767 matches
-
un prin nivel, el descrie campania desfășurată de Antiochos în Egipt, împotriva Ptolemeilor; apoi, el anunță domnia Anticristului. În viziunea lui Ieronim, cele două sensuri nu se exclud, cu toate că cel de‑al doilea este mai potrivit, adică mai adecvat tradiției exegetice creștine: Istoricii greci și romani spun că întorcându‑se din Egipt, de unde fusese expulzat, Antiochos vine în Iudeea, adică împotriva alianței sfinte, jefuiește templul, luând o cantitate semnificativă de aur, și se întoarce în țara sa după ce așază în cetatea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
puțin două lucruri. În primul rând, Ieronim, deși acordă întâietate sensului propus de tradiția creștină, nu trece cu vederea celelalte sensuri pe care pasajul în discuție le‑ar putea sugera necreștinilor; dimpotrivă, el le consacră aproape în totalitate notițele sale exegetice. În al doilea rând, lectura anticristologică pe care o face capitolelor din Daniel nu este deloc una „obiectivă”, care poate fi susținută pe baza datelor textului, ci o lectură subiectivă și teologică, inspirată de o anumită tradiție și în consecință
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
el se face ecoul fidel al unei tradiții pe care o respectă enorm. Dacă vrem să descoperim nota sa de originalitate, în afara celor câteva nuanțe caracteristice, se cuvine să ne oprim mai degrabă asupra metodei, decât a conținutului, asupra formei exegetice, decât asupra materiei propriu‑zise. Ieronim abordează textul Scripturii cu instrumente filologice extrem de rafinate și dintr‑o perspectivă care o anunță pe cea critico‑istorică modernă. În opinia sa, mesajul divin nu poate fi pătruns, decât de‑a lungul timpului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
eshatologică tradițională, susținută de Hesychius, Augustin expune, cu modestie, dar cu fermitate, propria ipoteză, luând ca puncte de referință discursurile lui Isus din evangheliile sinoptice. Este momentul să precizăm un aspect semnificativ. În scrisoarea 199, episcopul Hipponei propune un scenariu exegetic aproape „marcionit”, în sensul că înclină să raporteze profețiile Cărții lui Daniel (ca reprezentând Vechiul Testament) exclusiv la prima parusie, adică la întrupare, rezervând profețiile Noului Testament celei de‑a doua. Acest lucru se poate observa chiar din structura scrisorii. Am
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
observație preliminară. Putem spune, fără nici o exagerare, că mai mult de trei sferturi din „materialul de construcție” folosit de Augustin pentru ridicarea edificiului provine din corpusul atribuit prin tradiție apostolului Ioan. Două pasaje din evanghelia ioanică pun în mișcare mecanismul exegetic. Este vorba de In. 5,25: „Adevăr, adevăr vă spun, că vine ceasul, și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce vor auzi vor învia” și de In. 5,28‑29: „Vine ceasul când
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
victoriei asupra tiranului fiind cel care marchează așezarea lumii pământești sub stăpânirea aleșilor lui Dumnezeu. Augustin răstoarnă dintr‑o mișcare această ordine a lucrurilor, devenită tradițională, fapt care îl angajează într‑o serie întreagă de ipoteze, chiar tururi de forță exegetice. Procedând astfel, el trădează Apocalipsa care se află la baza întregii sale teorii. Altfel spus, dacă perioada de trei ani și jumătate este deplasată după millenium, aceasta înseamnă, în mod logic, că împărăția sfinților nu coincide, așa cum era scris în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lecturi în timpul șederii său (413‑423) la mănăstirea Nikertai, în apropiere de Apameea, în Siria. Aici l‑a cunoscut pe episcopul Polihroniu, fratele lui Theodor de Mopsuestia, și acesta experimentat în interpretarea Scripturii, și s‑a familiarizat cu diferitele tradiții exegetice cercetând scrierile lui Hipolit și ale lui Origen, dar mai ales scrierile lui Theodor de Mopsuestia și ale sfântului Ioan Gură de Aur, cele două figuri de seamă ale „școlii antiohiene”. În 423, a fost „smuls” din comunitatea sa și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
figuri de seamă ale „școlii antiohiene”. În 423, a fost „smuls” din comunitatea sa și numit - împotriva voinței sale, după cum el însuși mărturisește - episcop al micului oraș Cyr, în apropiere de Antiohia, unde își va petrece tot restul vieții. Activitatea exegetică a lui Theodoret cunoaște o dezvoltare cu totul deosebită după sinodul din Efes (431), soldat, pe teren dogmatic, cu victoria lui Chiril al Alexandriei și condamnarea tezelor nestoriene. Deși se află de partea învinșilor, Theodoret nu abandonează lupta, ci se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
natura umană și ceea ce revine naturii divine: neamestecarea naturilor este astfel fără încetare amintită și pare înscrisă în chiar în litera textului. [...] Fără polemică și fără patimă, ci cu o aplicare metodică, Theodoret se dovedește încă o dată, prin comentariile sale exegetice, apărătorul tezelor antiohiene în materie de cristologie”. Dacă este adevărat că în spatele acestui mare proiect se ascunde ca motiv principal justificarea cristologiei antiohiene, nu este mai puțin adevărat că acesta nu este singurul. De cele mai multe ori, Theodoret își expune intențiile
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ale unui tradiționalist fără o amplă perspectivă. Textele consacrate Anticristului sunt edificatoare. Prin însuși caracterul demersului său, el ne oferă cel mai bun rezumat al cercetării pe care aproape am încheiat‑o. În al doilea rând, Theodoret practică o metodă exegetică mixtă, reușind să împace, pentru prima dată în istoria creștinismului vechi, principiile hermeneuticii școlii alexandrine cu cele ale școlii antiohiene. Aceasta înseamnă că tipul său de interpretare evită atât alegorismul prolix și excesiv, cât și literalismul brut și arid. Discursul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mic” desemnându‑l pe regele Antiochos al IV‑lea Epiphanes, și nu pe Anticristul de la sfârșitul lumii. Această interpretare a fost întâlnită de Theodoret în comentariile lui Theodor de Mopsuestia, cunoscut prin istorismul său uneori radical. Deși format la școala exegetică a antiohienilor, Theodoret nu ezită nici un moment să își corecteze maeștri în anumite puncte pe care le consideră eronate: Eu unul, lăsând deoparte pentru moment, acuzarea iudeilor, mă minunez foarte că unii dascăli ai credinței au numit a patra fiară
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sursa populară a mărturiilor noastre. Concluzie generală A sosit timpul să sistematizăm concluziile parțiale de la sfârșitul fiecărui capitol și să formulăm câteva concluzii de ordin general. Lucrarea noastră a urmărit mitul Anticristului în mai multe contexte concomitent: ideologic, teologic, istoric, exegetic. Din acest motiv, am fost nevoiți să dezvoltăm uneori alte probleme, colaterale subiectului principal. Ne‑am asumat, încă de la început această metodă, întrucât considerăm că orice raționament posedă o anume coerență; încercarea de a înțelege un anumit fragment izolat al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a minciunii și a adevărului; cea a culpabilității și a responsabilității; cea a păcatului și a îndreptării; cea a pieirii și a mântuirii; cea a morții și a învierii. Augustin încheie astfel o perioadă în care diferite poziții teologice și exegetice au contribuit la șlefuirea figurii Anticristului după chipul și asemănarea lor. Theodoret va face sinteza unei părți a acestor poziții fără a aduce nimic nou. „Manualul” său va sluji totuși drept model lumii bizantine și, prin intermediul lui Ioan Damaschin, întregului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
atare ipoteză. În această situație, ar trebui reorganizate, fără nici un rezultat de altfel, toate datele tradiției. În plus, aceasta ar conduce la ideea că Origen s‑ar fi născut înainte și nu după Hipolit. Este suficient totuși să comparăm metodele exegetice ale celor doi teologi pentru a admite evidența, anume că trebuie să fi existat măcar câteva decenii distanță între comentariile, destul de rudimentare, în cazul lui Hipolit, și cele extrem de rafinate ale alexandrinului. Aceeași datare (200 și 203) există la Norelli
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cu precădere în opera sa Lettera e/o allegoria. Un contributo alla storia dell’esegesi patristica, Roma, 1985. Ceea ce ne interesează îndeosebi aici este urmărirea aspectelor anticristologiei la Origen în relație cu celelalte dimensiuni ale gândirii sale, printre care dimensiunea exegetică. Pornind de la aceasta, vom încerca să înțelegem originalitatea anticristologiei sale în raport cu cea a predecesorilor săi (Iustin, Irineu, Hipolit). Pentru această introducere, vezi studiul realizat de Simonetti, „Il millenarismo in Oriente da Origene a Metodio”, în Corona Gratiarum. Miscellanea patristica, historica
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pătați de sânge, și nimeni nu se atingea de hainele lor. „Păziți-vă! Un necurat!” striga lumea după ei. „Fugiți, la o parte, nu-i atingeți!” Cine oare dacă nu mustrările conștiinței ne-a învățat să înăbușim prin sofisticate tehnici exegetice magma fierbinte a unei atât de vulcanice disperări? Suntem chiar atât de pricepuți în a contextualiza istoric și cultural aceste texte-dinamită ale Scripturii? Mai suntem oare fideli, într-un asemenea acces de scepticism, acelui Dumnezeu care i-a inspirat pe
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
îi asigură oricărui retor ortodox o anumită credibilitate eclezială. Astfel utilizată, tradiția decade în tradiționalism și își falsifică misiunea. Fără să se limiteze la transmiterea unui „tezaur de credință” - rezumat în formula Crezului, în deciziile sinodale, tipicul liturgic sau tratatele exegetice și dogmatice ale Părinților -, Tradiția predă comunității Bisericii nu atât o metodă de lucru, cât mai ales o așezare sau, altfel spus, un cadru existențial pentru exercițiul de recunoaștere a adevărului. Tradiția transmite nu propoziții dogmatice, ci un mod de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Pont a fost Antoine Guillaumont (1915-2000), cel care a publicat în Franța la Editions du Cerf (colecția Sources Chrétiennes) o primă ediție critică a unor importante opere evagriene. Aceasta apare ca rezultat al unei munci titanice în câmpul filologic și exegetic, pe care Antoine Guillaumont 2 a depus-o în scopul facilitării unei mai bune recepții și înțelegeri a operelor Părinților deșertului egiptean, dar mai ales a lui Evagrie Ponticul. Punctul culminant al muncii lui Antoine Guillaumont l-a constituit descoperirea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Alexandria pentru rațiuni chenotice poate la fel de invizibile cititorilor din secolele al VI-lea sau XXI. Filologia fără mănușitc "Filologia fără mănuși" În comentariul său la traducerea românească a Tratatului practic și a Gnosticului, C. Bădiliță adoptă, în linii mari, metoda exegetică consacrată de Antoine Guillaumont acum aproape trei decenii (i.e., conferința „Un filozof în deșert”, reluată în volumul colectiv despre „fenomenologia monahismului”). În prefață, traducătorul român se opune oricărei „înregimentări” ecleziastice a monahului din Kellia. Ni se reamintește că, mai ales
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
erudiților este lăudabilă și indispensabilă. Traducătorii români ai operelor patristice își îndatorează profund cititorii. În ceea ce privește interpretarea operei evagriene, nu putem ignora profunzimile exegezei monastice întreprinsă timp de aproape trei decenii de un eremit benedictin cum este părintele Gabriel Bunge. Rezultatele exegetice ale școlii benedictine sunt neprețuite în comparație cu toate celelalte contribuții venite din școala istorico-filologică sau a comparatismului literar. Ne place sau nu ne place, „știința” (perfect stăpânită, de altfel, de exegeții monastici citați mai sus), nu este decât un instrument auxiliar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Dramatica istorie a chemării starețului Sofronie la Hristos este cunoscută din propriile sale relatări. O scurtă rememorare a principalelor etape ale formării și desăvârșirii acestei complexe personalități ne va introduce în opera sa teologică, la care ne invită prima lucare exegetică redactată de un ucenic al părintelui Sofronie, arhimandritul Zaharia Zaharou 1. Să ne reamintim mai întâi, foarte sumar, călătoria spirituală a părintelui Sofronie ocrotită de Pronia dumnezeiască pe durata unui secol întreg 2. Născut la Moscova către sfârșitul secolului al
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
noilor generații de creștini. Chemarea la adâncirea personală în taina smereniei universale reprezintă mesajul central al cărții arhimandritului Zaharia. Dată fiind popularitatea crescândă de care se bucură în România teologia starețului Sofronie și învățăturile duhovnicești ale cuviosului Siluan, un studiu exegetic precum Hristos, calea vieții noastre va stimula, probabil, o dezbatere publică mult mai temeinică a surselor și implicațiilor teologice ale scrierilor celor doi mari sfinți Părinți ai Bisericii Ortodoxe din secolul XX. Capitolul Vtc "Capitolul V" Stații teologicetc "Stații teologice
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
din 1914 (București), Nicodim Munteanu, respectiv Vasile Radu și Gala Galaction (care au lucrat împreună în perioada interbelică). Pe lângă un cuvânt lămuritor de orientare generală, noua ediție- într-un format grafic impecabil - beneficiază de importante și concise introduceri istorice și exegetice la cele mai importante cărți ale Scripturii, redactate pe baza cercetărilor biblice contemporane. Aceste note introductive - o noutate în tradiția ortodoxă din România - sunt continuate în subsolul fiecărei pagini, unde ÎPS Bartolomeu oferă alte comentarii de natură filologică și teologică
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu impresiile personale, funcționează ca argument de autoritate. Pentru creștini, magisteriul suprem la Bisericii îl reprezintă predania sfinților. Lectura Bibliei nu se poate dispensa de schema tipologică fixată în lecționarul Bisericii, respectiv cu mărturia Sfinților Părinți - a căror imensă operă exegetică la Vechiul Testament ar putea fi abia reflectată în câteva zeci de volume (proiect în curs de realizare în America la Editura InterVarsity Press). Atât lecționarul, cât și patristica propun o lectură integratoare și totalizatoare a Scripturii. La antipozii acestei abordări
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
am putea spune - al textului însuși către un dincolo sau dincoace al textului.”3 Hristos este Cel prin care Scripturile s-au împlinit (Matei 26, 54). Prin urmare, fără a deveni ecoul acestui eveniment inaugural pentru istoria Bisericii, orice monument exegetic suferă de caducitate. Pentru a fi nu doar corectă, ci și adevărată, interpretarea devine un act liturgic de umiliță și ucenicie. În aceasta, Hristos se arată din nou ca model, întrucât hrana Sa este voia Tatălui (Ioan 5, 33). Citind
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]