei ecumenice sunt sarcini întotdeauna benefice și urgente. Din punct de vedere politic și cultural, creștinii se găsesc astăzi în centrul unei intersecții istorice foarte complexe. Pe de o parte, modernitatea este răspunsul dat falimentului ideologiei sociale medievale
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
etica filozofiei antice (într-o anumită măsură) - se înscrie într-un raport de contradicție cu „ontologia păcii” proclamată de Evanghelie și întrupată în Biserica sfinților - fie că se cheamă parohie, schit sau mănăstire - prin legea fraternității spirituale dintre fiecare „ipostas eclezial” (I. Zizioulas), a cărei condiție filială e restabilită prin botez (Fapte 2)1. Proiectul unei culturi autonome nu lasă suficient spațiu necesar evacuării reziduurilor de violență care pulsează în corpul uman decăzut din starea de har (Rom. 7,14 sq
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
virtuți naturale” și „virtuți artificiale”, ci doar fapta bună ca rod al sinergiei divino-umane. Rezultatul se arată deplorabil: violența fizică fermentată „natural” de membrii societății (pentru care războiul civil funcționează ca supapă) nu va fi suprimată prin asceză și recentrare eclezială a energiilor. Violența va fi controlată psihologic prin șantaj economic, singurul procedeu tehnic care oferă agresorului privilegiul distanței și al invizibilității. Regulile concurenței pot camufla duritatea agresiunii asupra celui mai slab. Metafora mâinii este aici foarte sugestivă: în locul unei palme
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
nașterea creștinismului, Nietzsche fixa indirect specificul acestei metanarațiuni (fecundată de o ontologie irenică). La fel, printr-un studiu atent al conținutului teologic al literaturii creștine din Antichitatea târzie, tezele lui Michel Foucault despre articularea sistemului social punitiv modern în matricea eclezială (specializată în controlul simbolic al dorințelor). J. Milbank remarcă diferența dintre tiparul creștin al confesiunii în epoca primară a Bisericii (sec. IV-V) și formele târzii ale cazuisticii romane, al căror deprimant efect psihologic în cadrul societății medievale a fost analizat
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
la adresa culturii politice romane, văzută ca un aliaj stricat de nihilism triumfal și vanitate cinică, fondat pe mitul violenței originare (uciderea lui Remus de către fratele său, Romulus). Practicii dominației i se opune, în viziunea lui Augustin, modelul pacifist al comunității ecleziale, în care abandonarea pulsiunilor de putere face loc „lucrării mântuirii”. Prin mărturisirea păcatelor și dăruirea iertării, Trupul mistic al lui Hristos devine, precum un mesager angelic, vestitor al păcii (Mt. 10,12-13). Căci „așa cum actul creației nu ia nimic din
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
fost niciodată un corp antisocial, mai cu seamă datorită proiectului misionar pe care tradiția apostolică l-a lăsat moștenire Bisericii. Biserica nu reproduce funcțiile coercitive ale Republicii platonice, în care femeile și copiii trebuiau supravegheați de clasa războinicilor. Liantul comunității ecleziale nu este un element juridic, ci unul personal, organic și sacramental. Botezul pecetluiește criteriile apartenenței la trupul Bisericii, în care diferența sexuală, etnică sau culturală este întotdeauna secundară. Structura ierarhică a Bisericii are o dimensiune în primul rând simbolică și
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cu adevărat eliberatoare, iar nu mai degrabă entropică și omogenizantă? Atunci când reparația morală este centralizată etatist, mai rămâne loc pentru virtutea personală (ca orice altă virtute) a compasiunii? Nu reprezintă această evoluție a moralității seculare o degenerare apocrifă a eticii ecleziale? Suspectând în orice pretenție de adevăr rivalitățile unor constelații de putere, postmodernul nu dovedește că ar fi imun față de logica resentimentului. Pentru cei care nu mai cred într-un sens final al vieții, teodiceea recurge fie la violență ca etapă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
În cuvintele lui Isaiah Berlin, „nu există substitut pentru simțul realității”. Nu etosul revoluționar sau ideologiile de grup dezrădăcinează răul profund dintr-o constelație de practici și valori date, ci asumarea personală a poruncii evanghelice a desăvârșirii. Numai din altoirea eclezială a diverselor daruri spirituale, o societate deschisă poate fi supusă, eventual, unei lente iradieri sau îmbogățiri. Până la secerișul eshatologic, neghina nu se desparte de grâu - prin urmare rolul Bisericii nu trebuie confundat cu cel al altor instituții seculare. Modernitatea refuză
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
trad. rom. de N. Tanașoca, Editura Anastasia, București, 1996. Yannaras, Christos, Libertatea moralei, trad. rom. de M. Cantuniari, Editura Anastasia, București, 2004. Yoder, John Howard, The Priestly Kingdom, University of Notre Dame Press, Notre Dame, Ind., 1984. Zizioulas, Ioannis, Ființa eclezială, trad. rom. de A. Nae, Editura Bizantină, București, 1997. Zizioulas, John, Communion and Otherness: Further Studies in Personhood and the Church, prefață de R. Williams, editor Paul McPartlan, T&T Clark, Edinburgh, 2006. *** Teologia românească de la origini și până în prezent
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
și mai ales spre sfârșitul secolului III, a prezentat veleitățile autonomiei și independenței provocând diferite focare de rebeliune, sufocate grabnic de puterea centrală. Această atitudine naționalistă se va extinde mai apoi și în sectorul civil, iar de aici în cel eclezial, ducând la nașterea unor mișcări eretice de tipul celei donatiste ce vor tinde să vadă puritatea creștină drept punct de referință doar pe pământul Africii. Activitatea sa literară se împarte în două etape determinate de atitudinea sa tot mai rigoristă
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
pot fi sistematizate în jurul a trei elemente centrale diferențierea, raționalizarea și mondializarea -, găsim o serie de elemente periferice: autonomizarea, pluralizarea, privatizarea, generalizarea, declinul practicii, necredința și scientizarea." Borlandi et al., 2009, p. 720). Sociologia religiei trezește mai ales interesul instituțiilor ecleziale. Universul protestant este primul care apreciază instrumentul sociologic ca un mijloc eficace pentru înțelegerea unui mediu social de acum pluralist și secularizat. În Statele Unite, fenomenele religioase devin obiectul unei analize sistematice în anii '20: în 1921 se creează un Institut
Religiozitatea și instituțiile sociale în România by Ion Petrică () [Corola-publishinghouse/Science/1120_a_2628]
-
sub diferite forme, care variază în funcție de contextul cultural istoric și de orientarea religioasă ce înglobează principiile, credințele și modelele comune de comportament. Cuciuc și Dupu (1998) identifică un număr de tipuri de comunități religioase mai frecvente pentru religiile creștine: * Comunitățile ecleziale (bisericile), care reprezintă structuri sociale construite pe baza unor principii, dogme și practici comune ce le delimitează de restul societății. Fie că este vorba despre biserici universale, biserici naționale sau confesiuni, acest tip de comunități este marcat de experiențele religioase
Psihosociologia comunităților virtuale religioase by Zenobia Niculiţă () [Corola-publishinghouse/Science/1024_a_2532]
-
și studiilor din domeniu realizată de Campbell (2006) a identificat doar patru tipuri de activități religioase în spațiul virtual: * Căutarea și culegerea informațiilor cu privire la religie cea mai frecventă activitate cu caracter religios din spațiul virtual, care devine "o vastă bibliotecă eclezială" (Larsen, 2001). * Închinare și ritualuri online cyber-biserici și cyber-temple care sunt medii online destinate reproducerii vieții spirituale a unei anumite religii. * Activități misionare online "E-vanghelism" ce poate îmbrăca forme multiple: prezentarea principalelor credințe ale unei grupări religioase pe website-ul propriu
Psihosociologia comunităților virtuale religioase by Zenobia Niculiţă () [Corola-publishinghouse/Science/1024_a_2532]
-
aceste condiții, Ortodoxia n-a neglijat misiunea în spațiu adică Biserica în mișcare, preocupată cu ecumenicitatea ei geografică, cu extinderea și prezența ei „în afară”. Totuși, ea a preferat misiunea în timp, adică Biserica în construire, preocupată cu dinamismul ei eclezial, intern istoric, prin succesiunea generațiilor de creștini. Despre lucrarea misionară autentică ne vorbește, între alți Sfinți Părinți, și Sfântul Grigorie Sinaitul, care spune: „Slujește lucrul sfânt al Evangheliei, după Pavel (Romani 15, 16), cel ce primește și dă prin lucrare
Misionari şi teologi de vocaţie ecumenică de la Dunăre şi mare din primele şase secole creştine by Nechita Runcan () [Corola-publishinghouse/Science/1595_a_3161]
-
Olanda se observă o evoluție asemănătoare pînă la crearea, în 1976, a federației formate din cele trei partide de inspirație creștină. Aceasta fusese posibilă datorită dificultăților electorale care au dus la această apropiere, datorită evoluției Bisericii olandeze și atenuării diferențelor ecleziale. În Franța, MRP-ul s-a deschis agnosticilor și protestanților, aceste experiențe fiind însă rare. Putem aminti cazul pastorului Emmanuel La Gravière, senator, membru al Consiliului Republicii (1946-1949), membru apoi al Adunării Uniunii Franceze (1949-1958), și mai ales mărturia lui
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
ideea unei "liste civice", deschisă dreptei, inclusiv neofasciștilor: ea contravenea ideilor democratice ale DC și liniei sale politice centriste. La 20 martie 1954, el a amintit la Consiliul Național al DC că aceasta nu era "un partid confesional, emanația autorității ecleziale", ci un partid laic. Revista iezuiților, Civiltà Cattolica, i-a dat o replică în numărul din 3 aprilie: De Gasperi era criticat pentru faptul de a fi subliniat mai mult autonomia partidului decît inspirația sa creștină, de a nu fi
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
și dionisismul "decadent". Acest zeu, înger și mesager al comunicării este Hermes. (Op. cit., p. 239) El este zugrăvit de către creștini sub chipul lui Hristos. În mod derizoriu, în mod paradoxal, "Geniul Creștinismului" pare să se fi refugiat departe de secularizările ecleziale, în cercurile inițiatice martiniste, masonice sau hermetiste". (Op. cit., p. 240) Mențiunea ne duce către "conspirații", care amplifică celelalte îngrijorări, generate de tehnocrație, birocrație și alte forțe obscure din societatea modernă. Metamorfozele culturale ale timpului sub influența realizărilor poetice și antropologice
Modernitate și tradiție in Est by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
a reinstituit, după perioada comunistă, forme de expresie pregnante atât în comunicarea rituală din spațiul bisericilor -, cât și în comunicarea informală/formală din spațiul mass-media. Necesitatea recuperării discursului religios în cele două spații a devenit o preocupare atât pentru mediile ecleziale, cât și pentru mediile de comunicare. Asistăm astăzi, (la peste douăzeci de ani de când în România s-a reinstalat libertatea cuvântului), la o necesitate a comunicării spirituale din amvon, dublată de necesitatea comunicării prin diferite alte mijloace. Vechile Epistole, ca
Discursul religios în mass-media. Cazul României postdecembriste by Liliana Naclad [Corola-publishinghouse/Science/1410_a_2652]
-
ce o alcătuiesc acoperă întreg spectrul comunicării media de tip religios: "Pelerin, Cronici Votive, Sfaturi duhovnicești, Hrană ca la Carte, Reporter RIR, Hramuri recunoscute, Reportaje de atmosferă, Procesiuni și pelerinaje, Catholica, Documentare, Centre istorice și culturale, Dialogurile dimineții, Mari personalități ecleziale, Mărturii, Povești de viață, Moaște făcătoare de minuni". Este îndeobște cunoscut că "Universul Credinței" s-a impus ca lider de piață printre emisiunile cu profil sacru. Ea conjugă actualitatea religioasă, valorile morale, latura educațional-culturală și totodată face cunoscute valențele autentice
Discursul religios în mass-media. Cazul României postdecembriste by Liliana Naclad [Corola-publishinghouse/Science/1410_a_2652]
-
un pionierat în domeniu. Un demers media important pentru Patriarhia Română însă, deocamdată, grila de programe și politica editorială de tip catehetic oferă celor interesați un discurs greoi, nemarcat de sigilii intelectuale de excepție. Este un început promițător în spațiul eclezial românesc care, desigur, va avea sorți de izbândă în cazul unei regândiri și reorientări a politicii publicistice. Până aici am prezentat succint câteva exemple din multitudinea de moduri în care Biserica Ortodoxă Română se folosește de mass-media proprii pentru a
Discursul religios în mass-media. Cazul României postdecembriste by Liliana Naclad [Corola-publishinghouse/Science/1410_a_2652]
-
însă e generică, din moment ce lipsește orice referință la timpul în care aceasta s-a întâmplat). Motive fundamentale comune Să vedem acum câteva motive de bază comune acestor mărturii: 1) se subliniază elementul de noutate al prezenței fraților minori în peisajul eclezial; rolul lor este văzut adesea în legătură cu problema ereziei, căreia ei se opun; 2) inițiativa originii lor este văzută ca instituțională, adică este atribuită direct papalității și, așa cum s-a spus, însuși numele de Francisc este ignorat de multe ori; 3
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
caz la caz, noi sensuri și forme de reprezentare. Din aceste motive, noțiunea de artă sacră este comună diferitelor religii, ea găsindu-și expresiile atât în creștinism, cât și în celelalte sisteme religioase ale lumii. 3. Arta sacră = arta spațiului eclezial, liturgic. În creștinism, grație acestui înțeles, arta sacră capătă sensul de artă a Bisericii, servind practicării cultului și celebrărilor religioase. Din acest punct de vedere, ea se află într-o strânsă legătură atât cu spațiul, cât și cu timpul sacru
Reprezentarea vizuală a sacrului by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
sa întărește ideea trecerii, odată cu perioada Renașterii, și ulterior, cu apariția muzeului, de la finalitatea spirituală a actului creator, care, în opinia sa, își găsește apogeul în arta liturgică 528 înțeleasă ca o extindere a misterului euharistic la dimensiunile întregului edificiu eclezial -, la cea pur umană, profană sau laică, marcând astfel un anume regres spiritual, exprimat în creația artistică prin distanțarea artei sacre de cea religioasă, respectiv de cea laică. Așa se explică de ce, în perioada contemporană, multe dintre creațiile de inspirație
Reprezentarea vizuală a sacrului by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
cealaltă parte, cea de-a a doua situație de care aminteam se caracterizează printr-o tot mai accentuată deschidere a spațiilor de cult față de expozițiile de artă laică. Numeroasele evenimente artistice găzduite în ultimele decenii în locuri consacrate ale domeniului eclezial vin să marcheze un nou mod de percepere a relației dintre Biserică și artist. Acest fenomen cunoaște deja o anumită vechime, debuturile sale amintind de anii '40-'50 ai secolului trecut. Instalarea acestei tendințe a fost motivată de o serie
Reprezentarea vizuală a sacrului by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]