767 matches
-
exterior” - fals și superficial. Anticristul este numele lui Cristos golit de orice substanță cristică. Am văzut până aici că Anticristul se manifestă la nivelul moravurilor și doctrinei. La cel de‑al treilea nivel se situează raportarea la Scripturi, precum și demersul exegetic. În acest punct, Origen se dovedește extrem de original; însuși actul hermeneutic, ca proces de asimilare cu Cristos‑Logos‑Scriptură, se află în centrul gândirii sale teologice. Într‑adevăr, „pentru că [Isus] a venit și pentru că în el s‑a împlinit Evanghelia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Mt. ser. 42). În plan istoric imediat, anticriștii, înțeleși ca abominationes desolationis, sunt ereticii care propovăduiesc o învățătură falsă și nelegiuită. Anticristul‑uerbum falsum, propus de eretici, trebuie să fie înlăturat din „lăcașul sfânt” (Scriptura) printr‑o interpretare corespunzătoare. Exercițiul exegetic ne este propus, așadar, ca un veritabil exercițiu spiritual al cărui ultim scop este acela de a „distruge”, într‑un fel de sacrificiu purificator la nivel intelectual, sensul fals, sensul superfluu și nelegitim. Lupta dintre hermeneutul sfințit și pseudosens reproduce
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ivi. Aceștia sunt anticriștii și toți cei care vor veni după ei” (Com. Mt. ser 47). Anticriștii sunt de asemenea fondatorii ereziilor (ereziarhii), în unicitatea lor generică, și moștenitorii lor, ca specii ale genului. Ne aflăm în fața unei viziuni filozofico‑exegetice, absolut originale în raport cu cea a lui Irineu și a lui Hipolit. Spre deosebire de aceștia, Origen inventează sensuri mult mai adânci ale termenului „Anticrist”, fără a se mulțumi doar cu datele oferite de tradiție, date care îi sunt cunoscute și de care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
său se instalează, încă de pe acum, în „templul” Scripturilor, propunând doctrine opuse celei adevărate, dar care se dovedesc extrem de cuceritoare. Anticristul este acest fals Logos care locuiește ilegitim în Biblie. Dimensiunii ereziologice a lui Anticrist Origen îi adaugă deci dimensiunea exegetică (fără a ignora dimensiunea morală). Altfel spus, el nu respinge sub nici o formă anticristologia tradițională, de care se folosește în Contra lui Celsus, adică într‑o operă polemică. Viziunea sa despre Anticrist se schimbă în funcție de calitatea și de competența auditoriului. În
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ordin biografic: „Am găsit printre manuscrisele lui Alexandru, odinioară episcop al Ierusalimului” etc. Prin urmare, Victorin a făcut o călătorie la Ierusalim - probabil în Cezareea Palestinei -, având astfel la dispoziție biblioteca bătrânului episcop Alexandru. Aici, el se familiarizează cu metoda exegetică alegorică și tipologică, mergând direct la sursă, adică citind comentariile lui Origen. Deși cu totul lipsit de cultură clasică, el dă dovadă de o cultură biblică cu mult peste medie. Pentru comentariile sale, folosește în egală măsură versiunile greacă și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pământ. Parusiile lui Cristos și înnoirea cosmosului Încă din „Introducere” sunt abordate două teme importante: parusiile lui Cristos și sfârșitul acestei lumi. Pentru a demonstra existența unei a doua parusii, Chiril dezvoltă două tipuri de argumente, de ordin teologic și exegetic. Primele pot fi subordonate afirmației de principiu: „Tot ceea ce se petrece în legătură cu Domnul nostru Isus Cristos are un caracter dublu”. Este vorba despre: cele două nașteri, una „din Dumnezeu, mai înainte de veci”, cealaltă din Fecioara Maria, „în veacul acesta”/„la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
spre ele. Capitolul VIII Anticristul la Ieronim, între filologie și tradiție Introducere În scrierile sale, Ieronim vorbește despre Anticrist în diferite locuri, dar în mod special în Comentariul la Daniel și în Epistola 121 către Algasia. Abordarea sa este strict exegetică și adaugă scenariului tradițional numai câteva nuanțe suplimentare. Cu toate acestea, Ieronim se impune prezentat în cercetarea noastră din cel puțin două motive: mai întâi, pentru că el este autorul unui tratat autonom despre Anticrist, tratat care va fi ulterior încorporat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
suplimentare. Cu toate acestea, Ieronim se impune prezentat în cercetarea noastră din cel puțin două motive: mai întâi, pentru că el este autorul unui tratat autonom despre Anticrist, tratat care va fi ulterior încorporat Comentariului la Daniel; apoi, pentru că demersul său exegetic, ce poate fi calificat drept „istorico‑critic” avant la lettre, marchează o etapă intermediară între demersul tradițional și cel al unui Augustin sau al unui Theodoret al Cyrului. Odată cu Ieronim, milenarismul este categoric respins ca opinie primejdioasă, lipsită de fundament
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de acum devine astfel chipul fericirii viitoare”. Asemenea „confesiuni” metodologice sunt destul de rare în opera lui Ieronim; numai câteva dintre acestea au fost reluate și analizate de cercetătorii moderni, printre care Pierre Jay, în articolul său din 1980. Însă practica exegetică a lui Ieronim, după cum arată Pierre Jay, nu urmează aproape niciodată principiile acestei concepții teoretice însușite de la dascălul său, Origen. Într‑adevăr, comentând Scriptura, exegetul nu urmează o schemă ternară, ci mai curând, una binară, degajând mai întâi sensul istoric
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sensul istoric sau literal al fiecărui pasaj și propunând apoi un sens moral sau alegoric, atunci când contextul o impune. Se poate spune astfel că teoria „sa” despre exegeză, calchiată după modelul origenian, nu are aproape nimic în comun cu practica exegetică propriu‑zisă. Pierre Jay afirmă pe bună dreptate: „Întreaga admirație pe care Ieronim o dovedește pentru Origen ca exeget nu îl împiedică să prefere acestei scheme tripartite de nuanță elenizantă, sistemul binar, mult mai adecvat antinomiilor noutestamentare, pe care le
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Pierre Jay afirmă pe bună dreptate: „Întreaga admirație pe care Ieronim o dovedește pentru Origen ca exeget nu îl împiedică să prefere acestei scheme tripartite de nuanță elenizantă, sistemul binar, mult mai adecvat antinomiilor noutestamentare, pe care le reflectă practica exegetică obișnuită”. Cel de‑al doilea principiu decelabil în Comentariul la Daniel constă în reproducerea sistematică a tuturor interpretărilor propuse fie de adversarii săi (păgâni sau iudei), fie de înaintașii săi creștini. De multe ori, iar acest lucru i‑a fost
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
am scris ideile mele, precum și date preluate din scrierile altor autori; că, prin urmare, comentariul meu va fi în egală măsură opera precursorilor mei exegeți și opera mea”. A trece în revistă părerile predecesorilor face parte deci din regula „jocului” exegetic, iar adevăratul interpret nu ar putea să treacă peste ele cu nici un preț. Aceste două mari principii, coroborate cu cel al „modestiei intelectuale” constituie un fel de cartă deontologică fundamentală, pe care Ieronim se obligă să o respecte în comentariile
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
enumerare puțin mecanică, fără a adăuga o judecată de valoare și fără a‑și dezvălui propria părere. Dar maniera în care prezintă interpretările celorlalți sugerează cu suficientă claritate propria sa opțiune. Vom prezenta trei exemple, pentru a ilustra această strategie exegetică, după care vom expune scenariul anticristologic al lui Ieronim în punctele sale principale. Et cor eius aduersum testamentum sanctum; et faciet et reuertetur in terram suam. Statuto tempore reuertetur et ueniet ad austrum et non erit priori simile nouissimum. Et
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
un prin nivel, el descrie campania desfășurată de Antiochos în Egipt, împotriva Ptolemeilor; apoi, el anunță domnia Anticristului. În viziunea lui Ieronim, cele două sensuri nu se exclud, cu toate că cel de‑al doilea este mai potrivit, adică mai adecvat tradiției exegetice creștine: Istoricii greci și romani spun că întorcându‑se din Egipt, de unde fusese expulzat, Antiochos vine în Iudeea, adică împotriva alianței sfinte, jefuiește templul, luând o cantitate semnificativă de aur, și se întoarce în țara sa după ce așază în cetatea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
puțin două lucruri. În primul rând, Ieronim, deși acordă întâietate sensului propus de tradiția creștină, nu trece cu vederea celelalte sensuri pe care pasajul în discuție le‑ar putea sugera necreștinilor; dimpotrivă, el le consacră aproape în totalitate notițele sale exegetice. În al doilea rând, lectura anticristologică pe care o face capitolelor din Daniel nu este deloc una „obiectivă”, care poate fi susținută pe baza datelor textului, ci o lectură subiectivă și teologică, inspirată de o anumită tradiție și în consecință
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
el se face ecoul fidel al unei tradiții pe care o respectă enorm. Dacă vrem să descoperim nota sa de originalitate, în afara celor câteva nuanțe caracteristice, se cuvine să ne oprim mai degrabă asupra metodei, decât a conținutului, asupra formei exegetice, decât asupra materiei propriu‑zise. Ieronim abordează textul Scripturii cu instrumente filologice extrem de rafinate și dintr‑o perspectivă care o anunță pe cea critico‑istorică modernă. În opinia sa, mesajul divin nu poate fi pătruns, decât de‑a lungul timpului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
eshatologică tradițională, susținută de Hesychius, Augustin expune, cu modestie, dar cu fermitate, propria ipoteză, luând ca puncte de referință discursurile lui Isus din evangheliile sinoptice. Este momentul să precizăm un aspect semnificativ. În scrisoarea 199, episcopul Hipponei propune un scenariu exegetic aproape „marcionit”, în sensul că înclină să raporteze profețiile Cărții lui Daniel (ca reprezentând Vechiul Testament) exclusiv la prima parusie, adică la întrupare, rezervând profețiile Noului Testament celei de‑a doua. Acest lucru se poate observa chiar din structura scrisorii. Am
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
observație preliminară. Putem spune, fără nici o exagerare, că mai mult de trei sferturi din „materialul de construcție” folosit de Augustin pentru ridicarea edificiului provine din corpusul atribuit prin tradiție apostolului Ioan. Două pasaje din evanghelia ioanică pun în mișcare mecanismul exegetic. Este vorba de In. 5,25: „Adevăr, adevăr vă spun, că vine ceasul, și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce vor auzi vor învia” și de In. 5,28‑29: „Vine ceasul când
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
victoriei asupra tiranului fiind cel care marchează așezarea lumii pământești sub stăpânirea aleșilor lui Dumnezeu. Augustin răstoarnă dintr‑o mișcare această ordine a lucrurilor, devenită tradițională, fapt care îl angajează într‑o serie întreagă de ipoteze, chiar tururi de forță exegetice. Procedând astfel, el trădează Apocalipsa care se află la baza întregii sale teorii. Altfel spus, dacă perioada de trei ani și jumătate este deplasată după millenium, aceasta înseamnă, în mod logic, că împărăția sfinților nu coincide, așa cum era scris în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lecturi în timpul șederii său (413‑423) la mănăstirea Nikertai, în apropiere de Apameea, în Siria. Aici l‑a cunoscut pe episcopul Polihroniu, fratele lui Theodor de Mopsuestia, și acesta experimentat în interpretarea Scripturii, și s‑a familiarizat cu diferitele tradiții exegetice cercetând scrierile lui Hipolit și ale lui Origen, dar mai ales scrierile lui Theodor de Mopsuestia și ale sfântului Ioan Gură de Aur, cele două figuri de seamă ale „școlii antiohiene”. În 423, a fost „smuls” din comunitatea sa și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
figuri de seamă ale „școlii antiohiene”. În 423, a fost „smuls” din comunitatea sa și numit - împotriva voinței sale, după cum el însuși mărturisește - episcop al micului oraș Cyr, în apropiere de Antiohia, unde își va petrece tot restul vieții. Activitatea exegetică a lui Theodoret cunoaște o dezvoltare cu totul deosebită după sinodul din Efes (431), soldat, pe teren dogmatic, cu victoria lui Chiril al Alexandriei și condamnarea tezelor nestoriene. Deși se află de partea învinșilor, Theodoret nu abandonează lupta, ci se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
natura umană și ceea ce revine naturii divine: neamestecarea naturilor este astfel fără încetare amintită și pare înscrisă în chiar în litera textului. [...] Fără polemică și fără patimă, ci cu o aplicare metodică, Theodoret se dovedește încă o dată, prin comentariile sale exegetice, apărătorul tezelor antiohiene în materie de cristologie”. Dacă este adevărat că în spatele acestui mare proiect se ascunde ca motiv principal justificarea cristologiei antiohiene, nu este mai puțin adevărat că acesta nu este singurul. De cele mai multe ori, Theodoret își expune intențiile
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ale unui tradiționalist fără o amplă perspectivă. Textele consacrate Anticristului sunt edificatoare. Prin însuși caracterul demersului său, el ne oferă cel mai bun rezumat al cercetării pe care aproape am încheiat‑o. În al doilea rând, Theodoret practică o metodă exegetică mixtă, reușind să împace, pentru prima dată în istoria creștinismului vechi, principiile hermeneuticii școlii alexandrine cu cele ale școlii antiohiene. Aceasta înseamnă că tipul său de interpretare evită atât alegorismul prolix și excesiv, cât și literalismul brut și arid. Discursul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mic” desemnându‑l pe regele Antiochos al IV‑lea Epiphanes, și nu pe Anticristul de la sfârșitul lumii. Această interpretare a fost întâlnită de Theodoret în comentariile lui Theodor de Mopsuestia, cunoscut prin istorismul său uneori radical. Deși format la școala exegetică a antiohienilor, Theodoret nu ezită nici un moment să își corecteze maeștri în anumite puncte pe care le consideră eronate: Eu unul, lăsând deoparte pentru moment, acuzarea iudeilor, mă minunez foarte că unii dascăli ai credinței au numit a patra fiară
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sursa populară a mărturiilor noastre. Concluzie generală A sosit timpul să sistematizăm concluziile parțiale de la sfârșitul fiecărui capitol și să formulăm câteva concluzii de ordin general. Lucrarea noastră a urmărit mitul Anticristului în mai multe contexte concomitent: ideologic, teologic, istoric, exegetic. Din acest motiv, am fost nevoiți să dezvoltăm uneori alte probleme, colaterale subiectului principal. Ne‑am asumat, încă de la început această metodă, întrucât considerăm că orice raționament posedă o anume coerență; încercarea de a înțelege un anumit fragment izolat al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]