654 matches
-
aplaudă./ O parte hulește./ O parte își înnoadă șireturile./ O parte fumează pur și simplu,/ O parte consemnează/ reacția părților// Mii milioane de păianjeni/ veghează / panorama". Aceasta e, fără nici o îndoială, înfățișarea unui univers al îngemănărilor de contrarii; pe orizontala exteriorității (largi) și pe verticala interiorității (profunde) totul îi apare, astfel, poetului ca un furnicar amețitor în care conviețuiesc, aici dizarmonic ori chiar haotic, oameni și câini, obiecte și păsări, sunete și culori; sub ochii de Argus ai păianjenilor, bizari judecători
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
însăși ideea unei androginii originare, mereu reiterată în formele cosmice și adesea reflectată în atitudinile mentale proprii interiorității auctoriale. Conștiința acesteia perpetuează, în textele dintre cele mai diverse, schema unui veritabil joc între extremele atitudinale, extins și asupra raporturilor cu exterioritatea, în care predomină, fatal, tot distanțarea și apropierea continuă de celălalt, văzut fie ca o tentație, fie ca un obstacol al sinelui, în orice caz ca dublet (natural, complementar) al acestuia, deși nu de puține ori se mimează indiferența relației
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
în care se oglindește realitatea. Privită că lichid fecund, interioritatea primește elementele naturii exterioare: ghindele și frunzele care tac înăuntru, asadar nu tulbură adâncimea apei imobile liniștite, indicând astfel scăderea forței creatoare. Adverbele intorno-împrejur și dentro-înăuntru tensionează o limită între exterioritate și interioritate, un obstacol care filtrează elementele din afara ce ating doar suprafața apei (a interiorității), lăsând urme ușoare, efemere. De aici nereușită procesului de creație (firește, în viziunea descrisă de versurile acestei arte poetice) și tonurile întunecate din final: vuietul
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
cal tânăr de aer, / Într-un secol care nu mai era al meu" (Un cal tânăr)78. Completând această idee, a unei solidarități etice cu Generația, același Gheorghe Grigurcu, readuce în prim-planul discuției tematica identică, aflată sub raportul unei "exteriorități, care se înfățișează mistuită de-o chemare orientată spre interior a subiectului liric, acesta reflectând structura adâncurilor ontologice"79. Firește, criza identitară, care se regăsește în poezia Anei Blandiana și care o face solidară Generației sale, se naște dintr-un
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
își subminează textele prin excesul de sensibilitate. Îi rămâne interpretului sarcina de-a le reciti astfel încât părțile disipate, obținute din procesul deconstructivist, să se-adune într-o formă omogenă, coerentă. Reconstrucția înseamnă centrarea spre zona interiorității, neignorând forțele și legile exteriorității. Prima secțiune, Introducere în deconstrucția canonului, este constructul teoretic, eșafodajul fără de care aflăm din mărturisirile Alinei-Iuliana Popescu lucrarea nu ar fi putut să înceapă. E o călătorie temerară printre definițiile și clasificările făcute, de-a lungul vremii, de teoreticieni, istorici
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
responsabilității umane ca un imperativ exterior, ca o cerință constituită În afara individului și care are o influență coercitivă În determinarea conduitei sale. În sfera responsabilității morale, obligativitatea Își menține caracterul coercitiv, dar constrângerea Își extinde câmpul, din cel al exteriorității În cel al interiorității, devenind datorie morală: „Obligația este instanța prin intermediul căreia datoria irumpe În conștiința unui om pentru a-i orienta și a lansa acțiunea.” Propriul obligației morale apare pe de o parte, În sentimentul respectului față de legea morală
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
libertatea umană. "Marjă de libertate" e o expresie proprie gîndirii omului modern. A spune că noi trăim într-o lume înseamnă a face distincție între lume și "noi". Acest mod de a fi în lume face din lume ceva exterior. Exterioritatea lumii justifică în special noțiunile de subiect și de observator: subiectul n-o prespune pe cea de obiect, ideea de observator pe cea de a observa ceva? Acest ceva exterior care se impune oamenilor poate fi o realitate empirică: o
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
realist de a fi în lume. Folosit cu sensuri diferite, chiar opuse, termenul realism pune probleme. Pentru a rezuma, numim realism modul de a fi în lume care presupune că lumea este un conținător, o constrîngere, ceva independent. Realism implică exterioritate: credem în existența a ceva exterior, mai puternic decît dorința și voința, care se impune spiritului, corpului, simțurilor (văzului, simțului tactil...). Această definiție se întîlnește cu definiția formulată de Searle: "Ce este realismul? Pentru moment am definit realismul ca teza
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
arie de posibilități", "marjă de libertate" înseamnă, oare, a crede că totul este posibil? Și da și nu. Vom reveni asupra acestui aspect către sfîrșitul cărții. Poziția constructivistă este cel mai greu de acceptat mai ales pentru că respinge ideea de exterioritate și refuză noțiunile de ambient, context, mediu. A refuza evidența unei lumi exterioare însemna a fi nebun? Neurofiziologia ne învață că nu trăim într-un mediu exterior care conține sunete, culori, căldură, frig. Nuanțele de galben, de albastru sau de
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
Alegînd realismul, istorici, sociologi, economiști, psihologi aleg să lucreze împotriva libertății și responsabilității. NICI UN TEREN NU E SIGUR Cum să concepem omul și lumea dacă adoptînd o poziție riguros constructivistă respingem noțiunile de mediu, context, ambient, dacă refuzăm ideea de exterioritate și, în consecință, distincțiile obișnuite între exterior / interior, înafară / înăuntru, obiect / subiect, obiectiv / subiectiv? Făcînd apel la imaginea buclei 10, de exemplu. Imagine care presupune că nu există nici interior, nici exterior, nici punct de plecare, nici punct de sosire
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
volatilizează, în exultarea prăbușirii mele, cînd se suspendă și se anulează tocmai ceea ce se numește "eu". (C) Cioran e ca o bandă Möbius, indiferent de ce parte o întorci, prezintă o singură și aceeași suprafață: el însuși, pe care interioritatea și exterioritatea se întîlnesc. Și o predilecție, manifestă de altfel în cultul paradoxului vital, nu doar stilistic, al lui între. Această înclinație, distinctă în toate textele sale, ar avea, credem, două surse principale: ontologică, pe linia mentalității tradiționale românești, și gnoseologică, în
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
că nu există actualizare absolută. Heisenberg, de exemplu, în acord cu Husserl, Heidegger, Gadamer sau Cassirer, a afirmat fără încetare că trebuie suprimată distincția rigidă și artificială dintre Subiect și Obiect, că ar trebui să încetăm cu referința privilegiată la exterioritatea lumii materale și să singurul mod posibil de a ne apropia de sensul realității este de a accepta o viziune nu binară, așa cum o cere logica clasică, ci ternară și multiplă, ideea de "niveluri de realitate" fiind indispensabilă perceperii unui
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
discursului elimină unele oscilații, unele criterii de definire, cel cantitativ, de pildă, prin transfrastic înțelegând transgresarea verbalului, manifestarea în extralingvistic, potrivit afirmației lui Benveniste: lingvisticul se sfârșește cu fraza. O manifestare lingvistică devine discursivă tocmai atunci când este purtătoare a mărcilor exteriorității, ale socialului, ceea ce este în spirit cert postmodern, contextul favorizând și faimoasele "jocuri de limbaj" de sorginte wittgensteiniană, îndrăgite de autorii postmoderni. Definirea discursului prin comparație cu textul se dovedește indispensabilă, cele două concepte fiind adesea confundate cu destulă dezinvoltură
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
ființări, însuși subiectul depinzând de mișcarea ei din moment ce nu se poate constitui decât prin amânare, spațiere, temporizare. O dată cu opoziția dintre scriere în general și urmă/scriere în sens restrâns, grafie, cei doi termeni ce aparțineau gândirii logocentrice dedans/dehors (interioritate/exterioritate) nu mai pot justifica primatul vorbirii asupra scrierii. Mai mult decât atât, nu există scriere pur fonetică de vreme ce spațierea semnelor, punctuația și intervalele sunt absolut necesare pentru funcționarea ei, fonemul sau grafemul putându-se constitui doar prin intermediul urmei pe care
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
confundată cu vreo durată sau flux al conștiinței 293. Pentru Foucault, scriitura nu este legată de timp, ci de o creativă întrebuințare a spațiului, lucru subliniat și de Derrida. Mai mult, a scrie presupune a instaura o distanță și o exterioritate, cu alte cuvinte, un nou spațiu vid ce se creează între două stadii ale oglinzii. Scriitura se relevă ca fiind un pliu al limbajului, o repliere asupra lui însuși, ceea ce transformă literatura într-un spațiu productiv al dublurilor. Lipsită de
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
de la situația autorului, cel de scriitură a-cauzală, "caracterizată mai întîi prin dispariția unui semnificat care i-ar fi în același timp origine (autorul cauză) și scop (adevărul, legea, expresivitatea)"298. Această scriitură nu mai este un instrument al reprezentării exteriorității și nu se mai referă, chiar și atunci când utilizează persoanele, decât la alte texte. Ea și-ar găsi originea simbolică în întrebuințarea pseudonimului ca început al diminuării auctorității. Barthes a dezvăluit metaforele, miturile, "fabricile de poze" sau reprezentările colective pe
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
obiect, sensibil/inteligibil, vorbire/scriere etc.). În Diseminarea se atenționează asupra riscului, pe de o parte, de a folosi vechile nume ale metafizicii și, pe de altă parte, de a ne elibera imediat de acestea și de a trece în exterioritatea lor, "prin urmare, aceste două operații trebuie să fie întreprinse într-un fel de simultaneitate deconcertantă, într-o mișcare de ansamblu coerentă, desigur, dar divizată, diferențiată și stratificată. Distanța dintre cele două operații trebuie să rămână deschisă, să se lase
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
de-al doilea caz, mai interesant decât primul, violența decurge din sfera destinului (Schicksal). Ea nu este o metodă pedagogică, nu servește unui scop, ci este pură manifestare divină. Benjamin dă în acest caz exemplul mitului Niobei, fiica lui Tantal. Exterioritatea manifestării violenței este impor tantă, în acest loc, mai ales prin instituirea pe care o produce. Violența mitică problematizează și dezvăluie exemplar fenomenul de instituire a dreptului. Mai exact, explică Benjamin, stabilirea prin violență a scopurilor de drept nu epuizează
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
mai jos pot să ilustreze această problemă. În apogeul puterii, legea devine nescrisă, iar încălcarea ei este urmată de o ispășire resimțită ca destinală. Manifestarea nemijlocită a violenței mitice este, conchide Benjamin, de același tip cu cea a întemeierii dreptului. Exterioritatea mitică, tradusă ca acțiune teribilă, neînțeleasă a destinului, nu rupe circularitatea dreptului, nici logica lui relațională. Un ultim punct de inflexiune al textului este marcat de modul în care Benjamin face să survină un concept al violenței pure, ireductibile la
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
în demersul critic al lui Benjamin: atât din punct de vedere al criticii limbajului, cât și a sistemului politic. Reprezentarea este cea care, deopotrivă, este mediatoare, „tehnică, utilitară, semiotică, infor mativă“. În sistemul dreptului, violența divină, ne-reprezen tativă, joacă rolul exteriorității radicale, a deciziei suverane; de fapt, ea face posibilă tocmai decizia ca atare, de neconceput între limitele istoriei căzute. Derrida conchide: „întreaga decida bilitate, în schimb, se situează pe latura violenței divine care distruge dreptul, am putea chiar risca să
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
individuale se dovedesc a fi de fapt trăsături tipologice, ele stau sub legitatea colportajului și creează un univers fantomatic (o aparență „infernală“, după cum o numește Benjamin pe urmele lui Baudelaire), din care lipsește identificarea conceptuală a obiectelor și persoanelor. Percepția exteriorității radicale a orașului și a mulțimii sale, a stranietății cu chip incert reprezintă, pentru flaneur, modalitatea constituirii lumii urbane, care îl include și îl generează deopotrivă. Memoria colectivă, care deschide locurile spre semni ficația lor salvatoare și spre momentul (teologic
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
rațional (Vernunftberechnung), în modul lor de fabricație sau în trucurile cu care constructorii, artizanii încercau să le păcălească caracterul temporal, efemer. Siguranța burgheză pe care astfel de obiecte o aduceau în viața copilului, ca ziduri de apărare ale intimității în fața exteriorității străzii, era însă pândită de spectrul morții pe care această lume o refuza: oamenii mureau nu acasă, ci în altă parte, își amintește Benjamin, iar mobila și lucrurile secolului al XIX-lea își vădeau, astfel, natura adevărată, cea de ruină
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
abis al lipsei de cunoaștere din care se detașează pe lângă figura Sfinxului stelar și o altă figură aflată la marginea de jos a tabloului și care figurează în catalog cu titlul, Das Wissen. Cu excepția sfinxului somnolent ca imagine a unei exteriorități suficiente și indiscernabile, Das Wissen este singura figură frontală care ne privește asemeni Atenei în cea de-a treia ipostază a ei, cu o privire scrutătoare. Părul desfășurat pe axul ipotetic al spiralei alcătuită de corpurile umane îi acoperă gura
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
În cazul esteților decadenți se poate spune că locuința este omul însuși, interiorul devenind o expresie a interiorității, o "image de l'âme" (Séverine Jouve). Pe cale de consecință, există o relație aproape simbiotică între estet și casa sa, prin abolirea exteriorității compromise, degradate, și replierea către propria interioritate ca spațiu privilegiat. Absorbția exteriorului în interior unde este reinvestit estetic pe baza unui metabolism artificial, specific decadent conduce la ceea ce Séverine Jouve numește "case introvertite". "Decadența propune case introvertite, locuințe unde singură
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
de artă aleg să-și decoreze interiorul casei, dacă nu să o și construiască. Una dintre temele romanului lui Huysmans, În răspăr (1884), este și această relație pe care personajul o întreține cu propria sa casă, transferând ceea ce ține de exterioritatea dezirabilă, călătoria, sau de o temporară dorință de recluziune austeră, chilia, în interiorul propriei sale locuințe, capabilă să suporte metamorfoza dorită. Des Esseintes își amenajează permanent locuința sa din Fontenay, adăugând nu numai piese noi colecțiilor sale de artă, dar și
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]