1,716 matches
-
nu face excepție: natura lui e de gînditor, nu de scriitor, ceea ce e totuna cu a spune că pentru el cuvîntul e formă precisă de surprindere a unei nuanțe, și nu tipar lexical de gustare a unui ritm. E o fatalitate a naturilor logice ca, puse în fața cuvintelor, să le jertfească estetica de dragul sensurilor pe care le sugerează. Din acest motiv, beletristica lui Russell (alcătuită din romane și nuvele că- zute azi în uitare) e insignifiantă, în vreme ce scrierile filosofice îi rămîn
Lauda plictisului by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5181_a_6506]
-
nu face excepție: natura lui e de gînditor, nu de scriitor, ceea ce e totuna cu a spune că pentru el cuvîntul e formă precisă de surprindere a unei nuanțe, și nu tipar lexical de gustare a unui ritm. E o fatalitate a naturilor logice ca, puse în fața cuvintelor, să le jertfească estetica de dragul sensurilor pe care le sugerează. Din acest motiv, beletristica lui Russell (alcătuită din romane și nuvele că- zute azi în uitare) e insignifiantă, în vreme ce scrierile filosofice îi rămîn
Lauda plictisului by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5182_a_6507]
-
este povestea unor călătorii, dinspre real spre imaginar, dinspre centru spre margine și invers, lumea fiind ea însăși, în viziunea barocă a autoarei, mai mult o „buclă” decât o linie închisă, un amestec de frumusețe și diformitate, de har și fatalitate, de viață și moarte, fără a-și stabiliza sensurile. Ceea ce obosește în acest roman este tocmai excesul de simbolism și de sens cultural, excesul stilizării, dar acesta este pericolul oricărui roman metaforic, poetic și al stilului pe care de obicei
Călătoriile pe hârtie ale elefanților by Raluca Dună () [Corola-journal/Journalistic/5395_a_6720]
-
competența necesară dezambiguizării contextelor, fie obiectivitatea fără de care reeditarea scrierilor unei personalități ca Nae Ionescu se transformă din știință în propagandă. Ba încă o propagandă proastă. Nici ediția de față, intitulată vag Drumurile destinului românesc, nu face excepție de la această fatalitate, a bunelor intenții care sfârșesc în exact contrariul lor. Începând chiar de la utilitatea unei asemenea ediții, totul stă sub semnul întrebării. De vreme ce nu avem încă o integrală a publicisticii naeionesciene, ce sens are să tot acumulăm ediții parțiale, în care selecția
Încă o ediție tendențioasă by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/5417_a_6742]
-
simpla privire în oglindă (speculum) este o formă spontană de exhibiție, dar o formă care la început e inocentă, apoi tot mai exersată, spre a culmina în poza histrionică de unul singur în fața chenarului sticlos. În fine, ține de o fatalitate a stofei umane ca felul în care ne oglindim în privirea altora să ne hotărască ținuta în viață. Probabil că numai cei atinși de cecitate scapă de înclinația de a se defini prin imaginea cu care apar în ochii altora
Teatrul din afara teatrului by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5349_a_6674]
-
să scape notînd- o. E cazul memorialisticii în ipostaza de cazan în clocot, cînd motivația stă în ușurarea de o stupefacție, în eliberarea de o ranchiună sau în lecuirea de o suferință. Ei sînt anancaști și catarctici, adică scriu sub fatalitatea unui impuls de care se achită prin defulare: aruncă un lest spre a alunga otrăvurile interne. Lor li se potrivește vorba aceea că răutatea își bea singură jumătate din venin. Exemple: I. D. Sîrbu, Mircea Zaciu sau Adrian Marino. La primii
Scribendi cacoethes by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5212_a_6537]
-
victimă a țesăturii de simboluri pe care tot el le-a creat. Simbolurile cu pricina sunt de trei feluri: obiecte, semne și imagini, și fiecare categorie alcătuiește un univers de sine stătător, în care omul e prins ca sub o fatalitate culturală. Primul univers e acela al obiectelor de consum, acele mărfuri mirobolante care dau farmecul etosului apusean, atîta doar că puzderia de lucruri ce ni se oferă zilnic nu se mai află la îndemîna noastră, ci noi trăim la cheremul
Lumea ca simulacru by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5228_a_6553]
-
ta personală. Se pare că această trăsătură există la unele rase și neamuri din timpuri străvechi ca un stigmat ontic, la care nu găsim întotdeauna explicații exacte... E interesant, cu cît ne apropiem mai mult de părțile răsăritene, motivul unei fatalități e mai adînc înrădăcinat, manifestîndu-se uneori ca o prevestire, fie datorată unei mai puternice înclinații metafizice, unui instinct mai ascuțit, unei memorii atavice (istorice?) mai pronunțate. Filosofez după ureche, dar știu exact ce se petrece în creierul și sufletul meu
Cînd numele se-mbracă în chipuri by Nora Iuga () [Corola-journal/Journalistic/6696_a_8021]
-
care îl are volumul de față. Și totuși, mai există un efect secundar mult mai perfid: rîzînd pe seama unui om ajungi să-l accepți, împăcîndu-te cu defectele lui și resemnîndu-te cu viciile știute. Rîsul e supapa resemnată a consfințirii unei fatalități. E reacția de adaptare la un spectacol pe care nu-l poți schimba. De aceea, rîzînd pe seama oamenilor politici nu facem decît să le recunoaștem inamovibilitatea caracterului lor. Căci, chiar dacă actorii se vor schimba, stofa lor va rămîne aceeași. Și
Copioasa abureală by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6709_a_8034]
-
cotidiene resorbite în stereotipii rituale, corespunde și ea unui anumit eminescianism generic și unei utopii romantice împinse pînă la limita hipostazierii. Aparent, aceste similitudini, asociate și cu enorma capacitate civilizatoare, prometeică, aceea de a redimensiona lumea prin reconstrucția limbajului, sunt fatalități ale geniului pe care nimeni nu le poate contesta. Și totuși, privit cu mai multă atenție, Constantin Brâncuși este mai aproape de Caragiale, iar absolutul lui este un enorm parcurs printre relativități. El privește lumea secvențial, depășește etapă cu etapă stadiile
Caragiale și Brâncuși by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/6723_a_8048]
-
dintre ele ar fi apartenența lor la lumea Mitteleuropei, al cărei Geist identitar îi marchează deopotrivă pe amândoi. O apartenență pe care, într-un fel sau altul, Cioran și-a proclamat-o de nenumărate ori, cu resemnare, ca pe o fatalitate, nu lipsită totuși, oximoronic, de o stranie mândrie drastic refulată. Nu însă și când îi scrie lui Kraus. Se simt, așadar, compatrioți. Cu atât mai mult, cu cât, poate dintr-o complezență ce frizează uneori flateria, Cioran introduce în dialogul
Vestigiile unei prietenii by Radu Ciobanu () [Corola-journal/Journalistic/6623_a_7948]
-
adevăr). E oarecum o situație-limită a expresiei poetice, dezgolită de artificii, redusă la o vibrație dolorică. Printr-o reacție, am zice instinctivă, a spiritului, Întregul pierdut e căutat în începuturile mitice, în primordiile pe care le conține ființa aidoma unei fatalități. E un morb sublim care aruncă în derizoriu „înnoirile" compromise de facticitate: „oare nu este totul / inculcat de la început, adînc în noi, aidoma / necunoscutelor boli?/ izbucnind sub / o stea ori alta / în recluziune / de timp?" (și-ți mai aduci tu
Aspirația spre Totalitate by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6529_a_7854]
-
Sorin Lavric Tine de o fatalitate a filozofiei românești ca predarea ei în școli să fi început prin oamenii Bisericii. Ei au studiat-o mai întîi în Occident și tot ei s-au îngrijit s-o publice, după obiceiul epocii, punîndu-și cuvintele proprii în alfabet chirilic
Un duios iremediabil by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6480_a_7805]
-
dăm crezare, în afară de britanici și de domnia sa, nimeni nu l-a mai tălmăcit pe Mathaeus într-o limbă europeană. Iată de ce efortului său i se cuvin toate laudele, fără ca totuși considerațiile de mai sus să-și piardă rostul. E o fatalitate a textelor medievale ca, citite cu umoarea unui spirit modern, să sufere de o ariditate mergînd pînă la muțenie expresivă. Și atunci nu-ți rămîne decît să schimbi umoarea, doar credința putînd da cititorului un unghi care să îngăduie o
Vetustele și desuetele by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6370_a_7695]
-
nu există o dovadă peremptorie. Răspunsul este în ambele cazuri că nu există o legătură clară și inevitabilă între preluarea ștafetei de către o nouă generație și schimbarea paradigmei sau a canonului. Concluzia ar fi că o generație biologică este o fatalitate al cărei caracter fatal în istoria literaturii este axiomatic, fără a putea fi demonstrat.
Generații biologice, generații literare by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/6383_a_7708]
-
e unul mistagogic: credința că, prin vocabule, te poți iniția în misterul existenței. Nu e spirit pasionat de logică, de filologie sau literatură care să nu fi suferit la un moment de superstiția limbii resimțite ca receptacul al tainelor universului. Fatalitatea acestei superstiții e cu atît mai răspîndită cu cît nu e recunoscută de cei care o trăiesc. Umberto Eco are meritul de a nu-și ascunde nostalgiile care i-au hrănit odată interesul semiotic, de aici verva cu care se
Gorgona semiotică by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6402_a_7727]
-
pe Filimon și pe Caragiale nu-i scapă conului Mihalache. Probabil că e și singurul fel în care această încercare în proză se salvează. Arătându-ne ucenicia unor tipuri pe care, cu Caragiale, ni le vom asuma ca pe-o fatalitate. La drept vorbind, sunt niște căutători de căi de acces, într-o epocă a căutărilor, niște clandestini, într-o epocă a clandestinității. Dar ce-i deosebește pe ei de romanticii care intră în frății și tăgăduiesc ordinea dată e enorma
Oameni de prisos by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/6094_a_7419]
-
a lui Ion Pop, după cum ține să asigure, este cea de cărturar. Conspect al personalității d-sale, poezia ce ne-o propune n-o poate eluda, menționînd-o mereu, cu un fior abia perceptibil de resemnare la ceva dat, precum o fatalitate. Distinsă povară, livrescul apare asumat într-o varietate de nuanțe din care nu lipsește o ironie umbroasă, melancolică: „Respir, se pare, un aer foarte cult" (Biblioteca lui Hadrianus). Declarîndu-se, elegant paseist, „rudă cu ruinele", poetul mărturisește că ar condescinde „din
Între Carte și Natură by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6096_a_7421]
-
ci doar că jocul întîmplărilor nu le-a fost prielnic. A lipsit un fleac, a scîrțîit o variabilă, s-a interpus o necunoscută și viitorul lor s-a curmat. De aceea, e semn de obtuzitate să privești istoria sub specia fatalității, crezînd că în măruntaiele ei se duce o luptă a dreptății implacabile. Mai mult, e semn de servitute să vrei să-ți convingi cititorii că, din numeroasele unghiuri de înțelegere a trecutului, numai unul e cel valabil. Aceasta e nuanța
Iubindu-i pe nemți by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6337_a_7662]
-
nu sunt niciodată întâmplătoare, ci ascultă de legile unei magii divine. Nicăieri nu e Stendhal mai apropiat de spiritul romantismului (nici chiar când, ca și Nicolae Filimon al nostru, studiază psihologia personajelor prin intermediul phisiognomiei elvețianului Lavater), decât când face din fatalitate motorul comportamentului oamenilor și societăților. Cu două decenii înaintea lui Flaubert, Stendhal sugerează și rolul pe care romanele au a-l juca în destinul personajelor. A fost, nu o dată citată, următoarea frază, referitoare la prima noapte petrecută de Madame de
Recitindu-l pe Stendhal by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/4724_a_6049]
-
și continuată la Freiburg, austriacul nu și-a dezmințit aplecarea spre rigori seci: a visat să vindece filosofia de bănuiala de Schwärmerei (visare exaltată), înnobilînd-o în schimb cu hramul de strenge Wissenschaft (știință riguroasă). Că nu a reușit e o fatalitate ce ține de natura filosofiei, al cărei timbru intim e mult mai apropiat de arta cuvîntului decît de precizia cunoașterii experimentale. Oricum, în 1900-1901, cînd Husserl își publica Cercetările logice, spiritul epocii încuraja extinderea orgoliului scientist la ramuri care nu
Noema și noesis by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/4730_a_6055]
-
care le scapă în dedesubturile universului, iar scapărea cu pricina nu ține nici de insuficiența metodelor de cercetare și nici de prejudecăți morale, ci de o stare de lucruri pe care trebuie s-o accepte ca atare. E ca o fatalitate care face ca ceea ce noi numim realitate să fie de fapt rezultatul ciocnirii a două instanțe de ordin spiritual: conștiința omului și elementul cuantic, nici una dintre forțe neputînd fi scoasă din ecuația binară. Cu alte cuvinte, realitatea nu există decît
Particula lui Dumnezeu by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5038_a_6363]
-
agonia este, în acord cu etimonul grecesc, convalescență. Uzată prin stăruirea gândului asupra ei, moartea „îmbătrânește în noi de prea multă prezență”, devine trecut. „A privi înapoi spre moarte” e biruința fragilă a gândului ruminant. Obsesia morții, conviețuirea cu această „fatalitate lăuntrică a firii” („Când cazi sub vraja morții, totul se petrece ca și cum ai fi cunoscut-o într-o existență anterioară, iar acum ai fi nerăbdător s-o regăsești cât mai curând”) scad superbia spiritului, îl îngreunează cu experiența morții (altminteri
Despre moarte, numai de bine by Irina Petraș () [Corola-journal/Journalistic/4402_a_5727]
-
viața lor intrinsecă: „Încă e seară/ aparatele sînt răzvrătite/ în junghiuri/ scîrțîie de la liziera tăcerii/ și strigă prin cîmp de vocale” (ibidem). După asemenea piruete ale fanteziei aparent tînjitoare în raport cu ordinea exterioară, care, în fond, e menită să indice sec fatalitatea („Am început să scriu poemul/ cu instrumente de măsură/ un compas o linie cu care se face/ cuadratura cercului/ cînd se poate firește/ am căutat acele cuvinte/ vechi de la facerea lumii din/ viitor” - Butelia lui Klein), autorul se repliază. Nu
O poezie a contrariilor by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/4407_a_5732]
-
neîntreruptă. Cum suntem în Anul Caragiale, găsesc potrivită parcurgerea câtorva din cărțile nou apărute (în urmă cu câteva luni am recomandat semi-albumul Ioanei Pârvulescu): I. L. Caragiale și caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori, de Dan C. Mihăilescu (Humanitas), I. L. Caragiale. Fatalitatea istorică, de Mircea A. Diaconu și Caragiale. Marele paradox, de Gelu Negrea (ultimele două la Cartea Românească). Sunt abordări diferite, ba chiar antitetice, dar merită citite fie și numai din acest motiv: pentru a vă convinge de inepuizabila energie a
Cărțile verii by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/4417_a_5742]