492 matches
-
secolului al XX-lea, ca o reacție împotriva provincialismului și a verismului în artă. Originile sale intelectuale sînt, pe de o parte, cultura politică anarhistă, naționalistă, socialistă și sindicalistă - de sorginte soreliană - a Italiei post-Risorgimento și, pe de altă parte, estetismul „independenților” decadenți (Marinetti a fost inițial un discipol al lui Gabriele d’Annunzio), sursele filozofice asumate fiind intuiționismul lui Bergson, pragmatismul lui William James și vitalismul lui Friedrich Nietzsche. Poemele lui Whitman și Verhaeren (cu ale sale „orașe tentaculare”) au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Această ambiguitate, sesizată de toți exegeții, între imageria acut modernistă și sensibilitatea simbolistă caracterizează atitudinea poetului Vinea la care, pe lîngă luările de poziție novatoare, există întotdeauna o rezervă, o distanță față de retorica „angajată”. Este, poate, expresia unei inerții „oblomoviene”, estetismul unui „om de prisos”, un temperament scindat, care-l împiedică să se angajeze pînă la capăt în atitudini radicale. Vinea rămîne un „postsimbolist” prins între două lumi, între estetismul fin de siécle de care nu se poate desprinde cu totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
o distanță față de retorica „angajată”. Este, poate, expresia unei inerții „oblomoviene”, estetismul unui „om de prisos”, un temperament scindat, care-l împiedică să se angajeze pînă la capăt în atitudini radicale. Vinea rămîne un „postsimbolist” prins între două lumi, între estetismul fin de siécle de care nu se poate desprinde cu totul și tentația extrem novatoare a cosmopolitismului avangardist (la ale cărui manifestări „superficiale” nu poate adera). În paginile despre Ion Vinea din capitolul „Lirica avangardistă“ (în vol. I din Literatura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
potrivite va fi promovat de ei atît înainte, cît și după apariția lui din 1927. Atitudine cît se poate de logică: nu era, oare, Arghezi cel mai important deschizător de drum al modernismului românesc, acela care aclimatizase cel mai convingător estetismul decadent și morbid în solul sănătos al tradiției autohton(ist)e? Faptul că îi tăia lui Ion Vinea „bucățile cele mai libere” în perioada cînd scria la Cronica (1915-1916) rămîne doar un detaliu... În nr. 76, Contimporanul găzduiește o anchetă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
expoziției de sculptură-desene a celor doi, de la Sala Regina Maria (1926), și reproduse în nr. 66-67 al revistei. Critica românească a vorbit practic la unison (și pe drept cuvînt) despre echilibrul dintre „tradiție”/clasicitate și inovația radicală la Contimporanul: un estetism radicalizat în direcția unui avangardism ecumenic, sedus uneori de sublimarea vechimii autohtone (arhaicitate, artă populară, bizantinism), alteori, de fronda socială colorată modern. Printre exegeții cei mai avizați ai fenomenului s-au numărat Ion Pop, Matei Călinescu, Simion Mioc, Marin Mincu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
incitant (Modernitatea ultimă, Editura Univers, Colecția „Prima verba”, București, 1998), Caius Dobrescu face - pe urmele lui Mihail Bahtin și Gilbert Durand - o tipologie cultural-politică a modernismelor din prima jumătate a secolului al XX-lea: Războiul (în care ar intra deopotrivă estetismul „eroic”, aristocratizant al lui D’Annunzio, futurismul militarist al lui Marinetti ș.a.), Revoluția (cu mișcările avangardiste și activiste de stînga - inclusiv constructivismele și Suprarealismul) și Carnavalul (ilustrat, între altele, de relativismul hedonist, antipolitic al Dadaismului zürichez). Privită prin prisma acestei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a face, în toate aceste cazuri, cu compoziții rafinate, ilustrînd - uneori - ceea ce Mihai Zamfir numea, în volumul său dedicat evoluției poemului românesc în proză (1981), un avangardism născut ca revoltă față de „suprasaturația culturală”. Majoritatea indică o mutație (sinucidere) avangardistă a estetismului. Cochetînd cu avangardismul Aparent, proza din anii 1915-1930 a lui Ion Vinea este, în cea mai mare parte a ei, puțin datoare avangardei: cîteva poeme în proză, cîteva secvențe mai radicale - „urmuziene” sau ba - incluse în volumul de debut din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
e anexat unor țeluri politice opuse. Argumentele „declarației de independență” sînt de natură artistică: estetica evazionistă a visului vs estetica utilitaristă a constructivismului, apărarea purității radicale a unor „atitudini de artă care presupun sacrificiu și singurătate” ș.a.m.d. Acest „estetism individualist” va fi, în curînd, denunțat ca un handicap, ca o lașitate și ca o „concesie” oportunistă de către colegii de la unu. Un adevărat conflict de interese, generat de o „nepotrivire de caracter”. Căci pentru Ilarie Voronca suprarealismul nu era decît
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ci, dimpotrivă, urmărirea grațioasă și fără insistență a amănuntelor”. Ea evidențiază, de fapt, „nepotrivirea de caracter” între impresionismul „dogmatic” al lui Lovinescu - discipol raționalist, ideologizant și sociologizant al lui Emile Faguet - și impresionismul „pur” al lui Perpessicius, mai apropiat de estetismul idealist subiectiv al lui Rémy de Gourmont. Filiația gourmontiană - comună și lui N. Davidescu - a fost subliniată, între mulți alții, și de către E. Simion, în prefața volumelor De la T. Maiorescu la G. Călinescu. Antologia criticilor români: „Din simbolism pornește și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
E. Lovinescu e un critic de direcție, un post-maiorescian a cărui opțiune ideo-estetică - modernistă - intră uneori în contradicție cu fondul său de conservatorism „moldav” reprimat, autorul Mențiunilor critice se dovedește a fi mult mai apropiat, prin formula lui sufletească, de estetismul modernist. În „Lămurirea” volumului Repertoriu critic din 1925, acest cronicar prin excelență al actualității care este, deocamdată, Perpessicius (cu timpul își va dezvălui admirabile calități de istoric literar), „nu-și recunoaște însușiri didactice, nici un anume dogmatism fără de care, pare-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
un „urmuzian” paradoxal precum Ionathan X. Uranus (Marcel Avramescu) va urma un itinerar excentric, redimensionîndu-și urmuzismul prin intermediul ezoterismului tradiționalist al lui René Guénon spre a îmbrățișa, ulterior, credința ortodoxă. Urmuz trebuie privit, prin urmare, și ca o punte iradiantă: între estetism și avangardă, între avangardă și o presupusă tradiție balcanico-folclorică, între avangardă și spiritualismul tinerei generații interbelice, între avangardă și proza modernă a unor T. Arghezi și G. Călinescu, între avangardă și „teatrul absurdului” etc. Semnificative sînt și apropierile pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
radical-moderniste, impunîndu-le atenției unor cercuri mai curînd rezervate (de la criticii post-maiorescieni și de la tradiționaliștii autohtoniști ai Gîndirii pînă la spiritualiștii eclectici, vitaliști ai „tinerei generații”). Unii dintre ei (Vinea, Maniu, Fundoianu) sînt naturi amfibii, melancolice și fantaste, puternic marcate de estetismul simbolist sau decadentist. Fundoianu recuperează „monografic”, într-o matrice argheziano-bacoviană cu ecouri din neo-bucolismul lui Francis Jammes (dar și din tradiția hasidică), peisajul bucovinean al Herței, cu tîrguri putrede și natură agrestă, în ecorșeuri expresioniste. Membru fondator al revistei de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
populismul ruralist, paseist și etnicist dominant în epocă; ea va fi redimensionată pe linie latinist-academizantă de către Ovid Densusianu și revista Vieața nouă, apoi - foarte repede - contestată de către tinerii „independenți” de la Insula, Simbolul, Viața socială, Noua Revistă Română, Fronda și Chemarea; estetismul parnasiano-simbolist - cosmopolit, aristocratizant și boem - nu reprezintă însă decît un epifenomen al „complexului periferiei”, un evazionism asumat ca protest antifilistin, ca ridicare deasupra mediocrității vulgului și a provincialismului tradiționalist. În forme răsturnate, complexul se regăsește deopotrivă în „micul romantism provincial
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și mesianismului proletar, preluat ulterior de constructivism și de Suprarealism, o „cultură a Carnavalului”, cu mijloacele esteticii dandy a provocării și scandalizării burghezului. „Geniul avangardei” care a fost Dada reprezintă punerea în scenă - teatrală, spectaculară, cabotină - a unei sinucideri a Estetismului, dar și o revanșă a spiritului plebeu al periferiilor (culturale, etnice, geografice) împotriva tradiției dominante a Centrului în disoluție: poeme „maori”, bruitisme, măști africane, happening-uri, elemente de varieteu (actrița Emmy Hennings - soția poetului Hugo Ball - era cunoscută și publicului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
publicist de orientare comunistă) sau Miron Radu Paraschivescu (autor de poeme „revoluționare” whitmaniene, cu mesaj comunizant) sînt ilustrative. Prezentul demers propune un alt tip de decupaj decît cel istorico-literar tradițional. El cantonează, mai întîi, în anumite zone ale tranziției, de la estetismul parnasiano-simbolist la avangardism, examinîndu-i implicațiile; totul - încă o dată - prin prisma amintitului complex al periferiei: obsesia „provinciei” este de altfel centrală în România sfîrșitului de secol al XIX-lea și a sfîrșitului de secol al XX-lea, fie că o privim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ai revistei de a căuta în folclor și în bizantinism o posibilă tradiție autohtonă a artei nonfigurative au fost puse în relație cu demersurile artiștilor expresioniști de la revista tradiționalistă Gîndirea (un element de legătură reprezentîndu-l aici Adrian Maniu, „convertit” de la estetismul iconoclast și ironic al începuturilor la imagismul htonic de coloratură tradițională, din anii ’20). Format în mediile cafenelei simboliste, viitorul mentor autohtonist al „tinerei generații” interbelice - Nae Ionescu - e discutat, și el, prin prisma influenței Futurismului, practic neluată în considerare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
În moduri și din motive diferite: Sturges din pricina defectului fizic, bietul de el, Fullerton pentru că părea atras la fel de mult de frumusețea feminină ca și de cea masculină și Harland (care era căsătorit) datorită interesului său față de ceea ce, odată, se numea estetism și acum Începea să se cheme, pe măsură ce se apropia le fin de siècle, spirit decadent. În fapt, toți trei erau prieteni ai lui Oscar Wilde, mentorul acestei mișcări artistice În Anglia. Chiar dacă se ținea la distanță de Wilde și de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
cum e trăit același sfârșit de veac În lumea dandy-lor englezi prin patru nume de răsunet: Wilde, Whistler, Beardsley și Beerbohm. Semn că patria dandysmului mai poate să nască fii străluciți, cu atât mai mult cu cât zânele bune ale estetismului fin-de-siècle se numesc John Ruskin și Walter Pater. Încă o dată, dandysmul de pe malurile Tamisei se dovedește ceva mai unitar decât În Franța, fără atâtea contorsiuni și nuanțe, poate și pentru că relaxarea cenzurii morale victoriene Îi Îngăduie acestuia să se dezvolte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
a uneia dintre pânzele sale. Cel care a afirmat În fața unei Nocturne că e pur și simplu o impertinență din partea artistului să pretindă 200 de guinee pentru ea nu e altul decât John Ruskin, unul dintre preoții templului oxfordian al estetismului, retras din lume fie Între rafturile marii biblioteci, fie În apartamentul său de lux, contemplând tablouri de Turner sau mobila Renaissance. Interioare de un rafinament debordant, În care Ruskin Își primește musafirii când exuberant, la limita nebuniei, când mohorât, melancolic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
valoare mai mare decât a vieții Însăși.” Sunt cuvintele lui Marcel Proust, rezumând o doctrină. Arta, frumosul, artificialul - mai presus decât viața. Acolo, În rafinatele-i interioare Îl va fi vizitat Wilde pe Ruskin, ca și pe celălalt papă al estetismului englez, celibatarul până la moarte Walter Pater. Amândoi profesori la Oxford, amândoi retrași Între zidurile bibliotecii ca Într-o mănăstire, amândoi propunând Angliei, dar și Europei, un mod relativ nou de a gândi frumosul. Cu binecuvântarea oxfordiană, Wilde Începe să cucerească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
exemplu - cred că succesul lui Wilde se datorează și unui fapt extrem de banal: În Anglia acestui victorianism târziu și relaxat, Wilde are drum liber; posibilii săi concurenți s-au retras care Încotro și din diferite motive. William Morris, teoretician al estetismului, stă și studiază zelos În liniștea bibliotecii. Rosetti e prăbușit din cauza morții soției. Swinburne, lovit de surditate, se refugiază cu prietenul Watts-Dunton lângă Londra. Spațiul de joc a rămas, prin urmare, liber. Și totuși, nimic nu poate lămuri pe de-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
perioadei interbelice, cu gesturile lor de o gratuitate perfectă, la subculturile postbelice există o continuitate de fond, susține Marylène Delbourg-Delphis, Între foarte puținii istorici ai dandysmului care se Încumetă, de altfel, să treacă granița lui 1920: „Născut În anii ’20, estetismul rătăcirii active bântuie toate deceniile. Ian Curtis sau Joy Division coboară În subteranele de beton Înveliți În lungile lor mantale Întunecate ș...ț. Dandysmul durează, Împotriva a toți și a toate, În tentația unui eroism pe care Îl generează absurditatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
definitiv. Nu doar o corespondență Înflăcărată, nu doar Întâlniri pline de emoție, ci mult mai mult decât atât: o forță aproape magică de a le transfera personajelor din În căutarea timpului pierdut, cu precădere lui Charlus sau Swann, farmecul decadent, estetismul idolatru al contelui de Fezensac. Dacă ar fi să facem portretul-robot al unui dandy „clasic” (deși am contrazice - a câta oară? - specificul Însuși al dandysmului), s-ar vedea că Marcel Proust ar intra ușor și firesc În tipar prin suficient
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
fiziologicului, a procreării, un narcisism exacerbat, masochismul voluptuos, reveriile pederaste, toate Îl definesc și ca dandy. Un dandysm ce se manifestă de timpuriu, Încă din adolescență, la Trinity College din Dublin și mai apoi la Oxford, prin fascinația declarată pentru estetismul lui Walter Pater și Ruskin, dar și pentru decadenții francezi, În al căror spirit crește. Se lansează eclatant În viața mondenă a Londrei, dar și la Paris, unde e văzut din ce În ce mai des. Își dobândește notorietatea nu numai datorită Înfățișării sale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
nuvelele, romanul Portretul lui Dorian Gray, piesele de teatru, eseurile Îi aduc un succes copleșitor În Întreaga Europă, ba chiar și În America, pe care o cucerește Încă de la Începutul anilor ’80 cu un șir de conferințe despre prerafaeliți și estetism, dar și prin faptul că Întrupează fără prejudecăți ceea ce s-ar numi stilul camp, afișare sau doar sugestie a homosexualității. Și totuși, se căsătorește În 1884, fără vreo pasiune, cu Constance Mary Lloyd, a cărei graviditate Îl umple de oroare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]